Corneliu Pintilescu. De la o dictatură la alta: despre nazism, comunism și retrocedarea patrimoniului comunității germanilor din România

În decursul  anilor `30 ai secolului al XX-lea viaţa politică a comunităţii germane din România a cunoscut o ascensiune a formațiunilor politice de inspirație nazistă. Acest proces a avut atât cauze interne, precum criză economică din anii 1929-1933, cât și cauze externe^[1]. Venirea la putere a lui Hitler în 1933 şi politica sa constantă şi bine finanţată privind etnicii germani din Europa de Est a jucat un rol cheie în ascensiunea nazismului în România. Germania reprezenta pentru germanii din România un model, iar transformările politice de la Berlin nu aveau cum să nu afecteze viața politică a acestora. De asemenea, Europa trecea printr-o perioadă de radicalizare politică, iar societatea românească nu a făcut excepție. Ca urmare, după pierderile teritoriale dramatice din vara anului 1940, în România au avut loc instalarea regimului antonesciano-legionar și reorientarea totală a politicii externe către Puterile Axei.

Eforturile deosebite ale Berlinului au dus la unificarea în octombrie 1938 a celor două grupări de extremă dreapta concurente din rândul germanilor din România. Iar în toamna anului 1939, numirea la conducerea Comunității Naţionale a Germanilor din România (Deutsche Volksgemeinschaft in Rumänien – DVR) a lui Wolfram Bruckner a însemnat de fapt preluarea totală a controlului asupra structurilor politice ale comunității de către Germania Nazistă.[2] Bruckner a fost promovat doar ca o soluție de moment deoarece Germania Nazistă îl pregătea deja pentru preluarea conducerii mișcării naziste locale pe Andreas Schmidt.^[3] Prin prisma formării sale și a legăturilor sale cu Obergruppenführerului SS Gottlob Berger (cu a cărui fiică era logodit), acesta era considerat de Berlin ca fiind omul potrivit pentru a transforma minoritatea germană din România într-un instrument al intereselor Germaniei Naziste.[4] Evoluțiile de pe scena internațională din decursul anului 1940 au dus, de asemenea, la creșterea puternică a influenţei Berlinului în România. În aceste condiții prielnice, Germania Nazistă l-a impus pe Andreas Schmidt la conducerea etnicilor germani din România, acesta fiind instalat oficial în funcție la 27 septembrie 1940^[5]. Schmidt a confirmat așteptările forurilor decizionale de la Berlin. Acesta a fost un lider fanatic, care a urmat în totalitate ordinele venite de la Oficiul Central pentru Etnicii Germani din Străinătate (Volksdeutsche Mittelstelle – sau pe scurt VoMi), structură care din 1941 a trecut sub controlul direct al lui Himmler[6]. Ca urmare, mișcarea nazistă locală capătă forma dorită de Berlin la data de 9 noiembrie 1940, când se creează oficial Partidul Muncitoresc Naţional Socialist German al Grupului Etnic German din România (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei der Deutschen Volksgruppe in Rumänien^[7]), sau pe scurt Partidul Nazist al G.E.G. Acesta regrupa mediile cele mai radicale ale naziștilor locali. Pentru a marca această ruptură cu tradițiile politice și culturale ale comunității germanilor din România, centrul administrativ al G.E.G. a fost mutat de la Sibiu la Brașov, unde își avea sediul consulul german, însărcinat între altele și cu supravegherea lui Schmidt[8].

Pe lângă intervențiile în viața politică internă a germanilor din România, Germania Nazistă a exercitat și presiuni asupra statului român pentru a-i recunoaște controlul asupra acestei minorități. Odată cu dictatul de la Viena din 30 august 1940, Germania a profitat de moment pentru a impune Ungariei și României acorduri privind felul în care urmau a fi tratați etnicii germani din cele două țări.[9] Acordul germano-român privind etnicii germani din România impus ministrului de externe român Mihail Manoilescu de către ministrul de externe al Reich-ului, Joachim von Ribbentrop, specifica tratamentul „egal în toate privințele,” la care urmau fi supuși etnicii germani de către autoritățile române și garanta comunității posibilitatea de a-și păstra identitatea națională în baza principiilor adoptate la Alba-Iulia la 1 decembrie 1918[10]. Acest acord a reprezentat un cadru pentru evoluția G.E.G. în perioada 1940-1944 ca o structură de tip „stat în stat”.

Cadrul legal pentru noua ordine politică impusă de naziști etnicilor germani din România

a fost instituit la data de 21 noiembrie 1940, când a fost publicat în Monitorul Oficial „decretul lege pentru constituirea Grupului Etnic German” prin care autorităţile române acordau G.E.G. statutul de persoană juridică de drept public, acesta având capacitatea de „a lua decizii obligatorii pentru membrii ei” [..] „cu aprobarea conducătorului statului român”^[11]. De fapt, această ultimă prevedere a fost ignorată de conducerea G.E.G., care solicita aprobări pentru măsurile luate doar Berlinului. Această prevedere a constituit baza legală pentru includerea a numeroase asociații și instituții ale germanilor din România în cadrul G.E.G. Conform acestui act, conducerea G.E.G. se afla în sarcina Partidului Nazist local. Astfel, implicit, structurile organizatorice ale comunității urmau să intre sub controlul naziștilor. Cetățenii români care se declarau ca fiind de etnie germană erau încluși fără în mod automat și fără a fi consultați în G.E.G., iar refuzul de a fi parte din această structură atrăgea după sine marginalizarea socială și incapacitatea copiilor de a urma școlile de limbă germană. G.E.G. a devenit treptat un instrument prin care Germania Nazistă preluat controlul și a mobilizat resursele umane și materiale ale minorității germane pentru susținerea efortului de război al Reich-ului^[12]. Structura G.E.G. imita pe aceea a unei entități statale, oficiile sale sugerând activitatea unor departamente organizatorice, care se asemănau ministerelor: Oficiul Statului major, Trezoreria, Oficiul pentru organizare, Oficiul pentru economie, Oficiul pentru statistică, Oficiul pentru presă şi propagandă, Oficiul pentru artă şi ştiinţă^[13]. Aceste oficii aveau angajați plătiți care puneau în aplicare deciziile conducerii. După modelul Germaniei Naziste, au fost impuse organizaţii care au primit sarcina de a controla, mobiliza și îndoctrina categorii definit social sau profesional. Spre exemplu, ES (Einsatz-Staffel) era o organizaţie paramilitară ce imita SS, iar „DJ“ (Deutsche Jugend) imita HJ (Hitlerjudend)^[14].

Profitând de presiunile Berlinului, care solicita ca naziștii locali să primească puteri depline asupra membrilor comunității, Andreas Schmidt a trecut la re-organizarea vieții politice, sociale și culturale a germanilor din România după modelul din Germania Nazistă. Acest proces amplu, privit cu suspiciune, dar totuși tolerat de autoritățile române, catalogat de discursul propagandistic nazist prin termenul de Gleichschaltung („aliniere”), a presupus trecerea tuturor structurilor asociative ale germanilor din România, a instituțiilor de educație și a presei comunității sub controlul G.E.G. Prin intermediul acestui proces, naziștii locali (supuși de fapt direct Berlinului) instituiau un control strict asupra tuturor sectoarelor vieții germanilor din România.

Un exemplu edificator în acest sens este „alinierea” presei de limbă germană din România. Instrumentul prin intermediul căruia a fost implementată „alinierea” presei de limbă germană a fost „Oficiul pentru presă şi propagandă” (Amt für Presse und Propaganda) al G.E.G. Acest oficiu a fost însărcinat nu doar cu controlul publicațiilor periodice, dar a devenit structura care coordona activitatea editurilor, a librăriilor, precum și sistemul de educație^[15]. Între măsurile cheie ale alinierii presei a fost unirea forțată din 16 martie 1941 a celor două mari cotidiene de limbă germană din România Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt şi Banater Deutsche Zeitung sub noua titulatură de: Südostdeutsche Tageszeitung (SdT), care însă apărea în ediții separate în Transilvania şi în Banat^[16]. Noul ziar care concentra capacitățile celor două foste mari cotidiene de limbă germană devenea astfel portavocea mișcării naziste locale.

Prin așa-zisul proces de „aliniere”, G.E.G. a început să preia pas cu pas controlul asupra organizațiilor profesionale sau de alt tip, asociațiilor și instituțiilor culturale ale comunității, a presei, a școlilor, împreună cu patrimoniul acestor structuri. Unele instituții, precum Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România și Biserica Romano-Catolică din Banat, au manifestat o opoziție față de politicile de preluare a tuturor structurilor asociative, care deserveau viața comunității. Episcopul Viktor Glondys al Bisericii Evanghelice C.A. fost un oponent redutabil al acestora în anii `30, până când conducerea G.E.G. l-a forțat să se retragă din funcție la 16 decembrie 1940, iar în locul acestuia a fost ales în februarie 1941 un episcop agreat de naziști, Wilhelm Staedel. Prin utilizarea unor tactici de intimidare, G.E.G. a reușit să impună celor două biserici la data de 6 mai 1941 un acord intitulat: „Încetarea activității asociațiilor confesionale de tineri și femei”[17]. Prin acest acord, G.E.G. obținea închiderea tuturor formelor de asociere tradiționale ale comunității, precum cele intitulate „frății” (Bruderschaften) și „cercuri de surori” (Schwesternschaften), care includeau tinerii, și preluarea controlului asupra activității asociațiilor de femei aflate sub controlul bisericii. În locul acestor structuri asociative tradiționale aflate sub îndrumarea bisericii, conducerea G.E.G. a creat structuri de tip nazist precum Tineretul German (Deutsche Jugend) și Munca Femeilor (Frauenwerk). O altă formă de asociere cu mare tradiție la sași a fost Asociația Transilvăneană a Agricultorilor Sași (Siebenbürgisch-Sächsischer Landwirtschaftsverein), înființată încă din 1845^[18][19]. După Primul Război Mondial, asociația includea 231 de structuri asociative locale și circa 16,000 de membri, precum și un bogat patrimoniu^[20]. Această asociație, alături de Asociația Agricultorilor Șvabi din Banat (Banat- Schwäbischer Landwirtschaftsverein), au fost unite forțat în decembrie 1940 într-o structură controlată de G.E.G. intitulată Die Deutsche Bauernschaft Rumäniens (Asociația țărănimii germane din România)^[21]. Patrimoniul și atribuțiile celor două asociații cu mare tradiție au fost preluate de Deutsche Bauernschaft Rumäniens, precum și de „Oficiul pentru țărănime” al G.E.G.^[22] Aceeași soartă au avut-o și asociațiile și instituții culturale, care au trecut toate sub controlul Oficiului pentru cultură al G.E.G., împreună cu patrimoniul lor[23].

Acest proces a vizat și eliminarea tradițiilor locale și regionale, care erau privite ca fiind în contradicție cu politica Germaniei Naziste, care promova în mod forțat o identitate omogenă a germanilor din Sud-Estul Europei. Spre exemplu, una dintre cele mai mari serbări anuale a sașilor, serbarea Honterus de la Brașov, desfășurată în mod tradițional la finele anului școloar, a fost interzisă după 1940. Iar Muzeul Săsesc al Țării Bârsei a fost nevoit sa renunțe după 1940 la cuvântul „săsesc” din titulatură din aceleași motive.

În cadrul politicii de „aliniere” prin care G.E.G. a preluat controlul asupra infrastructurii asociative și a instituțiilor cultural-educative ale germanilor din România, cel mai important moment l-a reprezentat preluarea sistemului de școli. Baza legală a preluării școlilor de către G.E.G. a fost constituită de decretul dat de regimul Antonescu la data de 7 noiembrie 1941, prin care G.E.G. a primit atribuțiuni largi în domeniul sistemului de educație în limba germană din România[24]. Conform acestui act legislativ, G.E.G. avea dreptul de „a înființa și conduce” școli în limba germană de orice nivel și de a defini programe școlare, cu condiția ca acestea să fie aprobate de Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor. Prin intimidări și șantaj, conducerea G.E.G. a reușit să obțină majoritatea în Consistoriul Superior (forul decizional) al Bisericii Evanghelice C.A. din România în vederea acceptării cedării sistemului școlar confesional al sașilor, deși vicarul episcopal Friedrich Müller s-a opus vehement[25]. Tot prin utilizarea presiunilor a fost obținut și un acord privind preluarea școlilor confesionale germane administrate de epicopatul Romano-Catolic de Timișoara, care a fost semnat la 16 martie 1942. Până în 1943, procesul de preluare a sistemului de învățământ în limba germană (fie confesional sau de stat) de către G.E.G. a fost finalizat, școlile devenind astfel un instrument de modelare a personalității copiilor și tinerilor după ideologia nazistă. Deși inițial, autoritățile române au manifestat rețineri față de acest proces, la presiunile Berlinului și ale naziștilor locali, acestea au acceptat în final trecerea școlilor sub controlul G.E.G.[26]

În concluzie, ca urmare a manipulărilor interne și a presiunilor Germaniei Naziste exercitate pe mai multe filiere, statul român a acordat o bază legală pentru crearea și funcționarea entității denumite „Grupului Etnic German din România” în noiembrie 1940. Această structură condusă de naziștii locali a primit largi atribuțiuni privind administrarea vieții politice, economice, sociale și culturale a germanilor din România. Prin presiuni și amenințări, conducerea nazistă a G.E.G. a anihilat orice opoziție internă în comunitate și a instituit un control totalitar asupra minorității germane din România. Astfel, G.E.G. a fost transformat de naziști într-o structură prin care resursele umane și materiale ale minorității germane erau stoarse în vederea susținerii efortului de război al Reich-ului. În acest sens, cel mai bun exemplu este înrolarea etnicilor germani din România în trupele S.S. În G.E.G. au fost incluși în mod automat toți cei care s-au declarat de etnie germană, inclusiv cei care se opuneau naziștilor. În perioada 1940-1943, G.E.G. a preluat în mod abuziv controlul asupra majorității instituțiilor social-economice și culturale, precum și a structurilor asociative ale germanilor din România, multe cu o veche tradiție. În cea mai mare parte, patrimoniul acestor instituții și structuri asociative a trecut și acesta în posesia G.E.G. După trecerea României de partea Aliaților la 23 august 1944, în octombrie 1944, G.E.G. a fost desființat de către autoritățile române, iar bunurile sale au fost confiscate de stat. Aceste măsuri au fost luate ca parte a aplicării punctului 15 al Convenției de armistițiu dintre România și Aliați din 12 septembrie 1944, care preciza că „Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc”. Atunci însă nu s-a ținut cont de faptul că patrimoniul deținut de G.E.G. la momentul desființării sale a fost creat în cea mai mare parte prin preluarea cu forța a unor instituții și structuri asociative de tradiție, care au asigurat până în perioada 1940-1942 perpetuarea identității naționale a germanilor din România. O mare parte a acestui patrimoniu a fost preluat de G.E.G. de la Biserica Evanghelică C.A. din România. În perioada 1944-1945 nu a existat contextul potrivit pentru a face o evidență a ceea ce G.E.G. a luat în mod abuziv de la structurile asociative și instituțiile culturale ale comunității. Doar sistemul școlar confesional a fost redat Bisericii Evanghelice C.A. și Bisericii Romano-Catolice după 1944, situația lor fiind reglementată în decembrie 1946 de un ordin al Ministerului Educației[27]. Și aceasta nu pentru mult timp, pentru că în august 1948, toate aceste școli au trecut sub controlul statului în baza noii legi a învățământului. Vinovăția colectivă aruncată asupra comunității (argumentată de apartenența majorității etnicilor germani la G.E.G.) și măsurile represive luate împotriva germanilor din România în perioada 1945-1948 (precum deportarea în URSS în ianuarie 1945, confiscări ale proprietăților) au făcut imposibilă atunci discutarea într-un mod obiectiv a situației patrimoniului instituțiilor și structurilor asociative preluate anterior cu forța de G.E.G. După 1989, a fost un proces normal ca minoritatea germană din România să solicite acest patrimoniu, pe care G.E.G. l-a obținut în mod abuziv în anii 1940-1943.

[1] Wolfgang Miege, Das Dritte Reich un die Deutsche Volksgruppe in Rumänien. 1933-1939. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, Herbert Lang, Berna, Peter Lang, Frankfurt am Main, 1972, pp. 263-264. Johann Böhm, Das Nationalsozialistische Deutschland und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944, Peter Lang, Europäischer Verlag der Wissenschaften, Frankfurt; Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni: 1918-1944, Hora, Sibiu, 2002.

[2] Vasile Ciobanu, op. cit., p. 219.

[3] Johann Böhm, Nationalsozialistische Indoktrination der Deutschen in Rumänien 1932-1944, Peter Lang, Frankfurt, 2008, p. 109.

[4] Ottmar Traşcă, “Constituirea Grupului Etnic German din România şi relaţiile cu Biserica evanghelică din Transilvania în primii ani ai ‘erei’ Andreas Schmidt. 1940-1942” in Anuarul Institutului de Istorie “A. D. Xenopol” , tom XLVIII, 2011, pp. 317, 321-322.

[5] Johann Böhm, Nationalsozialistische Indoktrination der Deutschen in Rumänien 1932-1944, pp. 110-111.

[6] Ottmar Traşcă, “Grupul Etnic German din România în “era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940-august 1944” in Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), Un veac frământat. Germanii din România după 1918. Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2018, p. 116.

[7] Nationalsozialistische Deutsche Arbeitpartei.

[8] Ottmar Traşcă, “Grupul Etnic German din România în “era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940-august 1944”, p. 117.

[9] Vasile Ciobanu, op. cit., p. 236.

[10] Ottmar Traşcă, “Grupul Etnic German din România în “era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940-august 1944”, p. 115.

[11] Vasile Ciobanu, op. cit., p. 239 .

[12] Johann Böhm, Das Nationalsozialistische Deutschland und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944, p. 127. Ottmar Traşcă, „Constituirea Grupului Etnic German din România şi relaţiile cu Biserica evanghelică din Transilvania în primii ani ai „erei” Andreas Schmidt. 1940-1942”, pp. 321-322.

[13] Johann Böhm, Das Nationalsozialistische Deutschland und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944,  p. 150.

[14] Ibidem, p. 125.

[15] Johann Böhm, Nationalsozialistische Indoktrination der Deutschen in Rumänien 1932-1944,  p. 162.

[16] Vasile Ciobanu, op. cit., p. 346.

[17] Ottmar Traşcă, “Grupul Etnic German din România în “era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940-august 1944”, pp. 124-125.

[18] Vasile Ciobanu, op. cit., 100.

[19] Jahrbuch der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, edited by “Amt für Presse und Propaganda“, Hauptverlag der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, 1944, Hermannstadt, p. 95.

[20] Ibidem.

[21] Otto Schwarz, “Die Deutsche Bauernschaft Rumäniens. Aufbau und Gliederung” in Tag der Deutschen Bauernschaft 1941, Hauptverlag der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, s.a. [1942], p. 17.

[22] Idem, pp. 18-19.

[23] Johann Böhm, Die Nationalsozialistische Deauthcland un die Deutsche Volksgruppe in Rumaniem 1936-1944, Peter Lang, 1985, pp. 148-150.

[24] Ottmar Traşcă, “Grupul Etnic German din România în “era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940-august 1944”, p. 125.

[25] Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, Sibiu: Monumenta-Verlag, 2002, pp. 181-183.

[26] Ottmar Traşcă, “Grupul Etnic German din România în “era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940-august 1944”,  pp. 126-127.

[27] Hannelore Baier, “”Deportare, deposedare, discriminare 1944-1948”  in Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), Un veac frământat. Germanii din România după 1918. Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2018, p.170.