Confesiunile unei feministe eretice

Un articol de Abigail Favale pentru Church Life Journal

În timpul primei mele sarcini, în 2012, practicam creștinismul în propriul meu mod feminist postmodern. Îmi amintesc că stăteam pe canapea în mijlocul unei crize de grețuri, uitându-mă la știrile despre controversata Contraceptive Mandate (n. trad. este vorba despre o lege care impune asigurătorilor de sănătate sau angajatorilor să includă în planurile lor de asigurări și unele costuri contraceptive) cu furie și dezgust față de acei preoți catolici conservatori care le spuneau femeilor ce să facă cu corpul lor.

Și totuși, aproape doi ani mai târziu, stăteam în fața unui astfel de preot la Liturghia oficiată în ziua de Paște, mărturisindu-mi public dorința de a fi primită în cea mai mare și cea mai veche instituție cu o conducere masculină din lume, Biserica Romano-Catolică. Pentru mine, convertirea bruscă la catolicism a schimbat modul în care vedeam lumea și în care percepeam problemele legate de feminism și sexualitate, inclusiv cu privire la principiul central al feminismului, care spune că avortul este un lucru bun pentru femei. Pot observa schimbarea de paradigmă în ceea ce privește avortul, raportându-mă la două idei fundamentale care au apărut în mintea mea în acești doi ani: mai întâi, o recunoaștere a existenței vieții nenăscute și apoi o recunoaștere a faptului că idealul feminist de autonomie și de putere plasează femeia în război cu propriul corp.

Prima recunoaștere

Nașterea lui Julian, primul meu copil, a fost un cutremur în conștiința mea. Ceva ce am știut amândoi că se va întâmpla și totuși ceva ce nu aș fi putut anticipa vreodată.

Chiar de dinainte de a se naște, de când oasele lui se sudau în pântecele meu, a început să mă schimbe. Prima ecografie ne arăta un chist pe cordonul ombilical, care putea indica o anomalie congenitală, așa că am făcut o nouă ecografie pentru a vedea cum evoluează situația.

La acea vreme, eram însărcinată în douăsprezece săptămâni, deci la doar zece săptămâni după concepție. Ultima oară când îl văzusem pe ecranul acela neclar, cenușiu, era doar un bob de fasole înghesuit într-o bulă dătătoare de viață, iar bătăile inimii lui erau o mică fereastră care se deschidea și se închidea. Atunci era un bebeluș, un om minuscul, dar a trebuit să-mi folosesc imaginația pentru a vedea acest lucru. Iată-ne, doar câteva săptămâni mai târziu; am presupus că va fi tot un bob de fasole, doar că ceva mai mare.

Dar nu! Era încă suficient de mic încât să-i putem vedea întregul corp deodată pe ecran. Nu mai era ghemuit, iar balonul din pântecul meu devenise locul lui de joacă. Capul lui era perfect rotund, creierul îi înflorea ca o conopidă în timp ce-și sugea degetul mare și își mișca picioarele. Am fost șocată să observ că încă din primul trimestru devenise în mod vizibil un om.

Creierul său era în plină dezvoltare. Își mișca membrele ca la paradă, fluturându-le și în timp ce se agita în oceanul său de lichid amniotic. Inima lui avea deja camere separate; toate acestea erau mesaje incontestabile: „sunt în viață, sunt în viață, sunt în viață”.

În acel moment, văzând adevăratul spectacol din pântecele meu, am început să pun la îndoială ceea ce credeam că știu. Deși nu fusesem niciodată pe deplin de acord cu ideea avortului, primul trimestru mi se păruse întotdeauna o perioadă sigură pentru un posibil avort. Mai târziu, da, este destul de greu să susții că fătul nenăscut nu este o ființă umană – dar prima treime a sarcinii, aceea este o perioadă de dinainte ca bebelușul să fie cu adevărat un bebeluș, nu?

Văzând această „declarație” de viață pe ecranul cu ultrasunete la numai zece săptămâni după ce am aprins scânteia existenței sale, această realitate zdrobitoare a început să erodeze ceea ce credeam că știu.

Dubiile mele s-au amplificat în luna iunie, când eram deja mămică de câteva luni. Wendy Davis, senator din Texas, era cap de afiș pentru toate știrile care relatau despre cele unsprezece ore de dezbateri din Senat, prin care era blocată controversata lege a avortului. Îmi amintesc că stăteam pe canapea, mă uitam la știri și eram bucuroasă. Twitter exploda de laude aduse la adresa ei, feministele veneau și ele în sprijinul lui Davis și al adidașilor ei roz și am fost cuprinsă de entuziasmul general, privind o femeie care face istorie apărând femeile.

Tweeturile femeilor care au avortat au devenit virale, ele mândrindu-se cu alegerea pe care au făcut-o, pentru a le sprijini alte femei. În mijlocul discuțiilor, o colegă scriitoare pe care o cunoșteam își exprima părerea de rău că nu a făcut niciodată un avort, ceea ce o împiedica să se alăture pe deplin veseliei generale. Am citit acest tweet și entuziasmul meu s-a domolit. Susținusem timp de ani de zile, ca orice feministă veritabilă de altfel, dreptul femeii de a alege pentru propriul corp, dar această laudă excesivă adusă avortului, care era privit ca un fel de ritual jubilant de trecere, un motiv de sărbătoare, a fost un sentiment care m-a oprit. Fiul meu de douăsprezece săptămâni, încă nenăscut, un omuleț în plină dezvoltare- această imagine mi-a venit fulgerător în minte, ca un curier ce aduce un mesaj pe care nu vrei să-l primești, dar pe care nici nu îl mai poți ignora.

Orice ideologie care dezumanizează cedează în fața aceleiași tentații: aceea de a îl vedea pe omul nedorit de lângă tine ca pe o persoană care nu există, și astfel, ca pe ceva „consumabil”. În această lumină distorsionată, eliminarea persoanei nedorite devine nu numai permisă din punct de vedere moral, ci chiar un act demn de laudă. Am ajuns să recunosc că nu există niciodată o modalitate sigură de a delimita „ființa umană” de „persoană”. Această distincție, chiar și atunci când este făcută cu cele mai bune intenții și având cele mai înalte idealuri, duce la apariția unor catastrofe greu de anticipat.

A doua recunoaștere

Înainte de a deveni mamă, într-un efort de a-mi găsi un sens și un rost, de a-mi găsi locul în lume, am îmbrățișat „mantia” feminismului și virtuțile sale cardinale: autonomie, autosuficiență, egalitate, putere. Aceste concepte au definit și dirijat experiența mea de viață, sentimentul meu de identitate și de apartenență. Maternitatea și sarcina mă uimeau și mă fascinau de mult timp – dar numai ca metafore romanțate pentru un fel de egoism care cultivă totuși compasiunea și acceptarea celuilalt. Îmi plăcea să citesc, să teoretizez și să scriu despre aceste metafore ale existenței. Realitatea era, însă, terifiantă.

Mă uitam la prieteni și cunoștințe devenind părinți și pierzându-se efectiv într-o lume centrată pe copil, unde domneau conversațiile despre alăptare și planuri de naștere, unde casele odinioară curate erau pline de rufe și jucării din plastic, unde timpul se scurgea frenetic și totuși foarte monoton, unde nimeni nu mai făcea sex, unde soțiile și soții au devenit mame și tați și s-au îngrășat puțin. M-am gândit la această lume ca la Mommyland (n. trad. Țara Mămicilor) și la locuitorii ei ca la femei care s-au pierdut pe ele însele în grijile pentru copii și în viața de femilie, compromițându-și în acest mod independența, ambiția și libertatea, cedând atât controlul corpului, cât și al minții. Am vrut să fiu mamă –într-o zi, cândva, spuneam – , dar nu aș fi vrut să renunț la viața mea.

Deci eu nu voi proceda în acest mod, am rezolvat această problemă. Situația mea va fi diferită. M-am mândrit cu faptul că mariajul meu nu a fost niciodată așa, nu a însemnat niciodată o fuziune de identități, nici un profil comun de Facebook. Mi-am păstrat propriul nume de familie, iar căsătoria noastră o vedeam ca pe o alianță de dragoste între două ființe autonome. La fel ca majoritatea oamenilor, perioada când aveam douăzeci de ani a fost o perioadă de descoperire de sine intensă, și pe bună dreptate. Identitatea mea, recent construită, descoperită cu greu, putea să dispară peste noapte.

Deși este greu de recunoscut, feminismul meu a fost, în mare parte, unul autocentric. Eram foarte preocupată de identitatea mea, de puterea și de potențialul meu. Desigur, acest lucru s-a extins pentru a include un interes pentru femei mai general, dar pasiunea mea pentru feminism a venit totuși dintr-o exaltare a propriei mele experiențe. Am supraestimat idealurile de autonomie și independență – până când aceste idealuri au fost complet anulate de sarcină și de maternitate, adică de realitatea creată de Julian.

Dintr-o dată, m-am confruntat cu problemele masculinității și ale feminității. După cum se dovedește, acestea nu sunt simple constructe sociale. Feminitatea nu este ceva ce am ales și nici ceva ce controlez. Maternitatea și paternitatea nu sunt interschimbabile. Mi-am crescut fiul în corpul meu. La momentul stabilit –necunoscut și nehotărât de noi – corpul meu l-a născut, cu o putere pe care nu știam că o posed. Corpul meu a sângerat săptămâni întregi, în timp ce vindeca ruptura uniunii noastre. Corpul meu a produs lapte pentru el. Am petrecut ore în șir în balansoar, uneori captivată, alteori plictisită, hrănindu-l. Soțul meu a fost și el acolo, având grijă de el în felul său, dar experiențele noastre nu au fost și nici nu pot fi confundate. Înainte de a fi părinți, diviziunea noastră internă a muncii era echitabilă, fluidă – dar acum eram la mila realităților biologice aflate în afara controlului nostru.

Soluția feministă tradițională la „problema” biologiei feminine este accesul neîngrădit la contracepție și avort: acest lucru relevă o părtinire, culmea, masculină. În loc să caute să schimbe structurile sociale pentru a se potrivi realităților biologiei feminine, mișcarea feministă, de la al doilea val, a luptat continuu și ferm pentru ca femeile să-și modifice anatomia, adesea prin mijloace violente, astfel încât să funcționeze mai mult ca a unui bărbat. În mod evident, dreptul legal pentru o femeie de a ucide un copil în pântece a fost câștigat înainte de dreptul legal pentru o femeie de a nu fi concediată pentru că este însărcinată. Mesajul este unul clar: femeile trebuie să devină cât mai asemănătoare bărbaților pentru a fi libere.

În tărâmul „pozitiv sexual” al feminismului de astăzi, unde am căutat cândva un refugiu, plăcerea este paradigma dominantă. Mi s-a amintit de acest lucru recent, când am participat la un seminar feminist despre sex și teologie la convenția națională pentru Academia Americană de Religie. În cele nouăzeci de minute de discuții cu mai multe femei ce proveneau din mediul academic, nu a menționat nimeni faptul că sexul poate duce la sarcină. Era ca și cum am fi operat într-o lume în care acest lucru nu se mai întâmplă, în care noi ființe umane apar pe lume din pete de varză sau izvorăsc din coapsele bărbaților, precum Dionise din Zeus.

Din păcate, femeile sunt cele care plătesc prețul atunci când această fantezie ajunge realitate. Îmi amintesc că am văzut o postare pe Facebook care m-a înduioșat profund, în mijlocul convertirii mele, în care o femeie pe care nu o cunoșteam personal își explica decizia de a face un avort. Ea începea postarea prin dezvăluirea faptului că este a doua oară când rămâne însărcinată, deși folosește mijloace contraceptive hormonale de mult timp, și încheie făcând o pledoarie pentru accesul liber la avort, deoarece „autonomia corporală există și acest lucru se întâmplă dintr-un motiv”. Există o problemă dacă nu putem sesiza fractura de logică din postarea ei: chiar faptul că se află într-o situație atât de dificilă și dureroasă se datorează faptului că, de fapt, autonomia corporală nu există pentru femei, așa cum există pentru bărbați. Când o sarcină nedorită care rezultă din relații sexuale consensuale este etichetată drept „maternitate forțată”, apare automat întrebarea: cine e „autorul” forțării? Nu este nici omul și nici societatea; este propriul corp al femeii. Acesta este un cadru care aduce femeile în război cu ele însele. Bărbații pot face sex cât doresc ei; nu vor putea rămâne niciodată „însărcinați”. Acest lucru nu se aplică însă și în cazul femeilor – îl puteți întreba pe soțul meu, care a fost conceput după o ligatură a trompelor. Mitul libertății sexuale complete, a autonomiei complete, se bazează pe biologia masculină, iar femeile pot urmări acel ideal doar mințindu-se singure. Dintre toți oamenii, feministele ar trebui să fie în acord cu acest lucru, dar ele cred și propagă acest mit mai mult decât oricine. Așa cum am făcut odată și eu, din toată inima.

Convertirea mea la catolicism nu m-a transformat într-o persoană pro-life (n. trad. persoană care nu susține avortul), ci faptul că am devenit mamă. Maternitatea a demascat iluzia propriei mele autonomii, iluzia că o ființă umană nenăscută nu este o ființă umană și iluzia că masculinitatea și feminitatea sunt noțiuni întâmplătoare în existența umană, mai degrabă decât realități puternice, care ne leagă de ordinea creată. Catolicismul, care a apărut în viața mea la scurt timp după ce am devenit mamă, mi-a oferit și limbajul necesar pentru a numi aceste recunoașteri – și, mai important, permisiunea de a le accepta, chiar dacă a însemnat încălcarea și, în cele din urmă, abandonarea acestei dogme centrale a ortodoxiei feministe.

Articol original: Confessions of a feminist heretic