Cristian Pătrășconiu. Diviziunea stângii

Acum un deceniu și mai bine, Valeriu Stoica punea în contul ”dreptei” românești, inclusiv cu trimitere medicalo-terapeutică, diagnosticul că una dintre bolile grele ale acestei o reprezintă diviziunea. Vocația – bolnăvicioasă – de a se divide la nesfârșit, de a nu vedea necesitatea unei agende comune și orbirea, sistematică, care împiedica o practică politică în direcția construirii și a consolidării unei asemenea agende. Cu implicația că, spre deosebire de ”dreapta” românească, la stânga lucrurile stau – sau cel puțin stăteau la acea vreme – sensibil diferit, în sensul în care, vorba e faimoasă, ”unirea face puterea”. Unirea, solidaritatea, echipa șamd. Discuția despre ”diviziunea dreptei” nu e de domeniul trecutului – așa cum nu e nici o alta, complementară, cu privire la cât e de dreapta pretinsa ”dreaptă” de la noi.

Iată însă că anul acesta – cu o creștere a ritmului mai ales după faptul europarlamentarelor – fenomenul divizării are loc și la stângă de la noi. Și anume, el se întâmplă la dimensiunile unui spectacol de proporții.

Schematic: PSD are (cel puțin deocamdată) un candidat la prezidențiale – o candidată, mai bine spus  – în raport cu care vor trebui, probabil, inventate noi culmi ale penibilului. Pro România nu are (cel puțin deocamdată) un candidat propriu, ”de partid” – deși, pe sondajele recente, liderul acestei entități politice de strânsură are o cotă electoral-prezidențială relevantă. ALDE – stânga și acest partid, să nu o mai dăm cotită; faptele dlui Tăriceanu și ale echipa sale de pesediști sub acoperire vorbesc de la sine, ani buni în șir! – de asemenea nu are (cel puțin deocamdată) un candidat al partidului; aceasta, după ce luni în șir se iluzionaseră că fostul premier ar putea fi candidatul unei largi coaliții anti-Iohannis. Cele două formațiuni – ALDE plus Pro România – îl susțin (cel puțin deocamdată) pe Mircea Diaconu, politician mărunt spre penibil, un fel de breloc antenist care apare, meteoric și butonat, cu mâna întinsă ”ca să spună o poveste”.

Sigur, se mai pot întâmpla unele combinații; deși timp până la intrarea în linie dreaptă pentru alegerile prezidențiale nu mai e cine știe ce. De altfel, sondajele picurate zilele acestea au, în mod evident, chiar această menire – prin forța numerelor electorale să provoace regrupări. Până la această situație, deocamdată ipotetică, rămâne oarecum șocantă – căci vine din partea unor actanți care au o experiență cinic-realistă (și, în trecut, eficientă, în sensul performanțelor tehnice, nu etice!) în raport cu politica – reorientarea către formule de divizare.

O atare situație este pentru mine, mă grăbesc să adaug, oarecum șocantă, dar deloc întristătoare. Ca să fie bine pentru România, nu ar fi rău ca o asemenea stare de fapte (politice) să continue, multă vreme de acum înainte, la stânga noastră.