Crăciun andaluz

E 7 dimineața, dar după întunericul gros de afară ai zice că e miezul nopții.

Vântul rece și umed care suflă dinspre Africa de Nord traversează mai întâi Mediterana, șuieră printre palmierii de lângă plajă, trece printre blocurile de ciment de constructie recentă, se strecoară printre ruinele teatrului roman vechi de două milenii, apoi ocolește dealul unde se înalță Alcazaba și Gibralfaro, foste reședințe ale sultanului, și se stinge în sfârșit izbindu-se în poarta catedralei numită de localnici La Manquita (doamna cu o singură mână – pentru că are un singur turn terminat), după ce a scuturat pe parcurs globurile din pomul local tradițional de Crăciun – adică portocalele proaspăt coapte.

Aici, în sudul Spaniei, cuvinte ca zăpadă, gheață, polei – atât de familiare când locuiam în Montreal – nu fac parte din vocabular. Cuvântul frio (frig) însă da. Dar are un înțeles aparte, indicând o temperatură mai joasă de +15 Celsius, asociată cu vânt umed. Desigur, această stare de frio andaluz înseamnă o vară plăcută pentru turiștii scandinavi, care bântuie prin oraș îmbrăcați sumar, în șort și tricou, în timp ce localnicii sunt înfofoliți până în gât.

Primul care se trezește dimineața este chiar soarele, care se ițește din spuma Mediteranei abia pe la 8 și jumătate. Parcă îi este și lui un pic lene să se ridice pe cer, dar nu are încotro… Și el e contaminat de ritmul andaluz, unde toate se fac fără grabă. Deși Spania este afiliată în mod formal la ora Europei Centrale, Andalucia este mai la vest de Meridianul zero, motiv pentru care ziua începe mereu cu întârziere. Abia a ieșit soarele și o mână de nordici se aruncă în mare să se bălăcească, sub privirile speriate ale băștinașilor, care tremură și mai tare privindu-i.

Restaurantele, magazinele și terasele se deschid abia la ora 9. Pentru că diseară e Nochebuena și trebuie întâmpinată cu fast, cochetele doamne și domnișoare andaluze își scot din dulap cizmulițele lungi până la genunchi, își pun eșarfele colorate în jurul gâtului (panuelo) și își dau întâlnire pe terasa cafenelei de la colțul blocului. După tradiționalul pupat pe obraji cu prietenele și prietenii, fetele se zgribulesc nițel, confirmându-și una alteia: Que frio, no?

La o masă separată se strâng bătrânele cartierului, trecute bine de 80 de ani, dar în plină formă și gălăgioase ca un cârd de gâște. Aproape surde, toate își povestesc viața deodată, fără să le pese dacă cineva le ascultă. Și, printre amintiri, nu uită să comenteze meciul de fotba, să-și dea cu părerea despre șansele de promovare ale FC Malaga sau despre pieptănătura lui Cristiano Ronaldo.

Pe sub mese, nelipsiții căței andaluzi, micuți și pufoși, pe care toată lumea îi tratează ca pe membrii familei, urmăresc cu atenție dacă pică ceva de la masa stăpânilor. Mă așez și eu într-un colțișor cu Gogu al meu, care se salută cu ceilalți, dând din coadă. Chelnerul se oferă politicos să-i aducă nițică apă într-un vas. Abia după ce amicul de sub masă își termină de lipăit porția, ajunge și stăpânul să-și comande sucul de portocale și cafeaua zilnică: espresso, bonbon sau cortado, după chef.

Dealtfel, încă nu am întâlnit o zonă mai prietenoasă pentru “mascotas” ca sudul Spaniei. Și acesta a fost printre motivele pentru care am ales Malaga drept destinație pentru a doua emigrare, pe lângă altele evidente: clima, apropierea de țara natală, istoria bogată, hrana proaspătă.

Orașul e micuț, dacă îl comparăm cu vastele metropole nord americane întinse pe zeci de mile pătrate. Dacă ai noroc să stai aproape de centru, posesia unui automobil devine moft, iar dacă ești mai tânăr de 80 de ani nu ai nevoie nici să iei autobuzul. Piața centrală, care se deschide la 9:30, cu fructe, legume, pești și caracatițe proaspete se află la o aruncătură de băț, iar orașul vechi, plin de magazine, biserici, muzee și restaurante este înghesuit într-un pătrat cu latura de un kilometru. Fapt care mă ține în formă, pentru că la fiecare sesiune de cumpărături nu scap fără să parcurg măcar 7-8 mii de pași, pe care Iphone-ul mi-i contorizează în tăcere.

Inevitabil se găsesc uituci care cumpără cadourile în ultima clipă, motiv pentru care toate buticurile sunt pline. Cei mai prudenți au avut grijă să prindă rebajas de sezon, adică reduceri de 30-50%, așa că acum se ocupă cu decorarea brăduților din plastic, pentru că aici, cum spuneam, pomul de Crăciun natural este portocalul. Vânzoleala din magazine e sufocantă. Astăzi se cumpără orice: electronice, haine, lenjerie intimă, ceaiuri exotice, dulciuri locale de inspirație arabo-mediteraneană, sticle de vin, parfurmuri, farfurii și ceșcuțe de cafea.

Din loc în loc, în biserici și muzee sunt expuse scene de Navidad, cu mici statuete din ipsos înfățișând pe pruncul Jesus și Santa familia în iesle, înconjurați de animale, iar pe străzi bântuie coruri cu cântăreți de toate vârstele ce interpretează colinde. Se simte în aer o solemnitate veselă.

Seara, imediat după ce soarele obosit de atâta agitație se duce la culcare, orașul se luminează din nou: mii de steluțe se aprind peste tot în brazi, copaci, pe cupola catedralei, pe străzi. Peste tot licăresc urări de Feliz Navidad, scrise cu beculețe multicolore și, suprinzator, nimeni nu este ofensat.

La spectacolul de pe Calle Larios (strada principală), printre sute de turiști, fetele și femeile musulmane țopăie de le sar broboadele pe muzică de sezon, sub privirile îngăduitoare ale soților. Copiii aleargă printre picioarele adulților, cot la cot cu nelipsiții căței. Unii membrii din comunitatea minorităților sexuale se consolează privind acasă filmul cu Iisus gay, în timp ce alții aleg să petreacă seara în baruri, unde chelnerul le trânteste pe cap o căciulă de Moș Crăciun. Scufiile roșii cu moț alb nu lipsesc nici din recuzita doamnelor andaluze – aceleași care se zgribuleau de frig dimineață, dar care acum își poartă cu mândrie cizmele asortate cu fusta mini. Spectacol total.

Crăciunul nu se consideră încheiat până nu ai dat și primit zeci de telefoane de la rudele și prietenii împrăștiați pe toate meridianele. Nu uităm nici de urările pe Facebook – unele originale, altele copiate.

Și bineînțeles, dacă ești balcanic, nu poate lipsi mâncarea. Multă! Acasă sau la vreun prieten român, sârb sau bulgar te umfli cu ciorbe, sarmale, piftie, răcituri, cârnați, cozonaci, toate stropite cu vin de toate culorile. Noaptea, cu burta umflată, cu ochii roșii și mintea tulbure, te vâri în pat, jurându-ți că “la anul nu va mai fi așa”.

Și toate astea au loc pentru a ne aminti un mare adevăr: că fără tradiții, religie și familie am fi niște roboței amorfi condamnați să muncească, să consume și să plătească taxe. În afara tradițiilor nu existăm.

Spre dimineață, orașul se liniștește, iar luminile se sting. Apar oamenii curățeniei cu mașinăriile lor de strâns gunoaie și spălat străzi. Înainte de a adormi, unii își aduc aminte că acum 2000 de ani s-a născut un copil divin, în timp ce ceilalți dorm duși pentru a fi gata să o ia de la capăt a doua zi. Pentru că aici este locul în care s-a născut fiesta. Mereu se găsește ceva de sărbătorit.