Cristian Pătrășconiu. Klaus Iohannis-jucător

Reacția șefului statului în chestiunea PSD și compania/Ținutul Secuiesc – de o duritate căreia îi găsim cu greu precedent în istoricul faptelor & vorbelor dlui Iohannis, cel puțin din perioada în care este președinte al României (5 ani și jumătate aproximativ, până acum) – a înviorat un interval al spațiului public de la noi care părea să se subordoneze, cuminte la suprafață, cu anxietăți a căror ”temperatură” crește în subteran, logicii măsurilor excepționale luate de autoritățile române în vremea pandemiei de coronavirus.

Reacții diverse – și de aprobare, și de contestare; acestea din urmă, cu, parcă, mai multe accente comice și ridicole – pentru că vin sau de habarniști de cursă lungă care s-au trezit cu ochelarii de ”analiști politici” de ziua a șaptea, sau de la ”literați” și jurnaliști rătăci în propria lor viață, dar zgomotoși tocmai de aceea, sau, și mai comic îndrăznesc să susțin, venite de la inși care, luați pe nepregătite de viteza surprinzătoare de reacție a dlui Iohannis, ar fi ripostat de fapt aidoma șefului statului.

Nu în ultimul rând, a propos de diversitatea reacțiilor la declarațiile președintelui – agitația bruscă din media, social-media sau dinspre partide trădează, pe față aș zice, și o nevoie de pasiune politică, mult inhibată de ceea ce se întâmplă, aparte în România, la modul general în lume, de două-trei luni încoace.

O observație punctuală legată de ieșirea recentissimă, ”la rupere”, a dlui Iohannis – dincolo de indignările de serviciu, dincolo de reacțiile comentatorilor ținuți ”în lesă”, dincolo de reacțiile politicienilor care aprobă/regretă/comndamnă/solicită ș.c.l.: în mod excepțional (nu în premieră – însă un istoric, fie el și sumar, în această direcție ar putea fi subiectul unui alt text, de sine stătător), dl Iohannis a fost, în chestiunea PSD et comp/Ținutul Secuiesc, un ”președinte-jucător. Pe de o parte însă,  meciul de acum a fost unul ”amical”. Pe de altă parte, rolul acesta, de președinte-jucător, a fost unul de care dl Iohannis a fugit, în mod constant – și pentru că, intuiția nu e numai a mea, datele profilului său nu sunt neapărat congreunte cu o asemenea poziționare și fiindcă, în termeni de branding personal, președintele de acum al României a căutat, cu obstinație uneori, să pună o diferență specifică foarte puternică între el și cel căruia i-a urmat, explozivul (da, sunt prea blând alegând acest adjectiv…) Traian Băsescu.

Problema majoră însă e – pentru dl Iohannis – aceea că, dacă vrea cu adevărat să fie unul dintre artizanii majori ai unei schimbări, ai unei ieșiri din logica pesedistă de funcționare a statului, va trebui să facă din ipostaza de ”președinte-jucător” o a doua natură în viitorul imediat și mediu. Timp foarte mult nu are. Iar date care să se alinieze în favoarea sa, de la lună la lună, tot mai puține – criza economică, de neevitat, care se naște din criza pandemiei coronavirusului, va lăsa în urmă multă suferință. Deci, multă nedreptate, deci deconturi. Inclusiv politice – pentru cei care sunt în prima linie. Or, prin forța împrejurărilor, dl Iohannis e acolo: în primele rânduri. În poziția domniei sale, un președinte-spectator e mult mai fragil, în criză, decât unul-jucător…

P.S. Să stăm calmi și, dacă nu putem și nu putem, să încercăm măcar un ceai de tei: Ardealul nu fuge nicăieri. Și nici Ținutul Secuiesc. Filmul din aceste ultime (zeci de) ore, cu alți actori, dar cu scenariu foarte asemănător, a mai rulat. E, din fericire, doar de cola & de pop-corn…

P.P.S. Dl Iohannis ar putea, la o adică, să trimită o telegramă de felicitare – și în română, și în maghiară la limită – ”arhitecților” actualei situații de conflict: aceștia nu i-au livrat o singură minge ”la fileu”, ci un set întreg!