Cosmin Lotreanu. Jacques Chirac/Alain Juppé. Patru decenii de loialitate. Partea II

„M-am întrebat dacă mărturia mea nu a venit prea târziu. Apoi mi-am spus că, odată căzută cortina ceremoniilor, discursurilor, omagiilor sosite din toate teritoriile si orizonturile noastre, va exista mereu loc pentru cuvinte mai așezate, maturizate de timpul ce trece. Așadar, am luat stiloul….Deodată simt cum se aștern patru decenii ale propriei mele vieți.”

Alain Juppé („Mon Chirac. Une amitié singulière”) 

În a doua și ultima parte a acestui articol, mi-am propus să subliniez particularitatea, complicitatea reciprocă a unei relații politice Chirac/Juppé, privită și prin prisma traversării unor momente foarte dificile la nivel profesional și uman, în care sprijinul a fost întotdeauna prezent, nu fără o nuanță de discreție și lipsă de ostentație, aspect ce, nu-i așa, poate conferi o notă de noblețe, de adevărată solidaritate, dacă nu chiar de probă de caracter. Comprehensiune, încredere reciprocă, toate simbolizate de declarația lui Alain Juppé, rostită la momentul decesului fostului președinte francez: „Jacques Chirac a fost mai mult decât un prieten” („Plus qu’un ami”). 

Exemplele prin care încerc să-mi fortific cele afirmate sunt mai multe. Pe de o parte anul 1988, dominat de înfrângerea categorică a primului ministru Jacques Chirac în fața președintelui în funcție François Mitterrand (alegerile prezidențiale 1988). Procentul liderului RPR și premier în exercițiu a fost de 45,98%, unul aproape descurajant pentru un om politic al cărui țel a fost, probabil încă de la începuturi, funcția supremă în stat. Dezamăgirea, poate chiar resemnarea celor mai apropiați a fost cu siguranță una însemnată. Aș cita cuvintele soției sale, Bernadette Chirac, rămase cumva emblematice („Francezii nu-mi iubesc soțul”/„Les Français n’aiment pas mon mari”) și care au contat mult în următoarea perioadă. Este însă întru totul adevărat că un om politic trebuie să știe să și piardă, să-și recunoască și să-și studieze, prin proprie introspecție, calitățile și neajunsurile și, în același timp, să aibă voința și capacitatea de a se refonda, reinventa cumva pentru a reveni în prim-planul vieții politice. Odinioară, suveranul Francisc I spusese că „Regele nu moare niciodată…”..Cu atât mai mult este de apreciat că, în contextul politic intern al anilor 1988-1989, în care un număr de 12 parlamentari RPR/UDF (partidele ce compuneau împreună dreapta politică franceză) au lansat așa-numitul „Manifest al reînnoirii” („Manifeste de la rénovation”), prin care leadership-ul lui Chirac a fost practic contestat, Alain Juppé a fost alături de liderul RPR afirmând cu loialitatea dintotdeauna că „uităm câteodată cât de mult politica înseamnă și afectivitate.” La congresul partidului gaullist „RPR” („Adunarea pentru Republică”) de la Bourget (februarie 1990), moțiunea „Chirac/Juppé” s-a impus categoric în fața celei „Séguin/Pasqua.” De menționat că Philippe Séguin era la acea dată un militant important al RPR (va fi mai târziu inclusiv președinte al Adunării Naționale), iar Charles Pasqua îndeplinise pentru doi ani demnitatea de ministru de interne în guvernul Jacques Chirac (1986-1988). 

Totodată, statura unui om politic capătă și mai multă greutate atunci când aprecierile vin de la adversari. Trăsăturile unei vieți politice serioase sunt, de ce nu, curtoazia și puterea de a recunoaște meritele oponentului politic, fără a știrbi cu nimic propriile realizări (politice de asemenea). François Mitterrand, liderul socialist istoric și șef al statului (1981-1995), a menționat expres cu privire la Alain Juppé: „Un om de Stat, de talia lui Raymond Barre. Cu un sens al interesului general cum rar mi-a fost dat să văd. Dacă nu va face imprudențe și dacă va acumula un pic de forță, de determinare, va ocupa terenul la dreapta pentru următorii zece sau douăzeci de ani. Dar nu este încă în această situație.” În continuarea celor prezentate, îmi permit totuși o precizare: Loialitatea nu înseamnă consimțământul omului politic de a fi mereu un secondant, un număr II. Alain Juppé (și Jacques Chirac l-a încurajat în acest sens) a părăsit primăria Parisului, unde lucra în echipa edilului de la acea vreme (Jacques Chirac, primar al capitalei franceze în perioada 1977-1995) pentru a candida la Bordeaux. Oraș important în Franța, condus de Jacques Chaban-Delmas (fost prim ministru, om politic gaullist important, de primă generație), Bordeaux va constitui de fapt împlinirea administrativ-politică a lui Alain Juppé, acesta fiind edilul orașului pentru 23 de ani (1995-2004, 2006-2019). De altfel, discursul de adio susținut de acesta la momentul la care a demisionat din calitatea de primar (pentru a prelua un loc în „Consiliul Constituțional”, 14 februarie 2019) a fost unul emoționant, sincer, o mostră cred eu de franchețe și legătură cu adevărat profundă între omul politic și comunitate. Loialitatea, interesul public se subsumează de fapt propriei formații, propriului crez politic și personal, iar opinia publică este și va fi mereu în măsură să perceapă în mod obiectiv diferența dintre conformism și afecțiune reală: „Mă exprim astăzi, nu vă ascund, cu profundă emoție. Este pentru mine o suferință să mă separ de cei pe care i-am iubit atât de mult, de cei cărora le-am oferit atât de mult. Mi-a plăcut să duc această luptă și am făcut-o timp de mai mult de 40 de ani. M-am instalat în biroul lui Jacques Chaban-Delmas pe 18 iunie 1995, o dată simbolică. Trebuie însă să știi să întorci pagina…Au rămas atâtea lucruri de făcut, atâtea proiecte gândite…dar am simțit aspirația voastră, a unei reînnoiri ce crește, însă politica este o luptă dusă cu pasiune iar astăzi această pasiune m-a părăsit…Am conștiința de a-mi fi îndeplinit misiunea.” Parcurgerea acestor rânduri mă îndeamnă la câteva reflecții. În primul rând cele privind continuitatea și revendicarea istorică, desigur cu nuanțele acestora. Este vorba de data de 18 iunie, menționată în alocuțiunea lui Alain Juppé. 18 iunie este o dată fundamentală în istoria Franței, data „Apelului” lui Charles de Gaulle (18 iunie 1940), de la care s-a rescris practic istoria Franței postbelice. Continuitatea gaullistă în acest caz este reafirmată, desigur pe filiație politică, identitară, fără niciun fel de conotație de asemănare cu personajul fundamental al Franței secolului XX și nu numai (Charles de Gaulle). Totodată, aceeași loialitate dintotdeauna a impus și propria mărturisire, propria recunoaștere a unor limite până la urmă personale. Alain Juppé a înțeles că acum este momentul părăsirii unei scene. Așa cum a avut puterea de a recunoaște defectele sale ca prim-ministru (1995-1997; „Nu am fost cu adevărat pregătit. Deja, când am intrat la Matignon, nu am avut în minte lista miniștrilor. După aceea discursul meu de politică generală nu a fost bun, ci prea lung și fără suflet”) în același fel a avut voința de a face pasul înapoi pentru o altă demnitate publică mult mai discretă (membru în „Consiliul Constituțional”), trăgând însă, cu multă luciditate, un semnal de alarmă în ceea ce privește „viața cetății.” Alain Juppé a vorbit despre „discreditarea celor aleși”, despre „stigmatizarea elitelor”, despre un climat general dominat de „ură și minciuni vehiculate prin rețelele sociale”, într-un cuvânt despre „progresul violenței în toate formele sale.” Actualitatea acestor afirmații este una certă. Evident, după cum rostea odinioară eroul romanului „Citadela” (autor A. J. Cronin), anume de „a nu considera nimic drept absolut sigur”, se impun nuanțări sau observații asupra unora sau altora dintre afirmații însă este vizibilă cu ochiul liber ușurința de a denigra și poate de a submina acțiunea politică, iar aici se poate discerne și alege politica veritabilă, una alături și pentru cetățean. Alain Juppé, personajul ce a trecut prin purgatoriul sancțiunii politice, electorale și juridice (a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare respectiv la un an de interzicere a dreptului de a alege și a fi ales), a avut puterea de a reveni după expirarea acesteia, de a fi relegitimat prin vot ca primar al orașului Bordeaux („numai sufragiul electoral putea să îmi redea legitimitatea politică”), dar și de a rosti în mod curajos că politica este, prin definiție, „un spațiu al pasiunii, suferinței și entuziasmului.” Poate și în această cheie consider salutară atitudinea lui Alain Juppé, de asumare a responsabilității, una probabil extrem de grea: „Dacă mi-a lipsit vigilența, îmi asum consecințele….am fost șef și șeful trebuie să-și asume. În iulie 2004 am părăsit scena politică.” Acest moment foarte dificil, în primul rând uman, a avut două paliere importante, unul instituțional respectiv unul afectiv. Curtea de Apel de la Versailles a menționat în motivare că „domnul Juppé s-a concentrat pentru mulți ani în slujba Statului și nu a realizat niciun beneficiu personal din infracțiunile comise” iar, în același timp, sprijinul lui Jacques Chirac a fost unul fără rezerve: „Simțeați când un telefon din partea dumneavoastră îmi ridica moralul. Erați nefericit văzându-mă nefericit. Îmi vorbeați de viitor, al Franței și al meu însumi. Am avut șansa de a mă putea sprijini de dumneavoastră.” Alain Juppé a meditat desigur la cuvintele lui Pascal: „Forța fără justiție este tiranică; justiția fără forță este neputincioasă.”  

Puterea de a asuma și suporta consecințele propriilor erori constituie o trăsătură de caracter a omului politic cu valențe de om de Stat. Anul 1997 a adus cu sine, urmare deciziei de dizolvare a Parlamentului francez, alegeri legislative în care, oarecum neașteptat, s-a impus „stânga pluralistă” și, în consecință, pentru următorii cinci ani (1997-2002), Franța a cunoscut a doua „coabitare”, între un președinte de dreapta (Jacques Chirac) respectiv un Executiv de stânga (premier Lionel Jospin). Alain Juppé, ca premier și lider al majorității de dreapta (înainte de desfășurarea scrutinului) și-a asumat în mod plenar, nu fără o notă de umor, responsabilitatea: „Tocmai am încheiat o bătălie importantă. Am fost șeful desemnat al majorității pentru a conduce această acțiune ce a eșuat. Este normal și just, conform tuturor uzanțelor, să suport consecințele acestei nereușite și să întorc o pagină. La Atena sau Veneția liderii învinși erau executați. Progresul civilizației a îndulcit din fericire moravurile politice.” Alain Juppé, ca prim-ministru, a suferit foarte mult datorită multitudinii atacurilor (unele la nivel personal) menite a discredita avântul său reformist. L-a avut mereu alături pe președintele statului, acesta afirmând mai târziu, în Memoriile sale, că „pentru el este botezul focului. El nu era familiarizat cu dezlănțuirea mediatică…..Îi telefonam adesea, fără o cauză anume, pentru a-l face să înțeleagă că nu-l voi abandona.” Premierul a avut momentele sale de extremă frustrare, cumva omenești, de înțeles, dar care constituie riscul destinului politic prin excelență, în care recunoștința este invizibilă sau apare mult mai târziu, când toate patimile s-au stins. Cuvintele sale rostite în septembrie 1996 sunt poate brutal de sincere („nu pot face nimic….vorbim numai de reformism dar oamenii sunt alergici la schimbare chiar și când aceasta este necesară….Toată lumea strigă când fac cel mai mic gest…popor conservator și sensibil….Acum ar trebui un miracol ca să reușesc”) și cântăresc foarte mult atunci când se creionează portretul și acțiunile unui om politic. Dominique Perben avea dreptate probabil când scria că „în Franța opinia publică nu îi iubește pe premianții clasei..” Pe de altă parte, contemporaneitatea aduce cu sine schimbări continue de paradigmă, nemaifiind posibile astăzi afirmațiile atât de plastice și încărcate de spirit (chiar dacă impregnate cu o doză de cinism) ale lui Winston Churchill de exemplu: „A fi capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare și anul viitor. Și a fi capabil după aceea să explici de ce nimic din toate acestea nu s-a produs….” 

În egală măsură o relație și o prietenie singulară înseamnă extrem de multă obiectivitate și altruism. În anul 2002, după alegerile prezidențiale câștigate de Jacques Chirac (reales în funcție pentru următorii cinci ani, 2002-2007), s-a pus problema numirii primului ministru. În mod automat alegerea șefului statului a fost Alain Juppé. Este de remarcat puterea acestuia din urmă de a refuza această demnitate: „V-am convins că nu era o idee bună. Sentința în procesul meu se apropia și această sabie a lui Damocles deasupra capului mă vulnerabiliza.” Decizia numirii ca premier a lui Jean-Pierre Raffarin a fost una salutară, cei doi având o relație bazată pe „prietenie și stimă reciprocă până astăzi.” Alain Juppé s-a consacrat structurării unui mare partid de centru-dreapta (viitorul UMP -„Uniunea pentru o Mișcare Populară”), formațiune politică lansată în urma congresului din 17 noiembrie 2002; totodată s-a referit la „cele 4 Reconcilieri”, pe care personal le găsesc foarte actuale și astăzi, anume reconcilierea „între Putere și cetățean”, „între libertate și solidaritate” (echilibrul între spiritul antreprenorial și redistribuirea la nivel social), „între ideea națională și cea europeană” și „între om și natură” (mediul înconjurător). Toate acestea, cred eu, sunt teme acute și în prezent, iar metoda în ceea ce înseamnă formarea și reușita politică este poate cea definită de Alain Juppé: „Pacificați, reuniți și reformați. Pacificați pentru a reuni și reuniți pentru a reforma.” În context, omul politic sus-menționat îl remarcă pe Édouard Philippe (primarul orașului Le Havre și viitor premier), scriind cu generozitate despre acesta: „Am bucuria de a lucra alături de el. Inteligent, eficace, cu putere de muncă, cu un caracter discret și pozitiv. Este o valoare sigură pentru Franța.” Cumva cel care a fost numit odinioară de Jacques Chirac drept „probabil cel mai bun dintre noi”, a simțit nevoia de a proceda în același registru prin cuvintele de mai sus. Cu siguranță Édouard Philippe este departe de a-și fi spus ultimul cuvânt în politica franceză. Timpul va demonstra dacă au fost cuvinte de încurajare sau previziune politică…. 

Patru decenii de loialitate nu înseamnă evident numai politică, dublată în acest caz de o apropiere neîndoielnică la nivel personal. Patru decenii de loialitate sunt și o relație cu valențe culturale. Alain Juppé vorbește despre convorbirile cu Jacques Chirac retras din viața politică (după încheierea mandatului de președinte în anul 2007), în care a învățat de la acesta preocuparea pentru „Celălalt”, nu numai prin proiectul muzeal „Musée du Quai Branly” (consacrat artelor primare) ci și prin recomandări de lectură (cartea lui Yasushi Inoue „Lupul albastru. Romanul lui Gingis-Han”). Într-un cuvânt, dialog inter-cultural. Patru decenii de loialitate înseamnă însă, înainte de toate, fidelitate reciprocă. Este interesantă explicația lui Alain Juppé referitoare la „istoria noastră comună atât de frumoasă”: este o explicație dublă, una a „pasiunii comune pentru acțiunea publică” respectiv credința în ideea că politica poate fi „nobilă și respectabilă.” Mai presus de erori, stângăcii, decizii mai inspirate și mai puțin inspirate, politica este cu și alături de cetățean. Politica nu este „electoralism” (cultivarea electoratului exclusiv în preajma alegerilor) ci este o provocare continuă, o acțiune tenace, serioasă și repetativă împotriva pesimismului și defetismului. Este puterea de o lua mereu de la capăt, este refuzul „colapsologiei” (văzută ca un curent al descurajării și resemnării tip totul este pierdut/nu se mai poate face nimic). Alain Juppé recunoaște în final tema originară asimilată de la cel căruia i-a fost loial timp de patruzeci de ani: forța de a continua, de a rezista uman și politic, de „a nu ne considera niciodată învinși”, aceasta este „forța prieteniei noastre atât de singulare.” 

Mai presus de toate, această poveste a unei relații atât de îndelungate și simbolizate de cuvintele din final, simple dar grăitoare, ale lui Alain Juppé („Vous me manquez”/„Îmi lipsiți”), este un exemplu și o speranță pentru viitorul unei societăți în care ar trebui să triumfe, cel puțin la nivelul vieții politice, decența și normalitatea sau, până la urmă, pur și simplu umanitatea în toate formele sale. Îmi îngădui să închei acest exercițiu prin cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez: „A-și aminti este simplu pentru cei care au memorie, dar a uita este dificil pentru cei care au suflet.”       

COSMIN LOTREANU: Diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, absolvent al Facultății de Istorie a Universității Bucureşti, al Şcolii Naționale de Studii Politice şi Administrative (Departament Post-Universitar de Relații Internaționale şi Integrare Europeană) şi, totodată, al mai multor cursuri organizate de Institutul Diplomatic Român, Institutul European din România, Project Interchange /American Jewish Committee; decorat cu Ordinul Meritul Diplomatic în Grad de Cavaler (2008) şi cu Medalia Meritul Diplomatic (clasa a II-a, 2007).