Cosmin Lotreanu. Despre loialitate în politică – François Mitterrand și Pierre Mauroy

„Mai presus de toate, am fost în măsură, de 3 ani de zile, să apreciez curajul, loialitatea și determinarea de care ați dat dovadă în îndeplinirea misiunii încredințate. Amprenta acțiunii dumneavoastră va rămâne în istoria timpurilor noastre. Ea va preceda alte servicii, pe care sunt sigur, le veți aduce țării.”

François Mitterrand, Președintele Republicii Franceze (1981-1995)   

Articolul de față își propune să parcurgă reușita și anduranța unui parteneriat dintre două importante personalități politice, parteneriat ce a rezistat tuturor încercărilor, divergențelor, tumultului unei perioade întinse pe parcursul câtorva decenii ale secolului XX.

François Mitterrand (președintele Franței 1981-1995) și Pierre Mauroy (prim ministru 1981-1984) au însemnat mult pentru politica franceză și europeană a deceniilor șapte și mai ales opt ale secolului sus-menționat. Mă gândesc la cel puțin două aspecte: pe de o parte rezistența celor doi lideri, în anul 1981, în fața unor opinii majoritare privind decizia de ieșire a francului francez din SME (Sistemul Monetar European) așa cum sugerau în epocă Laurent Fabius sau Pierre Bérégovoy, alături de alți oameni politici francezi și, pe de altă parte, reușita proiectului tunelului pe sub canalul Mânecii datorat și dialogului insistent, continuu, între François Mitterrand, Pierre Mauroy și Margaret Thatcher („am înțeles că am câștigat nu în ziua când Margaret a spus da ci în ziua când a încetat să îmi mai spună nu”).

Dar cum a început totul? Care au fost împrejurările creării, construirii unei relații politice și personale îndelungate, să recunoaștem o rara avis în politica dintotdeauna? Elementul fondator a fost o lungă convorbire Mitterrand-Mauroy, în trenul Lille-Paris (1965), structurată în jurul destinului mișcării de stânga din Franța. Convorbirea sus-menționată „m-a marcat în mod durabil”, avea să mărturisească peste ani Pierre Maroy. Printre altele, François Mitterrand a afirmat că, uneori, „în politică sunt necesari o sută de oameni deciși și totul va fi posibil.” Contextul acelor ani a fost unul paradoxal. Pe de o parte François Mitterrand a reușit să obțină o performanță notabilă la alegerile prezidențiale din 1965 (a pierdut onorabil în fața președintelui de Gaulle în al doilea tur de scrutin, cu 44,80% din sufragii), iar pe de altă parte mișcarea socialistă franceză a întâmpinat dificultăți reale de organizare, de cristalizare, de constituire a unui mare partid federativ să spunem, capabil să se poziționeze ca o alternativă viabilă la guvernarea de esență gaullistă.

Pierre Mauroy va simți, încă din acele clipe, că viitorul mișcării de stânga este indisolubil legat de François Mitterrand. La 16 martie 1967 Pierre Mauroy a solicitat cu fermitate ca FGDS („Federația de Stânga Democrată și Socialistă”) să se transforme într-un Partid Socialist veritabil. De remarcat este că vechiul militant de stânga Guy Mollet îi va spune imediat lui François Mitterrand: „Nu trebuie luat în serios. Este tânăr și nu are mandat pentru a afirma toate acestea.” Conflict între generații, opacitatea față de reformă? Cert este însă că Pierre Mauroy a revenit în atenția viitorului președinte al Franței (François Mitterrand).

Anul 1968 a fost unul dominat de mișcările sociale din luna mai. François Mitterrand a greșit atunci, crezând în mod eronat că regimul lui de Gaulle este condamnat. În consecință, în noiembrie, liderul socialist a făcut un pas înapoi, plecând din FGDS și cerând ca „acest partid să continue să-și realizeze obiectivele esențiale.” „Va izbândi dacă va rămâne credincios principiilor pe care le-am definit împreună și dacă organizațiile și membrii ce vor lua conducerea vor deschide larg ușile noilor generații, fără reticențe și proceduri inutile.” Discursul lui François Mitterrand a fost întâmpinat cu răceală de membrii FGDS însă, aspect notabil, Pierre Mauroy va fi singurul care îi va strânge mâna acestuia. Avertismentul lui Mitterrand a fost ignorat de conducerea FGDS și, în consecință, dezastrul electoral s-a produs la alegerile prezidențiale din 1969, convocate în urma demisiei lui Charles de Gaulle din funcția de șef al statului. Gaston Deferre (candidat socialist) a obținut 5% din sufragii. Acesta a fost momentul în care Pierre Mauroy și nu numai el au înțeles că leadership-ul de stânga în Franța înseamnă François Mitterrand. Menționez un aspect important și anume faptul că Pierre Mauroy (originar din nordul Franței) s-a delimitat întotdeauna de mișcarea comunistă. A și afirmat public că „în nord îi iubim pe comuniști și îi pedepsim bine”, exprimare ironică dar nu mai puțin adevărată.

O piatră de hotar în destinul curentului politic de stânga în Franța a fost congresul de la Épinay (1971). Mă refer la adoptarea numelui de PS (Partidul Socialist), la creionarea portretului prezidențiabil al lui François Mitterrand (ales prim-secretar al PS), la promovarea lui Pierre Mauroy în secretariatul național al formațiunii politice respective. În anii următori acesta va deveni primar al orașului Lille (1973-2001), în mod simbolic înlocuindu-l pe Augustin Laurent, fost combatant în Rezistența Franceză în anii războiului, fost deputat al Frontului Popular (mișcare politică interbelică condusă de Léon Blum, câștigătoare a alegerilor legislative în anul 1936). O schimbare de gardă, de generații, mai mult decât necesară, grăitoare pentru suflul politic nou pe care François Mitterrand l-a avut în vedere și l-a promovat cu perseverență. Dacă acesta din urmă ar fi fost învingător în alegerile prezidențiale din 1974 (a obținut 49,33%, Valéry Giscard d’Estaing 50,66%) Pierre Mauroy ar fi primit funcția de ministru de interne în guvernul socialist constituit „pe hârtie”. În același an François Mitterrand a menționat, cu referire la Pierre Mauroy că „Franța îl poate iubi pentru că aceasta distinge oamenii din popor; cu maniera sa de a fi generează încredere.” Primarul orașului Lille, cel care a afirmat public că „Nordului îi datorez formarea umană de astăzi”, va rămâne alături de François Mitterrand și va constitui un sprijin necondiționat al acestuia pe linia creării unei alternative politice serioase și închegate. La congresul PS de la Metz (1979), Pierre Mauroy nu va ezita să susțină „adecvarea proiectului socialist la epoca și lumea contemporană de astăzi.” Campania prezidențială a lui François Mitterrand din anul 1981 îl va regăsi pe Pierre Mauroy în calitate de purtător de cuvânt: „Suntem atât de complementari încât ar trebui să fim un ticket amândoi”, acestea au fost cuvintele candidatului socialist și viitorului șef de stat François Mitterrand.

În aceste condiții, parteneriatul politic și relația personală al căror început a fost o discuție într-un tren în anul 1965 vor avea drept consecință desemnarea lui Pierre Mauroy în calitate de prim ministru. În euforia serii de 10 mai 1981 (victoria electorală a lui Mitterrand în fața președintelui în exercițiu Giscard d’Estaing, cu 51,76% din voturi) noul șef al statului va găsi o secundă pentru a-i adresa primarului de Lille următoarele cuvinte: „Trebuie să ne vedem. Sunt multe posibilități dar mă gândesc la dumneavoastră.” Convorbirea ulterioară dintre cei doi, desfășurată într-un climat ceva mai calm, în zilele următoare, va fi edificatoare în privința solidității unei relații instituționale, în care sinceritatea joacă un rol important: „Pierre, am reflectat mult. Doresc să vă numesc prim ministru…Știți că în Franța un prim ministru nu rămâne în funcție mai mult de 2 sau 3 ani. În aceste condiții să nu vă supărați dacă nu veți avea o legislatură completă. Totul va depinde de ce ne va rezerva viitorul. Nu pot să vă garantez nimic. Sper că vom păstra mereu aceeași relație deosebită.” Cuvinte pline de franchețe, ce fără îndoială trebuie rostite încă de la început, pentru a netezi cât se poate asperitățile unei relații ce în mod inevitabil, prin provocările istoriei, se va confrunta cu episoade tensionate. Parteneriatul și loialitatea însă, dacă sunt construite și fundamentate pe o bază solidă, pot rezista tuturor încercărilor, cu deosebire atunci când ne referim la un președinte, respectiv la primul său ministru. Istoria ne-a oferit poate mai multe exemple contrare, în care resentimentele au fost ulterior foarte greu îndepărtate.

Piatra de încercare a relației celor doi lideri politici a fost moneda națională. Disputa a fost una desfășurată chiar în interiorul noului Executiv, instalat după alegerile legislative din 1981 convocate de noul președinte al Franței François Mitterrand. Primul ministru Pierre Mauroy, partizan al devalorizării francului francez și al menținerii acestuia în „Sistemul Monetar European” („S.M.E” în epocă), va avea de înfruntat opoziția propriilor colegi de partid, cu deosebire Pierre Bérégovoy și Laurent Fabius, oameni politici socialiști importanți. La început François Mitterrand a fost ostil devalorizării („nu devalorizăm moneda unei țări ce tocmai ne-a oferit încrederea sa”) dar, în fața consecințelor imediate (Banca Națională „a aruncat” în piață 900 milioane USD pentru „a susține” francul), a cedat și și-a manifestat public sprijinul față de premier și măsurile sale. Cumva tensiunile sus-menționate au fost de înțeles. Guvernarea PS a venit la putere pe fondul unor așteptări electorale, s-a vorbit de relansare, de stimularea consumului, de săptămâna de lucru de 39 ore, însă foarte rapid (logica economică nu iartă) a trebuit să se tranșeze disputa generozitate versus rigoare. Pierre Mauroy și ministrul Economiei, Jacques Delors, au fost sprijiniți de președinte și astfel s-a impus politica rigorii economice. Pierre Mauroy va preciza public, într-o încercare de atenuare a dezamăgirii electoratului, că „rigoare înseamnă austeritate plus speranță.” În mod logic a apărut frustrarea, mai ales în mediile politice și sindicale („sindicatele nu pot să continue să pretindă când casieria statului este goală”, acestea au fost cuvintele primului ministru la un seminar guvernamental la Rambouillet, septembrie 1981) și, cu timpul, contestarea premierului și a politicii sale guvernamentale. Primul ministru a observat și analizat în mod corect clivajul între așteptările electoratului și realitatea administrației de stat: „Suntem mereu convinși că va fi mult mai ușor cu stânga; că președintele Republicii va putea regla tot; nu este tocmai maniera în care se derulează lucrurile.” Pe fondul acestor tensiuni, în martie 1983, pentru prima dată, Pierre Mauroy i-a spus președintelui: „Nu sunt ceea ce vă trebuie. Ar fi foarte bine dacă ați identifica pe altcineva.” În mod înțelept și nu mai puțin loial, Pierre Mauroy l-a asigurat pe François Mitterrand: „Nu voi face opoziție. Nu sunt nici Chaban nici Chirac.” Trimiterea a fost evidentă la dezacordul exprimat public de primul ministru demisionar Jacques Chirac (1976) și confirmat în toate acțiunile sale politice ulterioare față de președintele Valéry Giscard d’Estaing (șef al statului în perioada 1974-1981).

Deși președintele François Mitterrand a continuat să-l sprijine pe premier („am încredere în dumneavoastră pentru că mergeți pe drumul pe care mi l-ați descris și am încredere în dumneavoastră pentru că știu că vă cunoașteți limitele”) prin prioritizarea nu a adversității ci a încercării de a identifica soluții în tot ce a însemnat rigoarea bugetară sau lupta împotriva inflației, totuși a devenit necesar și totodată inevitabil un suflu nou al politicilor guvernamentale. Proiectul de lege promovat de ministrul educației naționale Alain Savary (reformă școlară pentru a asigura un învățământ de stat unificat și laic) a determinat manifestații masive (de ordinul a sute de mii de persoane) și, în consecință, retragerii proiectului sus-menționat la 12 iulie 1984 i-a urmat demisia premierului Pierre Mauroy (17 iulie 1984). Finalul propriu-zis al relației președinte/prim-ministru a fost unul încărcat emoțional (redat de Franz-Olivier Giesbert):

• „Două lucruri m-au surprins la dumneavoastră. Curajul și puterea de muncă. (François Mitterrand)
• Am fost mândru să lucrez cu dumneavoastră. Mândru și fericit.” (Pierre Mauroy)

Președintele avea să remarce încă o dată loialitatea primului său ministru demisionar, acesta părăsind funcția „fără să ridice vocea.” Îi va mărturisi lui Jean-Louis Bianco (secretar general al Președinției) că scena descrisă mai sus „a fost unul din cele mai grele momente ale vieții mele.” Edificator este în această privință dialogul între Pierre Mauroy și Alain Savary, pe fondul tensiunilor legate de proiectul acestuia din urmă (unificarea educațională). La remarca ministrului educației („nu datorez nimic lui François Mitterrand”), primul ministru va răspunde scurt și simbolic: „Eu îi datorez totul”.

Aspect deosebit de important, relația ulterioară între cei doi oameni politici va continua pe aceiași parametri, indiferent de provocările viitorului. Pierre Mauroy va rămâne mult timp primar al orașului Lille (1973-2001), senator (1992-2011), președinte al „Internaționalei Socialiste” (1992-1999, i-a succedat lui Willy Brandt). Nu lipsit de simbolistică, la momentul festiv de celebrare a realegerii șefului statului (scrutinul prezidențial din anul 1988), Pierre Mauroy va fi cel care-l va însoți pe acesta la sediul Partidului Socialist, pentru discursul victoriei. În anii următori cei doi lideri vor păstra legătura, Pierre Mauroy fiind cumva candidatul preferat de François Mitterrand la alegerile prezidențiale din anul 1995: „Păcat, ar avea mai multe voturi decât crede; mereu s-a subestimat”. Acestea au fost cuvintele președintelui Mitterrand. Pierre Mauroy nu va candida la alegerile respective, candidatul PS, Lionel Jospin, pierzând scrutinul în favoarea lui Jacques Chirac.

Închei prezentarea acestei relații de neîndoielnică soliditate prin evocarea unui moment ce spune foarte mult despre dimensiunea umană a personajului politic, aspect la care personal țin foarte mult. Pierre Mauroy a evocat cu profundă emoție ultima sa întâlnire cu François Mitterrand, în stațiunea balneară Hardelot-Plage, la 24 august 1993. Șeful statului, la plecarea spre Paris, într-o zi încă însorită, va privi o clipă orizontul și va rosti următoarele cuvinte: „Și dumneavoastră, continuați să adăugați albastru cerului.” A fost o expresie plină de sensibilitate ce avea să cuprindă esența unei relații politice și personale atât de îndelungate, în care la final aprecierea deplină a unui președinte aflat la crepusculul vieții sale se va impune oricăror divergențe ce apar în exercițiul puterii. Pierre Mauroy, cu aceeași loialitate și fidelitate dintotdeauna, va respecta memoria lui François Mitterrand și se va dezice de ceea ce foarte sugestiv a denumit Pierre Mathiot, și anume „depanthéonizarea”, acel „damnatio memoriae” din antichitatea romană, acea lepădare și desolidarizare (cel puțin) de acțiunile predecesorului. Acest socialist „de toujours” (după cum inspirat l-a numit Patrick Kanner), prin ideile, munca și prestația sa politică, prin crezul său afirmat cu demnitate („la stânga sunt, la stânga rămân”), prin sensibilitatea sa („discursurile trebuie să corespundă anotimpurilor…..”) va confirma ceea ce Jean Jaurès a rostit odinioară: „Nouă ne revine să mergem către ideal și să înțelegem realitatea.” Omul politic Pierre Mauroy, prin curaj și loialitate, a impus respect partenerilor și oponenților politici deopotrivă și, privind în urmă, la finalul vieții sale, avea să ne lase următoarele rânduri senine și pline de înțelepciune: „Sfârșitul vieții mi se pare a fi precum Marea, precum ceva ce pune stăpânire pe mine în mod maiestuos și cu solemnitate, cu multă forță și o mare frumusețe.”

COSMIN LOTREANU: Diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, absolvent al Facultății de Istorie a Universității Bucureşti, al Şcolii Naționale de Studii Politice şi Administrative (Departament Post-Universitar de Relații Internaționale şi Integrare Europeană) şi, totodată, al mai multor cursuri organizate de Institutul Diplomatic Român, Institutul European din România, Project Interchange /American Jewish Committee; decorat cu Ordinul Meritul Diplomatic în Grad de Cavaler (2008) şi cu Medalia Meritul Diplomatic (clasa a II-a, 2007).