Cosmin Lotreanu. 30 de ani de aparentă prietenie și ”mirajul Puterii”. Jacques Chirac/Édouard Balladur. Partea I: În umbra lui Georges Pompidou

„În politică totalitatea adversităților constituie fondul prieteniilor”

          Alexis de Tocqueville 

Politica franceză din a doua parte a secolului XX a fost una de mare diversitate, ce a cuprins inclusiv o schimbare completă de paradigmă instituțională odată cu trecerea de la Republica a-IV-a la Republica a-V-a (anul 1958 și revenirea lui Charles de Gaulle). Rivalitățile, clivajele politice stânga/dreapta au fost unele firești, desfășurate în limitele unei dezbateri democratice,  arbitrate de verdictul urnelor, unul suveran și în fața căruia omul politic se supune (sau ar trebui să se supună) și se poziționează ulterior în consecință. Totuși, poate mai mult decât alte elemente de culoare și intrigă politică, consider important să mă opresc asupra unui caz cu totul particular, menit a personaliza la extrem o cursă prezidențială. Este vorba de anul 1995, finalul celor două mandate de șef al statului ale lui François Mitterrand (1981-1995) și alegerile prezidențiale subsecvente. Cu doi ani înainte, în 1993, formațiunile de dreapta RPR („Adunarea pentru Republică”, partidul neo-gaullist al primarului Parisului, Jacques Chirac) respectiv UDF („Uniunea pentru Democrație Franceză”, partid de dreapta, de asemenea, dar non-gaullist, condus de fostul președinte francez din perioada 1974-1981, Valéry Giscard d’Estaing) au câștigat detașat alegerile legislative. Acestea au format un guvern al cărui prim-ministru a fost Édouard Balladur, lider politic de dată mai recentă, cu o traiectorie politică particulară. Experiențele sale pe linie administrativ-guvernamentală au fost pozițiile de secretar general adjunct, respectiv secretar general al Președinției Franței (1969-1974, în timpul mandatului președintelui Georges Pompidou), precum și demnitatea de ministru al economiei și finanțelor în guvernul lui Jacques Chirac (1986-1988), în perioada definită drept coabitare, între un președinte socialist (François Mitterrand) și un Parlament, respectiv Executiv de dreapta (urmare alegerilor legislative din 1986). Anterior, Édouard Balladur a îndeplinit (din anul 1964) calitatea de consilier tehnic pentru Afaceri Sociale al lui Georges Pompidou (premier în perioada 1962-1968). 

În acest peisaj instituțional destul de complex și întins pe câteva decenii  avea să se formeze și mai târziu să se fisureze  un tandem al unei „amiciții de 30 de ani.” Mă refer la Jacques Chirac și Édouard Balladur. Cei doi vor candida la alegerile prezidențiale din anul 1995, într-un „fratricid” ce va zgudui și politic, dar și personal-emoțional, viața politică franceză, cu mai multe consecințe imediate și nu numai. Cursa electorală se va finaliza cu victoria lui Jacques Chirac, una neașteptată și împotriva tuturor pronosticurilor inițiale. Însă resentimentele vor persista, ca și raporturile între oameni și tabere din sânul aceleiași familii politice.

Tematica este foarte vastă și de aceea, măcar în parte, parcursă în câteva episoade. În cel de față, îmi propun să caut rădăcinile, originea unei prietenii, a unei relații ce va evolua de la descoperire la atracție, solidaritate, despărțire, regăsire, încredere, temere și rivalitate. Retrospectiv, cele afirmate de scriitorul marocan Tahar Ben Jelloun își dovedesc acuratețea („politica denaturează și ruinează prietenia”) dar povestea este una mai lungă și pleacă de la prezența concomitentă a doi tineri în echipa unui premier (ulterior președinte) stimat, dacă nu venerat, Georges Pompidou (șef al statului între 1969-1974). 

Ianuarie 1964 reprezintă începutul a ceea ce foarte inspirat a numit Catherine Nay în volumul „Le Dauphin et le Régent”/„Urmașul și Regentul”, anume o poveste despre „copiii lui Georges Pompidou” (Édouard Balladur și Jacques Chirac). „În acel timp un tânăr enigmatic și rezervat a sosit la Matignon” (Palatul Matignon este, prin tradiție, sediul prim-ministrului francez) fiind recomandat de directorul de Cabinet al premierului Pompidou, François Xavier-Ortoli. Édouard Balladur va reține peste ani primul sfat pe care i l-a dat prim-ministrul Georges Pompidou: „Nu mințiți niciodată sindicatele!”…. Édouard Balladur s-a ocupat de „afacerile sociale”, moment în care s-a întâlnit cu „un tânăr înalt, costeliv, vedeta Cabinetului, plin de vitalitate și disponibilitate, consilier ce avea în portofoliu transporturile, aeronautica și construcțiile”. Acesta din urmă, în „Memoriile” sale (volumul I, „Chaque pas doit etre un but”/„Fiecare pas trebuie să fie un scop”) a rememorat prima sa întâlnire cu premierul Georges Pompidou din luna decembrie a anului 1962. Același Jacques Chirac, prim-ministru și mai târziu președinte care, în discursul susținut peste ani (2 aprilie 2004, la 30 de ani de la moartea lui Georges Pompidou, la „Centrul Național de Cultură și Artă” cu același nume din Paris), avea să-l evoce, cu nostalgie și nedisimulată afecțiune filială („Amintirea privirii sale penetrante și scrutătoare, în mod profund binevoitoare. Amintirea surâsului său. Surâsul ochilor, perspicace, plin de umor și malițiozitate. Amintirea vocii sale. Această voce frumoasă cu timbrul său grav, apăsată și caldă. Amintirea siluetei sale atât de familiare ce se desena în lumina serii, în spatele mesei de lucru…”).  

• François Xavier Ortoli: „Domnule Prim-Ministru, doresc să vi-l prezint pe Jacques Chirac, un nou membru al cabinetului dumneavoastră, vine de la Curtea de Conturi. Este un om de valoare.” 
• Georges Pompidou: „Sper. Dacă nu ar fi fost foarte bun, mă gândesc că nu l-ați fi cooptat în echipa mea.”  

Cei doi tineri consilieri se vor confrunta în anii Pompidou cu mai multe încercări, dar poate cea mai dificilă a fost mișcarea contestatară de mari proporții din mai 1968. Jacques Chirac și Édouard Balladur au fost printre puținii rămași alături de premierul Pompidou, dovedind din plin solidaritate, devotament, credință sinceră și nezdruncinată în capacitatea liderului de a depăși un moment foarte greu, în care nu puține au fost dezertările, abandonul, acomodarea oportunistă a unor apropiați cu posibila alternanță politică. În volumul intitulat „Le Pouvoir ne se Partage Pas”/„Puterea nu se împarte” (capitolul „Înaintea Puterii”), sub alte forme, am regăsit cumva aceeași mantră a admirației și loialității pe care un discipol o poate nutri la adresa maestrului său. Cuvintele lui Édouard Balladur punctează nu numai figura lui Georges Pompidou, ci mai cu seamă rolul fundamental, esențial al acestuia în gestionarea crizei din mai 1968: „Datorită lui Pompidou Franța a scăpat de anarhia acelor zile și nopți în care totul părea posibil, în care autoritatea se scufunda. El a avut câteva principii simple: Să reziste, să nu dea impresia unei absențe a puterii, să se adreseze mereu francezilor; să nu plece, să nu pară că se sustrage, să fie suplu și deschis concilierii…să nu curgă sânge, să solicite forțelor de ordine să facă dovada, în toate circumstanțele, de calm și stăpânire de sine. În fine, să nu amplifice dezordinea prin discursuri mari asupra reformei societății pentru că nu era momentul pentru așa ceva…”.

Îmi îngădui să mă opresc în studiul de față asupra a două momente importante, anume alegerile legislative din 1967, respectiv criza din mai 1968, cea din urmă strict din perspectiva celor sus-menționate (soliditatea relației și solidaritatea echipei din jurul premierului Pompidou). 

Scrutinul respectiv a fost precedat de o perioadă de reflecție la nivelul partidului gaullist „UDR” („Union pour la Défense de la République”/„Uniunea pentru Apărarea Republicii”, devenit în anul 1968 „Union des Démocrates pour la République”/„Uniunea Democraților pentru Republică”) privind promovarea unor figuri noi, demararea unei operațiuni de împrospătare a candidaților și candidaturilor. Foarte inspirat, Georges Pompidou a precizat că „trebuie ca voi tinerii să prindeți rădăcini”, aspect ce ilustrează totodată întinerirea clasei politice dar și contactul direct cu alegătorul, cu teritoriul, acolo fiind localizată de altfel sursa legitimității și a acțiunii politice. Nu trebuie uitat că tradiția politică franceză este una ce impune exercitarea unor funcții pe linia administrației locale, condiție indispensabilă a demnităților statale la nivel central. Exemplele de ieri și astăzi sunt multiple și menite a fortifica nivelul politic, instituțional și mai ales managerial al liderului în cauză (François Mitterrand, primar la Chateau Chinon, Pierre Mauroy la Lille, Jacques Chirac la Paris, Michel Rocard la Conflans Saint-Honorine, Jean Castex la Prades, Édouard Philippe la Le Havre, François Fillon la Sabre sur Sarthe, Laurent Fabius la Le Grand Quévilly, Alain Juppé la Bordeaux etc.) Astfel, Georges Pompidou a promovat și sprijinit direct candidatura lui Jacques Chirac în regiunea natală a acestuia (Corrèze). Interesant este că la acel moment (1967) în regiunea respectivă, din 14 parlamentari, doar 1 era al majorității politice (Jean Charbonnel), restul fiind din opoziție. Cu vitalitatea sa dintotdeauna, tânărul Chirac și-a asumat riscul candidaturii, respectându-și o conduită constantă, afirmată și personal de-a lungul vieții sale politice, cu bune și mai puțin bune: „Când prudența predomină, curajul lipsește”. Prim-ministrul Georges Pompidou i-a fost alături. Rețin atenția cuvintele acestuia, pronunțate într-un miting electoral din 11 februarie 1967, stimulate evident de prestația candidatului său, dar și dublate, de asemenea, poate de un spirit premonitoriu: „În Cabinet i se spune buldozerul. Propria experiență îmi arată că obține tot ceea ce își propune și nu se oprește până atunci. Nu am identificat pe nimeni care să-i reziste. Iată dovada: Cu tot programul meu încărcat sunt aici, fără să pot la rândul meu să-i rezist. Sper că nu mă va împinge prea repede în afara Guvernului….Dar cu o asemenea activitate, o asemenea putere de muncă, putem toți să ne temem și puteți toți să sperați.” 

Rezultatul a fost cel așteptat. Jacques Chirac a devenit deputat de Corrèze, învinsul său fiind nimeni altul decât Robert Mitterrand, fratele viitorului președinte socialist al Franței. Nu fără o ironie amară, Georges Pompidou va afirma că „ne-ar trebui un Chirac în fiecare circumscripție…”. Peste numai câteva săptămâni impetuosul Chirac va fi numit secretar de stat la Ministerul Muncii. Din acest moment va începe să lucreze direct cu Édouard Balladur în calitatea sa de consilier tehnic al premierului pentru afaceri sociale. Cei doi au colaborat bine, poate și pentru că au fost foarte diferiți ca temperament unul față de celălalt. Nu fără umor, întrebat mult mai târziu, Édouard Balladur a spus că „încă de atunci Jacques Chirac era deja Jacques Chirac”. Spre deosebire de acesta din urmă, Édouard Balladur a fost un tipic om de Cabinet sau, după descrierea lui Jacques Chirac, „un foarte bun consilier pe Afaceri Sociale.” Autor al unor rapoarte sintetice (Georges Pompidou a scris de foarte multe ori pe marginea notelor lui Balladur: „ca de obicei, sunt de acord cu dumneavoastră”), acesta a preferat ca atitudine discreția, evitarea confruntării directe, curtoazia și consensul. În acest sens, caracterizarea lui Michel Jobert (director de Cabinet al lui Georges Pompidou) a fost una elocventă: „Cunoștințe solide, subtil, distant și rapid. Un dosar complex în mâinile sale este redus la esențial”. Peste ani Édouard Balladur va afirma, într-una din propozițiile sale rămase celebre, că „Franța nu are cultura compromisului.” 

Cei doi tineri oameni politici în devenire au învățat lângă Georges Pompidou „patru mari lecții”, așa cum le descrie aceeași autoare (Catherine Nay) în lucrarea citată anterior: „Cei mai redutabili adversari sunt cei din propria familie politică”;  „în perioada de criză curajul consistă uneori în a ști și accepta să faci pasul înapoi”; „coabitările sunt dificile și periculoase”; „lipsa de recunoștință este o armă indispensabilă pentru omul politic a cărui ambiție primează în exclusivitate”. Fiecare din enunțurile respective are propria sa înțelepciune și propriile sale exemple. Valéry Giscard D’Estaing și al său „Da, dar..” menit a individualiza și emancipa prin „RI” („Republicanii Independenți”) dreapta politică non-gaullistă, necesarul recul guvernamental în mai 1968 și așa-numitele „acorduri de la Grenelle”, deznodământul nefericit al candidaturilor primilor miniștri din regimul coabitării la funcția supremă în stat (1988- Jacques Chirac înfrânt de François Mitterrand; 1995- Édouard Balladur pierde competiția electorală de asemenea, în fața lui Jacques Chirac). Toate acestea pot fi interpretate, mai mult sau mai puțin subiectiv sau corect, drept exemple ce derivă din lecțiile sus-menționate pe care oricum îmi permit a le considera pline de învățăminte, susținute, pentru a nu da decât un exemplu, de afirmațiile jurnalistului și eseistului André Frossard: „Boala cea mai răspândită între oamenii politici este amnezia”… 

Pentru Édouard Balladur și Jacques Chirac botezul focului a fost mai 1968. În acele zile extrem de tensionate cei doi au avut marele merit de a fi pe deplin solidari și devotați premierului. Édouard Balladur „cu sânge rece și calm”, Jacques Chirac cu impetuozitatea sa caracteristică. Unul „observă și coordonează”, iar celălalt în teren, cu o atitudine de „muschetar.” Georges Pompidou, după cum exprimă una din lecțiile politice de mai sus, a înțeles rapid că o mișcare socială de o asemenea dimensiune necesită în primul rând negociere pe linie sindicală pentru că, în mod absolut corect, până la urmă conducerile marilor sindicate sunt parte a „establishment”-ului. Orice zguduire sau schimbare de esență revoluționară (poate este totuși mult spus) a unui regim antrenează consecințe pe toate palierele de decizie și management, inclusiv sindicale, nu numai la cele aferente conducerii politice. Édouard Balladur și Jacques Chirac au fost printre cei care au pregătit aceste negocieri (sindicate/patronate) finalizate prin „acordurile de la Grenelle”, numite astfel pentru că pe rue de Grenelle își avea sediul Ministerul Muncii. Deși aceste acorduri încheiate în noaptea de 28/29 mai 1968 au fost respinse de manifestanți, totuși Executivul a rezistat, Georges Pompidou știind fără îndoială că „o revoluție reușește când puterea se prăbușește.” Ulterior ultimei intervenții radiodifuzate a președintelui Charles de Gaulle și marii manifestații gaulliste din 30 mai 1968, lucrurile se normalizează iar traiectoria celor doi camarazi politici urmează căi diferite pe parcursul următorilor ani. Édouard Balladur va rămâne lângă premierul și mai târziu președintele Pompidou, iar Jacques Chirac („mereu asiduu, fidel și eficace”) va fi membru în Executivul condus de Maurice Couve de Murville, în aceeași poziție de secretar de stat la Buget și, ulterior, va avea alte demnități pe aceeași linie și în viitoarele guverne. Georges Pompidou îi va spune că „ați fi putut deveni ministru dar prefer să vă păstrez la Buget deocamdată.” Peste ani președintele Jacques Chirac va proceda la fel cu cel pe care l-a considerat „cel mai bun dintre noi”, Alain Juppé. Acesta va ocupa aceeași funcție pentru că „la Buget se învață meserie” (acestea au fost cuvintele lui Chirac) în ceea ce a dorit să definească drept o treaptă foarte importantă a uceniciei politic-guvernamentale. 

Pentru ambii protagoniști criza din mai 1968 a fost o lecție dură. Consider importante a fi reliefate afirmațiile lui Jacques Chirac din „Memoriile” sale (același Volum I, citat anterior): „În acele zile s-au făcut simțite cel mai mult lașitățile, dezertările, atât în rândul administrației, cât și al guvernului însuși, mergând până la proprii mei colaboratori. Suntem din ce în ce mai puțini cei din jurul lui Georges Pompidou. În afară de Pierre Juillet, Michel Jobert, Édouard Balladur și eu însumi, Matignon a fost un loc pustiu, ca și cum puterea avea să se schimbe…” Pentru prima dată, Jacques Chirac avea să mărturisească faptul că întreaga conduită a lui Georges Pompidou, cu precădere în acele zile dar nu numai, l-a influențat profund și l-a determinat să considere că „poți fi gaullist fără să încetezi să rămâi pompidolian”. Acest joc de cuvinte a fost menit să descrie o situație dificilă, cea în care președintele de Gaulle a decis schimbarea prim-ministrului, Georges Pompidou fiind înlocuit de Maurice Couve de Murville. Voi reveni în a doua parte a prezentului studiu asupra acestui aspect, precum și asupra neclintitei fidelități a tandemului Chirac/Balladur față de omul politic Georges Pompidou. 

După cum am menționat, același mai 1968 a fost resimțit puternic, politic și emoțional și de Édouard Balladur. Spicuiesc alăturat câteva considerații menite a reliefa impactul politic, dar înainte de toate uman al acestei crize (volumul citat anterior, „Le Pouvoir ne se Partage Pas”/„Puterea nu se împarte”, capitolul „Înaintea Puterii”), scrise de același Édouard Balladur: „Ar fi putut avea consecințe grave, a fost criza internă cea mai importantă, prin amploare, durată și caracter popular, pe care a cunoscut-o Franța în ultimul secol”. Totodată, asupra acelorași evenimente din mai 1968, în cuvinte puține dar extrem de sintetice, Édouard Balladur va afirma că „pentru prima dată regimul în funcție a rezistat fără să apeleze la represiune.” În articolul „Fiul politic al lui Georges Pompidou” (autor Erik Izraelewitz) jurnalista Claire Chazal l-a numit pe acesta, într-o grăitoare și scurtă propoziție privindu-l pe Balladur din anul 1968: „Este fiul lui Pompidou și fratele lui Chirac.” Iar întregul său crez politic și cu siguranță comportamental-personal, pe care îl vom recunoaște peste 25 de ani, cu avantajele și dezavantajele inerente, este cuprins în afirmația următoare:  „Sunt cum sunt. Caut mai mult să conving decât să seduc”. 

Franz Olivier-Giesbert, în volumul „Chirac. Une vie”, menționează că pentru Balladur și Chirac Georges Pompidou a fost „un Pater Familias”. Interesantă părerea lui Édouard Balladur despre Jacques Chirac al anului 1968: „Devotat pe de-a întregul primului ministru, a fost prezent tot timpul la Matignon, lipsind numai când a trebuit să întâlnească emisari ai sindicatelor. Și-a dat tot interesul, nu a luat în seamă riscurile, niciodată obosit, încrezător mai mult în contactul uman decât în acordul scris, respectiv în eficacitatea tête-à-tête-urilor decât în discuțiile publice, nu s-a lăsat doborât de dificultăți….vehement, prevenitor, cald, abil, brutal când trebuie, și-a folosit inteligența pe deplin…”

Închei această primă parte, a începutului unei relații de prietenie de 30 de ani între Jacques Chirac și Édouard Balladur, fundamentată pe temelia comună și identitară, din perspectiva fiecăruia desigur, numită Georges Pompidou, prin expresia „falșii gemeni”, cuvinte inspirate ale lui Pascal Riché în articolul său „Chirac vu par Balladur, Balladur par Chirac plumes assassines”/ „Chirac văzut de Balladur, Balladur de Chirac condeie ucigașe”, cu trimitere evidentă la cuvinte bine țintite. Există și o altă fațetă a părerilor reciproce, una nemărturisită atunci. Astfel, în timp ce Édouard Balladur l-a văzut pe Jacques Chirac din anii ‘60 drept „prea dornic de a plăcea cui trebuie, un amestec de brutalitate iute și amabilitate exersată”, perspectiva celuilalt a fost una nu lipsită de auto ironie: „Făceam figură de provincial, un pic rustic, lângă acest mare burghez al capitalei, cu o ținută distantă și impregnată de bune maniere”. Povestea merge mai departe….. 

COSMIN LOTREANU: Diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, absolvent al Facultății de Istorie a Universității Bucureşti, al Şcolii Naționale de Studii Politice şi Administrative (Departament Post-Universitar de Relații Internaționale şi Integrare Europeană) şi, totodată, al mai multor cursuri organizate de Institutul Diplomatic Român, Institutul European din România, Project Interchange /American Jewish Committee; decorat cu Ordinul Meritul Diplomatic în Grad de Cavaler (2008) şi cu Medalia Meritul Diplomatic (clasa a II-a, 2007).