Cristian Pătrășconiu. Interviu DENIS DELETANT: ”România e un virus benefic pentru mine”

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

În mai multe rînduri, ați spus că ”România e un virus benefic” pentru dumneavoastră. De ce e așa? De ce e virus? De ce unul benefic, domnule Deletant?

E un virus pentru că, pe de o parte, întâlnirile mele cu diverse persoane mi-au creat o dependență de țara dumneavastră, devenită, într-o bună măsură, și țara mea. Pe de altă parte, fiindc aceste întâlniri m-au făcut să apreciez cît de greu a fost, zi de zi, traiul aici, mai ales în perioada comunistă; adică exact atunci când am început să mă apropii și să cunosc România. Pentru un occidental, e destul de greu să aprecieze și să își imagineze ce poate face un regim care intervine, uneori chiar brutal, în viața oamenilor. Și, observând în timp ce fac și ce spun oamenii cu care intram în contact în anii 1960 și mai apoi, în anii 1970 sau în anii 1980, am văzut că oamenii foloseau un fel de limbaj camuflat. În 1965, atunci cînd am venit aici pentru prima dată, am realizat că oamenii se fereau să vorbească deschis; cu toate acestea, reușeau să transmită un mesaj consistent despre ce li se întîmpla prin asocieri, prin referințe la diverse fapte. Mai e ceva: erau oameni ingenioși și cumsecade – iar această imaginație formidabilă și cumsecădenia multora dintre oamenii cu care am intrat în contact au făcut parte din acest virus. Da – un virus benefic!

Cum ați luat acest virus?

Cred că nu a venit dintr-odată. S-a așezat în mine prin contaminare, prin tot felul de întîlniri. Și m-am trezit la un moment dat că e în mine și că nu mai vreau să scap de el. În plus, mai luați în calcul că era și ceva foarte neobișnuit pentru mine, prin comparație cu ceea ce aș fi avut de pe urma unei vieți cotidiene din Anglia. Era o altă lume – și m-am bucurat și mă bucur de fapt de cîteva decenii bune de ea.

Ați dori să dați mai departe acest virus?

Păi chiar o fac. Mi-am dorit și îmi doresc să o fac și chiar o fac. Meseria mea de profesor mă ajută mult în acest sens. E nevoie de un anume entuziasm ca să îi faci pe tinerii studenți să fie atenți la ceea ce le spui și cred că, virusat de România în sens benefic, am reușit să transmit ceva din pasiunea mea. Acum sunt destui profesori mai tineri care mi-au fost studenți; în Italia, Franța, Marea Britanie, SUA. Am fost entuziasmat despre ce e în România în multe rînduri – și nu numai în sfera aceasta academică. Spre exemplu, este foarte vie în memoria mea experiența cu BBC de la Revoluție.

Dar nu a fost prima oară cînd ați transmis despre România la o televiziune. Din ce știu eu, ați început cu mult mai devreme…

Confirm că așa e. Am ajutat mult la transmisia vizitei lui Richard Nixon în România. Atunci a fost un prilej nemaipomenit pentru mine să cunosc mai bine țara și să îi cunosc și pe cei din mediul rural fiindcă, înainte ca Nixon să vina în România în august 1969, a venit o echipă de la prestigioasa televiziune americană ABC pentru a face o serie de programe scurte, introductive, pentru publicul american. Și atunci compania ABC a închiriat un avion de la Tarom…

Cu care dvs ați aterizat în mijlocul unor turme de oi, nu?

Așa a fost. Ne-am dus la Constanța, ne-am dus la Muntele Găină – și aici a fost acea aterizare pe care nu am cum să o uit cît voi trăi. Am filmat acolo la tîrgul de fete. Era, țin minte, într-o duminică. Atunci cînd a fost să aterizăm, unul dintre americani a intrat în panică, pentru că, la fața locului, nu a văzut nici o pistă de aterizare. Măiestria piloților români era și atunci recunoscută; am aterizat oarecum cu bine, în mijlocul unor oi. Pentru a ajunge jos, s-a adus un camion cu un spate rabatabil, pentru ca noi să sărim în el.  A fost bine pînă la urmă. Și, mai țin minte ceva: spre seară, cînd am revenit la București – americanii erau, mulți dintre ei, cazați la Lido -, am văzut pe un ecran (era, de altfel, singurul televizor de acolo), imaginile cu pașii lui N. Argmstrong pe lună. M-a izbit contrastul acesta: de dimineață, noi am aterizat între niște oi, iar seara vedeam ceva fără precedent pentru omenire. Contrastul acesta – dintre România profundă, din care veneam, nu singur, ci însoțit de americani, și ceea ce vedeam la televizor  – a fost frapant. Nu m-a frapat, de altfel, doar pe mine; la fel de uimiți erau și colegii mei americani.

Apoi, cînd Nixon a venit la București, am avut ocazia, prin accident, să îi strîng mîna, fiindcă eram acolo, la Otopeni, cu cei de la Ambasada americană…

Și, din cîte știu, nu doar să îi strîngeți mâna. Tot atunci, ați întregistrat o neobișnuită premieră…

După ce am apucat să îi strîng mîna președintelui american, a venit imediat la mine un domn de la Secret Service, de la serviciul de pază personală a președintelui să mă întrebe cine sunt și ce caut. S-a rezolvat foarte repede – directorul de la televiziunea americană a explicat rolul meu acolo, că sunt angajatul lor temporar, întrucît aveam avantajul de a cunoaște destul de bine și limba română. El m-a rugat să îl ajută, fiindcă nu cunoaștea prea bine Bucureștiul; era cu o echipă de vreo 7-8 persoane și m-au rugat să le dau încă o dată detaliile despre traseul pe care urma să meargă convoiul prezidențial. Am mers cu ei cu mașina, ne-am oprit la Ambasada SUA – care era, pe vremea aceea, pe strada Tudor Arghezi. Eu am așteptat în mașină și, la un moment dat, după vreo jumătate de oră, s-a întors ofițerul respectiv american și l-am întrebat, precizînd că îmi cer scuze pentru întrebarea mea indiscretă, ce a făcut la Ambasadă. Și el mi-a spus că au depus armele lor, întrucît Securitatea română asigură paza celor doi președinți și că s-a convenit că nu era nevoie de armele noastre. Atunci am aflat că aveau cu ei 32 de pistoale și semiautomate. Am mers apoi mai departe, cred că pînă la Vila 2 – era o pantă ușoară, ne-am dat jos și am observat că una dintre acele 8 persoane ducea o valiză. Am întrebat dacă este ceea ce credeam eu că este – mi-au confirmat că era cutia neagră, cu butonul nuclear, îi era prinsă cu cătușe de mînă. Și atunci, tînăr și îndrăzneț fiind, am întrebat dacă pot să o ating, dacă pot să o țin și eu în mână 10 secunde. A zâmbit, mi-a dat voie, dar a precizat că rămâne încătușată de mîna lui. Am ținut, deci, pentru cîteva secunde, mîna pe cutia neagră, cu butonul nuclear.  A fost prima și aproape sigur ultima oară în viața mea când mi s-a întâmplat așa ceva.

Aveți însă și alte amintiri legate de drumețiile dumneavoastră montante. De pildă, dacă pronunț numele de Marin Preda?

Da, da, da. (rîde) În 1967 am venit la o ediție a Școlii de vară – aceasta era organizată de Universitatea din București. Am stat trei saptămâni la Sinaia, căci acolo aveau loc lucrările. În ultima săptămână, am fost duși la o excursie prin țară și am mers cu autocarul de la Sinaia, prin Brașov, la Sibiu. Acolo am fost cazați, dar am mers și prin împrejurimi, destul de departe. Am fost să vizităm Sarmisegetusa și, ceva foarte exotic pentru mine, să încercăm un drum cu o mocăniță. O mocăniță cu vagoane mici, înghesuite, fără acoperiș și cu o locomotivă cu aburi care pufăia din toată încheieturile. M-am urcat acolo, într-unul dintre vagoane, împreună cu un profesor din Spania cu care am schimbat cîteva vorbe în franceză, și cu un domn necunoscut. Era român, mi-am dat seama foarte repede. Și el și-a dar seama că nu sunt român, cînd am intrat în vorbă, fiindcă vorbeam mai poticnit românește. Și, la un moment dat, m-a întrebat de ce am venit aici; i-am spus că am venit la Școala de vară, că e o experiență pe care am reeditat-o și, întrucît mă interesează în mod deosebit literatura română, chiar am profitat de ocazie ca să cumpăr cîteva romane. Imediat m-a întrebat ce anume am cumpărat și care autori îmi plac. I-am spus mai întîi de poeți, Eminescu, Minulesc și Bacovia în mod special. Și m-a întrebat și dacă vreun romancier mă atrage în mod special. Și atunci eu am spus adevărul: tocmai citisem ”Moromeții”, scris de un autor despre care nu știam mare lucru, cineva care semna Marin Preda. El a zîmbit și m-a întrebat dacă știu cu cine stau de vorbă. Normal că nu știam. S-a prezentat: Marin Preda. Am rămas stupefiat. Era dezinvolt, modest într-un fel și, la fel ca și mine, foarte mirat de ineditul întîmplării care ne-a pus împreună în aceeași mocăniță.

Profesorul britanic, un excelent cunoscător al țării noastre, a fost, foarte recent, în România, la Sighet, în calitate de invitat special al ediției jubiliare – 20 de ani – a Școlii de vară. Evenimentul a fost organizat de Fundația Academia Civică, sprijinită de Institutul Cultural Polonez. Dialogul de față a fost realizat chiar în zilele în care s-a derulat această extraordinară ”Școală a memoriei”, între 13 și 16 iulie 2018.

Anul acesta, cînd se celebrează Marea Unire, se fac și 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Dumneavoastră ați cunoscut, în maniere inedite, și ceva din Republica Moldova, nu?

Da. Ceva mai târziu, în cadrul schimburilor culturale britanico-sovietice. A fost, cum spunem noi, unforgettable. Memorabile experiențele de acolo. Basarabia făcea parte pe vremea aceea din Uniunea Sovietică și m-a interesat mult să văd ce e acolo. Am fost să văd Facultatea de limbă moldovenească, așa cum spuneau sovieticii atunci. Am stat la Chișinău o săptămână, aveam la dispoziție un microbuz și un șofer din Letonia. Plus, un însoțitor, profesor la acea facultate, cu părinți ucrainieni și moldoveni. Un om, de altfel, foarte drăguț. Am vorbit cu mai mulți profesori de acolo, și ruși, și români-moldoveni. La un moment dat, am cerut să vizitez o podgorie, ceea ce nu era chiar o cerere obișnuită. În duminica vizitei – care mi-a fost aprobată -, când am coborât la microbuz, am văzut că acesta era plin de oameni. Însoțitorul meu m-a întrebat dacă sunt deranjat că vin cu mine și aceste 14 persoane – așa țin minte, cel puțin; oricum, erau peste 10. Mirat desigur, am spus că nu, dar am întrebat de ce toți vor să vină neapărat cu noi. Și atunci el mi-a spus că, pentru ei, ca să poată ieși din Chișinău, trebuiau să obțină un bilet de voie de la Miliție și că era destul de greu să îl obțină. Dar, mi-a mai spus, regula aceasta putea să fie ocolită dacă oamenii ar fi fost însoțitorii unui cetățean străin care le vizitează Universitatea. Era o scuză perfectă pentru ei și chiar a funcționat. Mai întîi, după ce am ieșit din Chișinău, am mers mai întîi la un șantier arheologic. Dar, în drum, am trecut printr-un orășel și am văzut o statuie cu Vasile Lupu, care avea inscriptii cu litere chirilice. Am cerut voie decanului să fac o poză; a ezitat puțin și mi-a cerut să nu stau prea mult. Am făcut poza și am văzut, foarte aproape și o biserică. Am mers și acolo și am văzut, chiar pe ușă, un lanț cu un lacăt mare.  Nu am putut intra, desigur. Am revenit la autobuz și decanul de la facultate, cel care era conducătorul acelui grup, m-a întrebat cum a fost. I-am spus de lanț și de biserică și el a găsit, pe loc, replica prin care mi-a explicat situația: da, înțeleg ce spuneți, dar credincioșii nu doreau să fie deranjați de vizitatori cînd se roagă și de aceea s-au încuiat acolo, pe dinăuntru. Kafka de-a dreptul! După ce am bifat și șantierul arheologic, cînd ne-am întors la microbuz, am văzut că lângă noi era o Volga neagră parcată. Decanul m-a întrebat dacă mă deranjează să merg cu primul-secretar de raion care, desigur, vroia să mă cunoască. Normal că am mers cu el, cu Volga neagră. Mergeam, de acum, în linie dreaptă spre podgorie. Dar, pe drum, tot timpul mă întreba, ca la un interogatoriu subtil, cum e în România, care e nivelul de trai. Exercițiu comparativist în interiorul comunismului! Și, ca răspuns, ca parte din răspuns, întrucît mergem prin diverse sate, i-au spus: vedeți, aici văd case văruite cu albastru și cu acoperiș de stuf; ei bine, exact așa este în Estul Moldovei românești. Și tot pe drum, la un moment dat, l-am rugat să oprim ca să fac niște poze. M-a întrebat, desigur, de ce vreau să fac fotografii și eu am spus că aș vrea să le arăt studenților mei că Moldova, fie că e dincolo de dincoace de Prut, e cam aceeași viață, cam aceeași arhitectură, că viața e foarte asemănătoare. Am oprit, am făcut cîteva poze și, din acest motiv, am întîrziat puțin la podgorii. Cînd a intrat în biroul directorului, celelalte 14 persoane deja sosiseră și ne așteptau. Imediat, un rus, un profesor rus m-a întrebat ce am făcut pe drum și, mai ales, de ce am tras așa de multe cadre. I-am spus de ce, exact ceea ce am povestit și mai înainte. Nu m-a crezut și a replicat imediat:  nu e așa; dvs. ați făcut aceste poze ca să arătați cât de înapoită e Republica Moldova. Nu era așa, prin urmare am spus că eu m-am născut în Estul Angliei, într-o casa ca acestea din Moldova, cu acoperiș de stuf, într-o zonă mai degrabă săracă. Am adăugat: și nu mi-e rușine de asta, nu îmi e rușine de originile mele. Directorul podgoriei și însoțitorul de la facultate, amîndoi mi-au făcut cu ochiul complice și au zîmbit. Apoi, în cramele de acolo a fost o vizită mai lungă și nu îmi amintesc prea bine detaliile (rîde).

Un om care a ținut în mână, fie și numai pentru 10 secunde, valiza cu butonul nuclear l-a cunoscut, direct, pe Ceaușescu?

E prea mult spus că l-am cunoscut. Nu am fost niciodată față în față cu el, nu am vorbit niciodată cu el. Dar atunci, cînd cu vizita lui Nixon în România și cînd am colaborat cu acea televiziune americană pentru acele mici filmuțele, am fost duși într-o zi la fosta moșie a Brătienilor, la Florica. Și era și Ceaușescu – dar la distanță de cel puțin 100 m de mine. Nu a fost nimic relevant, de fapt.

Chiar așa: țineați la distanță, cum am am auzit, Securitatea cu cîte o sticlă de whisky?

Nu e departe de adevăr ce spuneți. (rîde). În 1969 a fost asta, cînd am venit cu o bursă în cadrul schimburilor culturale între Anglia și România. Am locuit 9 luni la București și am fost cazat, împreună cu trei americani, la căminul 5 (cum i se spunea pe atunci; acum e hotelul Opera, în spatele Sălii Palatului). Faptele  sunt următoarele: am ajuns la o înțelegere cu administratorul căminului, un om foarte simpatic, care era și administrator la cămin, dar și cascador la Circ – îi plăcea foarte mult whiskyul și, întrucît eu eram singurul student britanic la București, am avut ocazia să am acces la magazinul diplomatic al englezilor, situat în subsolul ambasadei. Ei bine, luam de acolo cîte o sticlă de whisky – nu costa, pentru mine, cine știe ce – și i-o dădeam administratorului. Aceasta se întîmpla din două în două săptămâni. În schimb, casacadorul-administrator mă anunța, din timp, cînd trebuia să vină Securitatea ca să scotocească prin camera mea și prin cele ale americanilor. Nu era nimic deosebit în camerele noastre, nici literatură subversivă; nu au găsit nimic.

Vă pun întrebări, observați aceasta sunt convins, care au un anume orizont al distanței; vă întreb, cu alte cuvinte, cam pe ocolite una-alta. De fapt, vreau să ajung la un tip de cunoaștere pe care o aveți despre România și pe care nu o au mulți străini, în fond. Una dintre întrebările majore și frontale este aceasta: ce fel de cunoaștere aveți despre România din perspectiva comunismului? E, pentru dumneavoastră, un fel de cunoaștere prețioasă despre țara noastră?

Fără nici o discuție. E extrem de prețioasă. Și e așa, cred, pentru oricine deține tipul acesta de cunoaștere despre o țară sau alta. La mine, despre România. Istoria are mai multe straturi. Și eu am fost un privilegiat – am avut acces la mai multe straturi. Poți cunoaște istoria din studiul documentelor; e legitim, e important. Dar nu e suficient; uneori e chiar foarte puțin. Contactul personal mi se pare vital, mi se pare foarte important. Și eu, slavă Domnului, am avut parte de multe experiențe care fac parte din această din urmă categorie. Ca să înțelegi un document, trebuie să stabilești un context. Oamenii pe care îi întîlnești – cu cît mai multe întîlniri și relevante ai, cu atît mai bine – îți pot oferi acest context. Plus că, uneori, documentele nu dau seama despre ceea ce a fost cîndva cu adevăr; ele pot ascunde. De aceea, ai nevoie de context; de aceea, oamenii, întâlnirile sunt așa de importante. Și aici, da, eu am fost un privilegiat.

Am încercat, de fiecare dată, să merg la sursă. Să vă dau numai un exemplu: știam multe despre legăturile PNȚ cu englezii în timpul războiului; știam chiar de la ofițerii britanici. Dar nu am reușit, mult timp, să vorbesc cu nimeni din epoca aceea care știa multe, dinspre partea română. Pînă când am ajuns la Corneliu Coposu. L-am căutat pentru că am vrut să aflu direct de la el care e părerea lui despre aceste contacte și în ce constau ele în mod concret. Contactul aceste cu dl Coposu, deși foarte limitat – căci l-am vizitat numai de două ori – a fost foarte prețios pentru mine. Am stat de fiecare dată cîte patru ore și el vorbea continuu. A fost ceva mișcător și foarte important pentru mine. Îmi spunea despre diverse contacte și cum cifrau anumite documente și detalii…

A propos de cifrat: apare vizita aceasta în dosarul dvs de la Securitate?

(ușor amuzat) E ceva bizar. Mi-am văzut dosarul și e un lucru curios: am aflat mai mult din dosarul dlui Coposu despre vizitele mele decît din dosarul meu. La mine, nu e mai nimic despre vizită.

Poate n-or fi apucat să prelucreze…Sau poate că oamenii responsabili sunt încă activi sau măcar folositori…

Ciudat, oricum.  Revin la contactul personal – e ceva foarte deosebit și foarte prețios. El e foarte important cu atât mai mult cu cât obiectul de studiu e un regim totalitar. Oamenii îți vor spune mai multe despre ce e acel regim, dacă știi să îi asculți și dacă îți croiești drum către ei, decît majoritatea documentelor.

Dar, dacă ar fi să facem un calcul, cam cât ați stat în România?

Nu puțin, dar nici foarte mult. Nu cred că mai mult de cinci ani, însumați. După 1969, acela fiind anul în care am stat 9 luni, vizitele mele în România erau limitate la durata vizei pe care o aveam – ea era de 30 de zile și numai de două ori am fost în situația de a prelungi această viză turistică. Dar, da, veneam cam în fiecare an – în 1971, am cunoscut-o pe actuala mea soție, care e de aici, din România, din familia Caracostea.

La începutul dialogului nostru am vorbit despre România – ca un virus benefic. Să întorc ideea dumneavoastră: aveți și viruși care nu sunt benefici de pe urma României?

Pînă la urmă, cred că și cei la care vâ gândiți dumneavoastră sunt benefici: mă fac să fiu mai atent, mai alert, mai creativ. Mai înțelegător. Sigur că răul de aici nu e ceva plăcut, iar a studia răul comunist nu e ceva confortabil. Pe de altă parte, a știi despre el, a te lovi de el te face / mă face să apreciez bunătatea oamenilor. Contează foarte mult și ce faci cu acest rău… Rămâi la el sau treci dincolo de el, încercînd să cauți fie și numai o scînteie de bunătate. Și scînteia aceasta este, vă asigur, în foarte mulți oameni.

Înainte de 1989, dvs a ți cunoscut o România oficială, la vîrf, și una a oamenilor mai degrabă anonimi, o Românie la firul ierbii. De care v-ați simțit mai apropiat?

Răspunsul e foarte simplu: de cea de-a doua. Rezonează, de fapt, foarte mult cu mine și cu originile mele. Eu m-am născut într-o familie destul de săracă și mă simt foarte aproape de oamenii de rând, de tipul lor de viață, de eforturile lor pentru a face așa încît să le fie mai bine. Am înțeles și am subînțeles această Românie la firul ierbii.

Aceeași întrebare, pentru ceea ce vi s-a întâmplat după 1989: ați cunoscut, poate mai amplu decît înainte de 1989, și o Românie oficială și una discretă, anonimă, dincolo de reflectoare…

Tot aceasta, a doua, îmi place mai mult. Cel mai mult.