Cosmin Lotreanu. Jacques Chirac/Alain Juppé. Patru decenii de loialitate (Partea I)

„Jacques Chirac mi-a acordat toate șansele în politică. M-a făcut să urc foarte repede, prea repede? Scările puterii până la aproape cele mai înalte dintre acestea. Cred că am contribuit la rândul meu și i-am oferit propria loialitate, competențele și toată energia mea. Nu am în niciun fel intenția de a pune pe masă nu știu ce balanță a greutății actelor și faptelor noastre. Aș dori pur și simplu să exprim fericirea, împlinirea de a fi făcut ceea ce am făcut.” 

Alain Juppé 

Articolul de față este o încercare de a reliefa o altă viziune asupra omului politic. Deseori în fața noastră se aștern fapte, acțiuni, desfășurări de ostilități ce par a confirma și poate chiar confirmă imprevizibilitatea politicii, tranziția de la aliatul de astăzi la opozantul de mâine, afirmarea unor idei sau enunțuri valabile în prezent și contrazise a doua zi, schimbări de direcție, unele destul de neașteptate, până la urmă tot ceea ce compune un tablou, în niciun caz condamnabil, al lumii politice contemporane. Într-un cuvânt, o realitate. Totodată, trebuie spus că există și o altă dimensiune, cea în care omul politic probează prin cuvinte, atitudine și acțiuni, nimic altceva decât umanitate, cu părțile ei bune și mai puțin bune. Și că da, este o lume în care sunt posibile sentimente și comportamente ce implică loialitate, fidelitate, parteneriat, soliditate în relația personală și instituțională. Și poate, evident cu riscul de a cădea în capcana neîncrederii, preeminența ideii de politică din pasiune, din vocație, din voința de a lăsa ceva în urmă. Având în minte acest registru îmi permit să pornesc studiul de la ultima carte a lui Alain Juppé („Mon Chirac, une amitié singulière”), parcurgând totodată atât biografia „Chirac. Une Vie”, a lui Franz Olivier-Giesbert, cât și Memoriile propriu-zise ale fostului președinte francez („Chaque pas doit etre un but”). Este întru totul adevărat că amintirile sau evocările au gradul lor de subiectivism, că în carierele politice extrem de solide ale celor doi protagoniști (Jacques Chirac primar al Parisului, ministru, prim-ministru, deputat, președinte al statului; Alain Juppé primar de Bordeaux, deputat, ministru, prim-ministru, membru al Consiliului Constituțional) sunt și episoade mai puțin plăcute, inclusiv cu anumite aspecte de ordin juridic, însă, după cum am menționat, am simțit, citind toate acestea, existența unui angajament politic personal și național veritabil. Acesta din urmă a fost dublat de formarea unui binom (politic/personal) de aceeași natură, de lungă durată, a unei relații de patru decenii,  a unei depline încrederi între cei doi oameni politici (1976-2019) încheiată, la modul simbolic, doar de decesul lui Jacques Chirac (2019). 

Nu îmi propun să prezint în primul rând repere cronologice sau lupte politice, ci mai ales concluzii, idei, de ce nu lecții desprinse în urma întâlnirii oamenilor politici cu istoria. Aș începe cu un concept, cel al meritocrației. În anul 1976 tânărul inspector de finanțe Alain Juppé a fost remarcat și recomandat lui Jérôme Monod, directorul de Cabinet al primului ministru Jacques Chirac (premier în perioada 1974-1976). 

Alain Juppé, la momentul întâlnirii cu Jacques Chirac, a fost marcat de „prezența fizică ce ocupa tot spațiul precum și de energia pe care o degaja.” Urmare unei convorbiri cu cel căruia avea să îi fie loial pentru următorii patruzeci de ani, Alain Juppé va fi numit „consilier tehnic al primului ministru.” Mult mai târziu, în Memoriile sale („Chaque pas doit etre un but”/„Fiecare pas trebuie să fie un scop”), Jacques Chirac va descrie acest moment: „Jérôme Monod mi-a prezentat un tânăr inspector de finanțe, remarcat deja de Jacques Friedmann. O convorbire de câteva minute mi-a fost suficientă pentru a descifra în Alain Juppé un om de o cultură și o inteligență ieșită din comun. I-am propus imediat să intre în echipa mea. Capabil să se ocupe rapid și precis de fiecare dosar, să emită o judecată pertinentă asupra oricăror probleme sociale, economice sau politice din cele mai complexe, Alain Juppé are și vocația scrisului….A manifestat o loialitate care s-a verificat de-a lungul timpului…Mi-a părut sortit unui mare destin politic.” Revin la meritocrație pentru că ascensiunea lui Alain Juppé s-a datorat probabil în mod exclusiv conduitei sale profesionale, nerezultând a fi existat considerente de altă natură (partinice și nu numai). Simt nevoia să adaug și existența unei linii de demarcație între omul politic normal și omul de Stat. Diferența constă și în capacitatea de a te înconjura de oameni de calitate, ale căror sugestii și idei să fie capabile de a genera în egală măsură plusvaloare și evoluție. Aceasta a fost una din caracteristicile lui Jacques Chirac (chiar dacă anumite alegeri au fost discutabile, a avut puterea de le pune capăt și aici mă refer la consilierii săi de la un moment dat: Pierre Juillet și Marie-France Garaud) și îl am în vedere nu numai pe Alain Juppé, ci chiar pe Nicolas Sarkozy (președinte al Franței în perioada 2007-2012). Iată ce scria Jacques Chirac despre prima sa întâlnire cu acesta din urmă, la mijlocul anilor ‘70: „S-a exprimat cu brio mai mult de un sfert de oră. Avea puțin mai mult de 20 de ani și deja făcea dovada unui temperament politic promițător.”  

O altă idee, învățată cu timpul de Alain Juppé, a fost exprimarea unor idei în discurs care să se adreseze nu numai spiritului ci și sufletului. Marile cuvinte, emoțiile, sunt necesare în politică, cu atât mai mult cu cât omul politic trebuie să fie în pas cu vremea sa. Jacques Chirac, în discursul rostit la Egletons, în 1976, a afirmat că „cetățenii doresc să treacă de la exercițiul periodic al democrației la forme originale ale democrației cotidiene.” Cred că viziunea acestuia a fost remarcabilă dacă ne gândim la democrația cotidiană de astăzi, sub toate aspectele sale de implicare la nivel civic. 

Importanța militanților unui partid politic și ai liderului acestuia (personalitate de dorit a fi cât mai carismatică): Alain Juppé vorbește despre respectul datorat militanților, oameni care cu „pasiune, dezinteres și credință în succes” susțin necondiționat o mișcare, chiar dacă poate, prin ochii celorlalți, aceștia par a fi naivi. Mitingul electoral, „democrația de autocar” (în sensul deplasării succesive în diverse localități a echipei de campanie), cum inspirat a fost numit acest mod de abordare a campaniei electorale, este cel care insuflă încredere, siguranță și entuziasm. Entuziasm ce adesea este contagios și capabil să aducă omului politic popularitate și succes în competiție. Avându-l ca model pe Jacques Chirac, Alain Juppé a remarcat necesitatea apetenței omului politic pentru „gustul mulțimii.” Strâns legat de acest din urmă aspect, o veche cutumă a vieții politice din Hexagon implică faptul că o funcție în administrația centrală este condiționată de exercitarea unei demnități la nivel local. Jacques Chirac și mai târziu Alain Juppé au încurajat renunțarea la așa-numitul „confort ministerial” și, subsecvent, efectuarea campaniei pe teren, „la firul ierbii”, ca un botez al focului fără de care procesul de formare politică este cel puțin incomplet. 

Cultura omului politic trebuie să fie o dominantă. Alain Juppé a publicat mai multe lucrări legate de activitatea sa politică sau de inițiativele sale, rezultate sau nu ale unor dezbateri interne. Îmi permit să citez câteva afirmații extrem de actuale din volumele „Dubla ruptură” (1983) respectiv „Statul puternic” (2016). Alain Juppé a fost animatorul unui club de dezbateri, ce a avut ca scop elaborarea unor idei și concepte capabile de a facilita evoluția Franței având ca orizont sfârșitul de secol XX („Club 89”). André Passeron, în „Le Monde”, a numit acest nucleu „centru tehnic de pregătire al alternanței politice”, cu atât mai mult cu cât, în perioadele 1981-1986, respectiv 1988-1993, Franța a fost condusă de guverne formate de Partidul Socialist. Această construcție asociativă ce a elaborat analize și a formulat propuneri pentru guvernare (aspect firesc în orice democrație) a avut ca rezultat și volumul „Dubla ruptură.” Iată ce scria Alain Juppé în 1983 despre dubla aspirație a cetățeanului: „Căutarea libertății și autonomiei personale în paralel cu un plus de justiție și acțiune comunitară.” Cred cu tărie că aspectele enunțate sunt și acum, în adevăratul sens al cuvântului, deziderate în mai multe state, aflate încă pe drumul democratizării și al bunăstării sociale. Alte enunțuri precum „ordine și asanare în finanțele publice, reconcilierea protecției sociale cu libertatea individuală” se regăsesc în actualitate. Ca un arc peste timp și păstrând pe deplin acuratețea celor afirmate în lucrarea sus-menționată, Alain Juppé observa cu multă luciditate în „Mon Chirac. Une amitié singulière”, evocând anul 1989: „Da, toate zidurile au căzut. Libertatea a triumfat. Știm însă astăzi că toate acestea nu au reprezentat sfârșitul Istoriei.” Eliberarea de sub un regim totalitar nu aduce, cel puțin imediat, democratizarea ci, deseori, un lung și sinuos drum presărat cu obstacole diverse, în care capcanele populismului, autoritarismului și naționalismului sunt numeroase. Desigur, toate acestea nu se rezumă în mod automat doar la statele central și est-europene ci și la celelalte. În volumul „Statul puternic”, Alain Juppé subliniază pericolul și potențialul imigrației. Aceasta este o problemă majoră ce, nerezolvată, duce la „excluziune, rasism și intoleranță.” Soluțiile avute în vedere de autor sunt cele bazate pe armonizarea unui drept de azil la nivel european, cunoașterea limbii franceze de către noii veniți (ca vector de integrare), „stabilirea unei cote de imigrație economică (precum în Canada, stat în care autorul a trăit o perioadă) articulată în jurul nevoii pieței muncii”, investiție în lupta împotriva imigrației clandestine (control ferm la frontierele Schengen) dar, mai presus de toate, „un parteneriat economic, social și educativ cu Africa”, proiect care, nefinalizat sau nematerializat, va avea drept consecință imposibilitatea ca „fluxurile migratorii să poată fi controlate.” 

Omul politic și indispensabila specializare:  Pe lângă aspectele enumerate mai sus se desprinde și ideea investiției în formare, specializării omului politic în tot ceea ce reprezintă funcția pe linie administrativă. Cariera se construiește în mod previzibil, fără salturi și promovări timpurii, cu efectuarea prealabilă și obligatorie a unei ucenicii în administrația locală și ulterior centrală. Acesta este drumul unui om politic cu valențe de demnitar al statului, determinat, în cazul de față, de primul său mandat ministerial. La sugestia lui Jacques Chirac (prim-ministru în perioada 1986-1988), Alain Juppé va ocupa funcția de ministru delegat pentru Buget, cuvintele premierului fiind următoarele: „La Buget se învață meserie.” Chiar dacă desigur par plastice, acestea își dovedesc, cred, justețea, mai ales în ceea ce privește alcătuirea bugetului țării, alocarea fondurilor, rectificările, pe scurt familiarizarea cu întregul mecanism financiar la nivel central. 

Alain Juppé și consecvența politică: Este de reliefat poziționarea acestuia în noua configurație politică din Franța anului 1993, odată cu victoria categorică a coaliției RPR/UDF în fața Partidului Socialist. Trebuie spus că alternanța la putere este pe de o parte un aspect  firesc în viața politică iar, pe de altă parte, mișcarea de stânga se afla la capătul unei guvernări de cinci ani (1988-1993), în care a fost absolut logică producerea unui fenomen de erodare, de uzură, mai ales la nivel executiv. În perioada 1993-1995 mandatul de prim-ministru a fost exercitat de Édouard Balladur, persoană apropiată de Jacques Chirac de mulți ani, aspect ce nu a împiedicat însă ireparabilul, și anume candidatura acestuia la președinție. Acest fapt a avut consecințe directe asupra relației dintre cei doi oameni politici dar a și divizat dreapta politică franceză, cu atât mai mult cu cât ambii au fost candidați la funcția supremă în stat la alegerile prezidențiale din 1995. Alain Juppé, ministru al afacerilor externe în guvernul Balladur, cu un mandat de doi ani dominat de conflictul din fosta Yugoslavie (s-a remarcat prin așa-numitul plan franco-german „Kinkel/Juppé”, ce a stat la baza acordului de la Dayton), a rămas alături de Jacques Chirac („ați fost pentru mine liderul de necontestat”) dar și-a exercitat și funcția ministerială cu seriozitate, prin formula „sunt fidel lui Jacques Chirac și loial primului ministru.” Deși poate părea o echilibristică, de fapt este o manieră serioasă și aplicată de a face totodată politică și administrație, înțelegând faptul că un conflict fratricid (Chirac/Balladur) nu poate însă zdruncina atât de tare eșafodajul guvernamental și construcția politică de dreapta. Alain Juppé avea să mărturisească mai târziu că a crezut permanent în „incredibila tenacitate a omului politic Jacques Chirac” și nu a abdicat de la alegerea sa de a fi alături de acesta din urmă la scrutinul prezidențial din 1995. De altfel, a trăit alături de primarul Parisului euforia victoriei din 7 mai 1995, afirmând cu înțelepciune că „bucuria durează cât un incendiu. Mâine ea lasă loc gravității.” Un apel la revenirea cu picioarele pe pământ și la reafirmarea unui aspect unanim valabil și anume că una este logica de campanie electorală și alta este realitatea de zi cu zi.  

Alain Juppé a fost desemnat prim-ministru de către noul președinte al statului (Jacques Chirac), conducând Executivul pentru următorii doi ani (1995-1997). De ce Alain Juppé? Răspunsurile sunt multiple dar au la bază ceea ce constituie temelia unei relații instituționale de acest nivel, și anume încrederea. Jacques Chirac, cel care afirmase în anul 1993, în cadrul zilelor parlamentare ale RPR că Alain Juppé este „probabil cel mai bun dintre noi” (cuvinte rămase celebre), a avut încredere în noul premier afirmând și atunci dar și mai târziu că „relația mea cu el a fost mereu una naturală, sigură și spontană.” Aceste aspecte trebuie subliniate pentru că au existat asperități și chiar dezacorduri serioase în relații similare (Mitterrand/Chirac, Giscard d’Estaing/Chirac, Fabius/Mitterrand etc). O relație asemănătoare de încredere și devotament reciproc a mai fost probabil cea dintre François Mitterrand și Pierre Mauroy (prim-ministru în perioada 1981-1984). Un singur aspect aș mai evidenția, și anume convorbirea dintre Nicolas Bazire (directorul de Cabinet al primului ministru Édouard Balladur) și ministrul afacerilor externe Alain Juppé, desfășurată la momentul în care sondajele de opinie erau unanime în a-l poziționa pe premier (Édouard Balladur) drept viitorul președinte al Franței. Cuvintele lui Alain Juppé au fost fără echivoc: „Poate fac o imprudență însă sunt și voi rămâne loial lui Jacques Chirac. Este decizia mea, una clară, netă și fără echivoc.” Viața politică arată astfel, cel puțin uneori, că este posibilă loialitatea și consecvența, până la urmă onoarea, ce se câștigă greu și se pierde extrem de repede.   

Foarte interesante au fost considerațiile lui Alain Juppé în ceea ce privește mecanismul guvernamental, acestea oferind cititorului o altă viziune asupra unei distanțe, cred, foarte mari între victoria și euforia electorală, respectiv dificultatea și sensibilitatea formării unui Executiv. Alain Juppé a enumerat toate acestea („nu cunosc exercițiu mai anevoios decât alegerea membrilor unei echipe”) și a insistat asupra conceptului-cheie de echilibru la nivelul reprezentării politice pe regiuni, profesii, vârstă, gen, balanță clasă politică/societate civilă etc. Toate aceste aspecte urmând evident concomitent să treacă prin furcile caudine ale competenței. Nimic mai simplu…. Totuși Alain Juppé a recunoscut ulterior că anii de prim-ministeriat au fost sufletul acțiunii sale politice, printr-o „viață în permanentă tensiune, sentimentul de acțiune pentru binele comun, luarea deciziei și lupta continuă împotriva izolării într-un turn de fildeș.” Considerații să recunoaștem interesante și poate comune la nivelul multor oameni politici ce au exercitat demnități de acest tip. 

Nu îmi propun să prezint cei doi ani de guvern Alain Juppé ci să reliefez trăirea personală a acestuia. Ambiția sa reformatoare a generat critici uneori extrem de puternice (mă refer la reforma sistemului de asigurări de sănătate), iar consecințele din păcate nu s-au lăsat așteptate. Alain Juppé a cunoscut la rândul său singurătatea omului politic, neputința în a accepta poate realitatea unei diferențe atât de subiective între intenția de a face ceea ce crezi pentru binele comun și finalitatea uneori percepută ca nedrept de contestatară: „Seara, când am închis ultimul dosar, am luat pulsul propriei mele singurătăți. Ea reprezintă apanajul fiecărui om politic. De ce să ascundem că lipsa de popularitate o pune la încercare? Propria profesiune de credință de a face tot ceea ce se poate pentru a fi mai bine este un paliativ pentru cel ce dorește, dacă nu să fie iubit, măcar să fie înțeles.” 

Recunoașterea eforturilor sale la nivel guvernamental a venit oarecum imediat, din partea celui care i-a fost mereu aproape, președintele Chirac („Este un moment dificil pentru Alain Juppé și pentru mine, eu ce sunt și astăzi convins că am avut în acesta din urmă cel mai bun dintre prim-miniștri”) dar și mult mai târziu, din partea actualului șef al statului (Emmanuel Macron). La data de 18 noiembrie 2019, cu ocazia decorării cu „Legiunea de Onoare” a lui Jean Althuis (ministru al finanțelor în guvernul Alain Juppé, 1995-1997), președintele Macron a rostit o alocuțiune în care a evidențiat meritele acestuia, respectiv ale premierului din acea vreme: „A început atunci una din misiunile cele mai dificile și provocatoare ale vieții dumneavoastră și, trebuie să o spun, mulți astăzi au uitat totul. Dar una din marile provocări pe care guvernul a trebuit să o gestioneze a fost pregătirea trecerii la Euro…..Ați reușit să scădeți deficitul bugetar de la 6% la 3% din PIB și, împreună cu cei 15 omologi europeni, să încheiați un pact de stabilitate și creștere pentru a armoniza finanțele publice ale fiecărui stat. Acest proiect titanic, pe care l-ați dus alături de primul ministru cu brio, a fost pe măsura staturii dumneavoastră de reformator și constructor.” Peste ani Istoria face întotdeauna dreptate….

Îmi permit să închei această primă parte a studiului consacrat unui exemplu de parteneriat, încredere și loialitate personală și politică, totodată, prin cuvintele lui Alain Juppé, menite a încerca să răspundă la o întrebare veche de când lumea și anume ce înseamnă să faci politică? „A face politică înseamnă a munci în permanență pentru și împreună cu ceilalți. A le înțelege problemele și așteptările, a ști să-i asculți și să-i ajuți, a ști să le explici ceea ce vrei să realizezi și constrângerile care împiedică acțiunea propriu-zisă, a le da încredere, a-i antrena într-un proiect colectiv a cărui necesitate să o înțeleagă și în care să aibă speranța că se materializează, acesta este sufletul meseriei de om politic.”