Cosmin Lotreanu. Despre viziune, intuiție și perspectivă istorică

“A cunoaște nu înseamnă a demonstra și nici a explica. Înseamnă a ajunge la viziune.” 

Antoine de Saint-Exupéry 

Tema acestui articol este cu siguranță una vastă, complexă dar care, prin alegerea cu totul incompletă și aleatorie a unor personalități din epoci istorice diferite, ne poate oferi imaginea realismului politic, intuiției și, de ce nu, perspectivei mai mult sau mai puțin imediate a inevitabilului. Într-un cuvânt, viziune politică. 

Viziunea este poate unul din elementele ce distinge între omul politic și omul de stat sau, după caz, aduce o recunoaștere, uneori postumă, autorilor și lucrărilor acestora. Nu intenționez să construiesc o aură de infailibil sau de profet niciunuia din cei prezentați și nici să reliefez aspecte mult mai importante ale acțiunilor acestora ci doar să subliniez afirmații vizionare ce fără îndoială au la bază ani de studii, reflecții, cugetări și observații. Le consider relevante și utile, chiar dacă unele dintre acestea sunt deja foarte cunoscute, atât în perspectiva punerii și repunerii în valoare a unor figuri proeminente cât și din cea a sublinierii ireversibilității istoriei respectiv condamnării la eșec a societăților sau actorilor statali ce nu pot accepta atât realitatea cât și perspectiva unui viitor inevitabil. Neacceptarea sau întârzierea aplicării unor reforme necesare au un cost mult mai dur decât înțelegerea momentului istoric trăit și luarea unor decizii realiste, oricât de neplăcute sau dureroase ar fi acestea. 

Un prim exemplu este Maurice Viollette, senator, primar al orașului Dreux, desemnat în funcția de guvernator al Algeriei în perioada 1925-1927. Algeria, colonie franceză începând cu finalizarea cuceririi militare (1847), își trăia în perioada interbelică, conform percepției oficiale metropolitane, momentele sale de glorie. Se pregăteau cu mare fast aniversarea centenarului “Algeriei Franceze” din 1930 (1830 este anul debarcării trupelor franceze la Sidi-Ferrouch) respectiv „Expoziția colonială” de la Paris-Vincennes. (1931) În acest climat festiv doar în aparență, Maurice Viollette s-a dovedit a fi “vocea rațiunii.” În anul 1926, într-o scrisoare trimisă ministrului de interne, Camille Chautemps, scria următoarele: „Islamul în Algeria este o religie, nu este încă o patrie. Sunt în Algeria o sută de mii de indigeni pe care putem conta…Din aceștia 6 din 10 sunt gata să devină fii adoptivi ai Patriei franceze fără resentimente dar dacă aceasta îi repudiază sau se ridică atât de mult încât ei nu o pot atinge, își vor alcătui o patrie a lor.” Semnalul de alarmă al lui Maurice Viollette va fi confirmat în lucrarea publicată în anul 1931 și intitulată „L’Algérie, vivra-t-elle?” Autorul s-a pronunțat pentru integrarea algerienilor în marea familie franceză, pentru egalitatea în drepturi (în special electorale) ca singură armă eficientă în calea secesiunii: „Lăsând în urmă mizerabilele prejudecăți rasiale, marea națiune fidelă vocației sale de emancipare se va desăvârși într-o aspirație istorică a unității.” Inegalitatea, lipsa reformelor, sunt văzute ca expresie a disprețului față de musulmanul indigen iar acesta (disprețul) „nu se uită niciodată.” „Indigenul aspiră să fie un om ca toți ceilalți. Dorește să respecte europeanul dar vrea ca și europeanul să îl respecte. Totul se rezumă la această gravă problemă morală.” Acestea au fost cuvintele lui Maurice Viollette, întâmpinate cu maximă rezervă și chiar ostilitate de mediul colonial. Autorul a avut viziunea unei Algerii independente, anticipând cu exactitate deznodământul de mai târziu: „În 20 de ani totul va fi pierdut pentru Franța, ceasul deșteptării este aproape”. („le réveil est proche” în orig.) Aceste cuvinte au fost scrise de Maurice Viollette în 1931. Anul 1954 a adus cu sine debutul insurecției algeriene iar în 1962, după 8 ani de război, în urma acordurilor de la Évian, Algeria va deveni un stat independent. În urma naufragiului “Algeriei Franceze” și refugiului populației europene denumită „pieds-noirs”, aveau să rămână avertismentele destul de timpurii ale lui Maurice Viollette, rostite cu mai mult de două decenii înainte: „În 15 sau 20 de ani vor fi mai mult de 10 milioane de musulmani indigeni în Algeria, între care aproape un milion de bărbați și femei adepți necondiționați ai culturii franceze. Alegem revolta sau încercăm să îi considerăm pe toți francezi?” Ostilitatea sau opacitatea la reformă, cu precădere a mediului politic francez al Republicii a Treia (1871-1940), simbolizată de exemplu de declarația ministrului de interne Marcel Regnier („Nu trebuie să ni se ceară să mergem mai departe, pentru că este imposibil”), a fost combătută de Maurice Viollette, acesta afirmând: „Criza devine un element sigur pentru cel ce se refugiază în privilegiu și refuză schimbarea.” Esențială este remarca lui Maurice Viollette despre amânarea reformelor absolut necesare: „Mai târziu, aceasta este marca tuturor revoluțiilor.” 

Un al doilea exemplu este Alexis de Tocqueville. Om politic și istoric francez, a îndeplinit inclusiv, pentru o scurtă perioadă, funcția de ministru al afacerilor externe (iunie-octombrie 1849). Deputat de Valognes (1839), a rămas însă în istorie și în gândirea politică drept o personalitate cu totul remarcabilă, dacă ne raportăm doar la câteva dintre lucrările sale: „L’Ancien Régime et la Révolution” sau „De la démocratie en Amérique.” Sunt foarte greu de descris, de comensurat în câteva paragrafe ideile lui Alexis de Tocqueville dar contemporaneitatea acestora este surprinzătoare, la mai mult de un secol și jumătate distanță. Cel care a mărturisit într-o scrisoare trimisă la 1850 că „nu am un partid, nu am o cauză dacă aceasta nu este cea a libertății și a demnității umane”, a fost în același timp aproape profetic când a descris emergența Statelor Unite și a Rusiei precum și viitoarea lume bipolară postbelică: „Există astăzi pe Pământ două mari popoare care, plecând din puncte diferite, par să avanseze către același scop: Rușii și anglo-americanii. Amândouă au crescut în obscuritate și în timp ce privirea oamenilor a fost îndreptată în altă parte, ei s-au plasat dintr-o dată în rândul națiunilor de prim rang iar lumea a aflat aproape în același timp de nașterea și măreția lor. Toate celelalte popoare par a-și fi atins limitele trasate de natură și acum doar gestionează o stare, în timp ce ei (rușii și anglo-americanii) sunt în creștere…..Punctul lor de plecare este diferit, căile de urmat sunt diverse, totuși fiecare dintre ei pare a fi chemat de un desen secret al Providenței să țină într-o zi în mâinile sale destinele a jumătate de lume.”  

Alexis de Tocqueville studiază conceptele de egalitate și libertate pe care, într-un mod aproape revoluționar pentru acea perioadă, nu le consideră neapărat alăturate: „Depinde de națiunile zilelor noastre dacă egalitatea le va conduce la servitute sau la libertate, la Lumini sau la barbarie, la prosperitate sau mizerie.” Tocqueville cercetează riscul “tiraniei majorității”, într-o lume în care pentru început, în mod absolut legitim și natural, a atras atenția și s-a impus treptat conceptul de libertate. Procesul firesc al democratizării aduce cu sine egalitatea. Aceasta din urmă poate obține însă la un moment dat o pondere mai mare decât libertatea. Dispariția diferențelor, urmare egalității, este un risc pentru democrație. A vorbi, la mijlocul secolului al-XIX-lea despre pericolul egalității (în subsidiar de fapt al egalitarismului) ca factor de subminare a democrației, a întrevedea un anume tip cu totul nou de despotism, acesta sprijinindu-se pe “tirania unei majorități uniforme și conformiste” ce se substituie Statului, toate acestea înseamnă viziune: „Deasupra tuturor se ridică o putere imensă și tutelară ce se preocupă singură să asigure satisfacție și să vegheze asupra a tot și toate. Este una absolută, interesată îndeaproape de detaliu, ordonată, prevăzătoare și delicată.” Desigur “delicată” nu în termeni propriu-ziși de imagine a autorității ci de știință de a asigura și impune autoritatea într-o manieră să spunem gingașă, dar cu siguranță cu un scop bine definit. Cuvintele lui Tocqueville au fost într-adevăr vizionare atât cu privire la lumea de mâine cât și la creionarea „tiraniei majorității” sau dreptului „de tout-faire” în numele  unei legitimități mai mult sau mai puțin îndreptățite și justificate prin adeziune sau cel puțin acceptare. Istoria este plină de multe exemple în care acordul sau consimțirea unei majorități nu au adus neapărat unei societăți prosperitate sau evoluție. Spiritul vizionar al lui Alexis de Tocqueville este simbolizat și de afirmațiile sale din studiul „Notes sur l’Algérie”, publicat în 1841. Cu mai mult de un secol înainte de începutul insurecției algeriene (noiembrie 1954), rândurile lui Tocqueville sunt, am putea spune, de- dreptul profetice: „Philipeville, 30 mai 1841…..Și eu, ascultând trist toate aceste lucruri, mă întrebam cum ar putea să fie viitorul unei țări cu o asemenea stare de fapt și care va fi finalitatea acestei cascade de violențe și injustiție, dacă nu cea a revoltei indigenilor respectiv ruinei europenilor…”  

Un al treilea exemplu este Charles de Gaulle. Militar și om politic francez (președinte al statului în perioada 1958-1969) cu merite incontestabile în tot ceea ce a însemnat construcția Franței Republicii a-V-a, autorul faimosului “Apel din 18 iunie” și creatorul statului francez postbelic a fost un vizionar. Mă rezum la a prezenta câteva afirmații menite a reliefa pe deplin, cred, cele menționate. Astfel, în anii 1929-1931, Charles de Gaulle a fost detașat, ca ofițer, în Liban și Siria. (denumite în epocă „Levant”). Acesta observă și scrie următoarele, prefigurând politica decolonizării anilor 60: „Levantul este o intersecție unde totul defilează: Religii, armate, imperii, mărfuri, fără ca nimic profund să se schimbe. Au trecut ani de când suntem aici. Impresia mea este că nu reușim deloc să pătrundem și că oamenii ne sunt mult mai înstrăinați decât au fost vreodată….Pentru mine, destinul nostru va fi ori sa îi integrăm ori cel mai bine să plecăm de aici.”  

În anul 1934 Charles de Gaulle publică o carte intitulată „Spre armata de profesie” („Vers l’armée de métier”). Lucrarea este o pledoarie „avant la lettre” pentru războiul viitorului, cel „de mișcare”, opus celui tradițional, „de tranșee.” Comandanții armatei franceze au rămas tributari unei opinii unanime privind preeminența infanteriei, a războiului „de poziții”, a tot ceea ce a însemnat concepția militară clasică ce de altfel și-a arătat limitele în timpul primei conflagrații mondiale a secolului XX. Tulburările revoluționare ale perioadei interbelice, revoltele militare ale armatelor anilor 1914-1918 au avut drept cauză tocmai hecatombele umane, imensele sacrificii și pierderi de vieți omenești de la Verdun, Paschandaele, Chemin des Dames etc. A fost absolut logic, de ce nu chiar previzibil, că un conflict al viitorului va avea cu totul alți parametri. Afirmațiile lui De Gaulle: „Propun să se creeze de urgență o armată de manevră și șoc, mecanizată, blindată, formată din personal de elită care să se asocieze marilor unități bazate pe mobilizare”, veneau în continuarea clarviziunii sale surprinzătoare, una a descrierii cu acuratețe a ceea ce se va întâmpla peste câțiva ani, anume tactica Germaniei naziste din vara anului 1940: „Mâine putem cunoaște același destin. Purtați prin forța lucrurilor, orientați prin căi ferate, din care opt din unsprezece se finalizează la nord de Thionville, prin Westfalia, Flandra și prin canalele Ruhr-ului și Țărilor de Jos, atrași spre Anvers și Calais de instinctul de a supraveghea mișcările Angliei, determinați de dorința de a ne lovi drept în inimă prin calea cea mai scurtă și facilă, germanii nu ar urmări ca direcție principală de atac Oise?”

De Gaulle a vorbit despre „forța mecanică”, despre importanța mobilității, rapidității în mișcare a unităților blindate însă toate acestea nu au fost luate în seamă. Urmările imobilismului Înaltului Comandament al armatei franceze au fost teribile și materializate prin înfrângerea categorică din anul 1940. Victoria germană s-a datorat întocmai elementelor de tactică prezentate de Charles de Gaulle, forței și vitezei de deplasare a tancurilor lui Heinz Guderian, utilizării la parametri maximi a binomului aviație/blindate. Nu întâmplător, poate singura dată când armata franceză a reușit să facă față cu adevărat înaintării germane, a fost la Montcornet (1940). Unitatea de tancuri condusă de Charles de Gaulle a combătut inamicul și a fost în măsură să oprească ofensiva, pentru o perioadă limitată de timp.  

În anul 1952 generalul de Gaulle a susținut un discurs la Saint-Mair-des-Fosses (în Ile-de-France) în care a vorbit despre unificare, integrare europeană, pe coordonate care și astăzi, la aproape 70 de ani distanță, provoacă preocupare: „Nu vom uni Europa dacă nu o vom face cu națiunile și asociind națiunile. Or calea pe care o urmăm este complet diferită. Ne rezumăm la comitete, elaborăm materiale tehnice. Ne reunim în consilii între specialiști interesați. Dar popoarele nu există.”  

Ultima referință este fostul președinte francez François Mitterrand. (șef al statului în perioada 1981-1995) În cartea sa, “Mitterrand. Une Vie”, autorul (Franz-Olivier Giesbert), prezintă un tablou complet, personal și profesional, al personajului politic de incontestabilă anvergură François Mitterrand. Viziunea sa politică, intuiția sa, au fost remarcabile. Îmi permit să prezint alăturat câteva aspecte relevante pentru realismul și simțul perspectivei unui om de stat:

 În toamna anului 1982, într-o discuție, președintele Mitterrand a anticipat cu exactitate rezultatul alegerilor legislative din Franța, de peste 4 ani, într-un moment în care guvernarea socialistă era la apogeu, executivul condus de Pierre Mauroy bucurându-se de o majoritate parlamentară confortabilă: „Vom pierde alegerile din 1986! Este de datoria mea să fac în așa fel încât înfrângerea Partidului Socialist să nu aibă drept consecință îndepărtarea acestuia pentru mult timp din viața politică franceză.” Cuvintele lui Mitterrand au însemnat o evaluare corectă a perspectivei. În anul 1986 socialiștii au pierdut alegerile, Franța a cunoscut pentru doi ani regimul politic denumit „coabitare” (președinte de stânga și majoritate parlamentară respectiv guvern de  dreapta, condus de primul ministru Jacques Chirac). Partidul Socialist a trecut în opoziție însă cu o pondere importantă de deputați și senatori. Ulterior, în anul 1988, aceștia au revenit la putere urmare realegerii lui François Mitterrand în funcția de președinte al Republicii Franceze. 

Prima vizită a președintelui Mitterrand în fosta URSS a avut loc în iunie 1984. În timpul întrevederii de la Kremlin, acesta a abordat în fața lui Konstantin Cernenko, secretarul general al PCUS și șeful Prezidiului Sovietului Suprem, problema agriculturii sovietice. Inițial răspunsul lui Cernenko a fost unul “demn de un aparatcik” în cel mai pur sens al cuvântului (“condițiile climatice, fatalitatea, probleme minore de organizare”) însă o voce s-a ridicat și a rostit următoarele cuvinte: „Să nu ascundem realitatea. Agricultura nu funcționează. Ca și Planul. De altfel Planul nu a funcționat niciodată după 1917.” Cel care a afirmat ideile sus-menționate i-a atras atenția lui Mitterrand. A fost nimeni altul decât ministrul sovietic al agriculturii, Mihail Gorbaciov. De altfel, ulterior, președintele francez s-a deplasat la Moscova la înmormântarea lui Cernenko (martie 1985) doar pentru a juca o carte: Gorbaciov. Mitterrand a simțit că, prin Gorbaciov, perspectiva este a unui „socialism democratic, a unei forme de social-democrație”, după cum, mai târziu, avea să îi spună în persoană acesta din urmă. Derularea evenimentelor imediate avea să îi dea, cel puțin parțial, dreptate. 

François Mitterrand a anticipat, a intuit conflictele atât de sângeroase din Balcanii sfârșitului de secol XX. A avut viziunea faptului că nu întotdeauna eliberarea dintr-un regim mai mult sau mai puțin dictatorial duce în mod inevitabil și armonios la democratizare. Într-un discurs susținut la Praga la 14 iunie 1991 acesta a precizat: „Deja înflorirea aspirațiilor prea mult timp ascunse deșteaptă peste tot vechile tensiuni. Avem impresia că este în curs de reconstituire, într-o modalitate dezordonată, harta politică de dinainte de 1914 sau 1919. Logica fărâmițării și diviziunii riscă să se impună asupra celei a reconcilierii și reunirii. Ei bine, în ochii mei, acesta este un scenariu inacceptabil ce trebuie recuzat.”  

Președintele Mitterrand avea să parafrazeze, peste puțin timp, prin expresia „le nationalisme c’est la guerre” (discurs la sesiunea Parlamentului European, Strasbourg, 1995), viziunea sa potrivit căreia acesta din urmă (naționalismul) se poate substitui aspirației de libertate, una proprie “anilor 1989.” Este întru totul adevărat că, cel puțin la nivelul fostei Iugoslavii și nu numai, tendințele naționaliste și autoritariste au însoțit pentru mult timp popoarele Europei Centrale și de Est pe drumul sinuos către democrație și pluralism.    

PROFIL.

COSMIN LOTREANU: Diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, absolvent al Facultății de Istorie a Universității Bucureşti, al Şcolii Naționale de Studii Politice şi Administrative (Departament Post-Universitar de Relații Internaționale şi Integrare Europeană) şi, totodată, al mai multor cursuri organizate de Institutul Diplomatic Român, Institutul European din România, Project Interchange /American Jewish Committee; decorat cu Ordinul Meritul Diplomatic în Grad de Cavaler (2008) şi cu Medalia Meritul Diplomatic (clasa a II-a, 2007).