Cristina Guseth: Îmi pun speranțe în tânăra generație care are meritul de a ne fi menținut pe orbita euroatlantică.

Interviu de Simona Preda

V-aș invita să începem cu o chestiune de actualitate: proiectul pe care îl derulați la Sighet la începutul lunii septembrie în parteneriat cu Fundația Academia Civică. Ce presupune acest proiect și cui se adresează?

Se adresează tinerilor până în 25 de ani, elevi, adulți și studenți. Se numește „Bursele de Idei Unsettled”. Este în partneriat cu Academia Civică, condusă de Ana Blandiana. Ne dorim ca o mai bună cunoaștere a trecutului să-i stimuleze pe tineri să fie mai „civici”, să se implice să apere valorile democratice care se pot  pierde foarte ușor. Când am scris acest proiect, am dorit să integrăm eforturile nostre de memorie a istoriei, așa încât am inclus marșul din 22 decembrie, care omagiază eroii revoluției de la 1989. Inițiativa aparține lui Marian Raduna, colegilor de la Geeks for Democracy și anul trecut, în decembrie, s-a aflat la a doua ediție.

Totodată, am colaborat cu colegii care au programe de educație civică e.g. Funky citizens sau  Apulum, în ideea de a face legătura cu prezentul. Ne-a fost teamă anul trecut pe vremea aceasta, când am promovat proiectul, că nu se vor inscrie studenții. Mai mulți profesori universitari ne-au spus că e puțin probabil să vină studenții la Sighet. Acum, când au deshiderea să plece la burse în străinătate, în pofida temerii noastre că nu s-ar înscrie studenții, iată, s-au înscris 200 din care am selectat 150. Ne-a ajutat în promovare parteneriatul cu Festivalul  de Film „Les Filmes de Cannes à Bucharest” organizat de Cristian Mungiu, care a avut o secțiune anul trecut dedicată împlinirii a 30 de ani de la căderea comunismului. Am colaborat excelent cu echipa lui Cristian, cu Domnica Predoiu și ne dorim să colaborăm în cadrul unui mini-festival de film, pe care-l vom derula la anul, în parteneriat cu Academia Civică.

Inițial, erau programate două școli de vară, cu câte 75 de studenti, acum încercăm să-i programăm în serii mai mici și să mergem la Sighet, să vizităm muzeul, să discutăm despre originile și  ravagiile totalitarismului, să nu credem nici o clipă că „era mai bine atunci”.

De ce ați ales ca loc Sighetul?

Mergem la Sighet, pentru că toți cei care am fost implicați în proiect au spus că fără Muzeul de la Sighet pierdem esența subiectului.  Proiectul acesta, finanțat de Ambasada Americii, are o structură menită să-i asigure perenitatea: am colaborat cu istorici și cercetători care au  elaborat o curricula, apoi am avut un seminar de „Training of Trainers” cu profesori de liceu care, plecând de la curriculă, vor susține școala de la Sighet. Ne-a ajutat enorm parteneriatul cu Academia Civică, care ne-a adus în proiect profesori cu care a lucrat în trecut, experiența lor în organizarea Școlii de la Sighet unde au adus nume grele în trecut: Thierry Wolton,  Stéphane Courtois și mulți alții. Muzeul de la Sighet (și programul școlii de vară de la Sighet) este unul dintre puținele proiecte cu care România se afirmă în lume, unul dintre proiectele de succes ale societății civile din România. Suntem deosebit de onorați și recunoscători doamnei Ana Blandiana pentru că va fi alături de noi, la Sighet.

Multe dintre proiectele pe care le-ați derulat în acești ani LA fundația Freedom House România au atras și au implicat tinerii. De ce ați ales să lucrați în echipă cu ei?

Nu am avut încotro. Din respect pentru munca oamenilor, având salarii relativ mici pentru un senior, am apelat la studenți sau tineri absolvenți. Câțiva profesori din facultățile de stiințe politice și jurnalism m-au ajutat enorm. Regretatului Mihai Chioveanu ii datorez imens, apoi profesorilor Radut Balbaie, Dumitru Bortun, Cristian Preda. Cei mai potriviți pentru noi sunt studenții de la știinte politice. Recent, am lansat un apel pentru stagii de practică plătite, după o perioadă de probă de doua săptămâni. Mai mult, am avut proiecte de încurajare a tinerilor,  spre exemplu „Tânărul Jurnalist al Anului”, pe care încerc să-l reactivez.

Deși fundația Freedom House România este un actor vechi în peisajul vieții publice românești, să spunem totuși câteva cuvinte despre această organizație. Sunteți acum Director al fundației Freedom House România, unul dintre ONG-urile cele mai active care militează în primul rând pentru drepturi și libertatea de expresie. Când și cum a început această fundație? Pentru cei care nu știu – care este povestea ei, de ce a fost ea necesară?

Înainte, a existat National Forum Fundation, o organizație animată de fostul meu șef, Jim Denton, care în 1996 a fuzionat cu Freedom House. National Forum Foundation a sprijinit dizidența din Cehia si Polonia. După ’90, în România, au oferit vizite de studiu pentre lideri de opinie. Eu am venit in ’97 și am preluat un proiect datorat  schimbării de guvernare din 1997; un program  care ducea la stagii în SUA funcționari publici din toată administrația centrală și locală, inclusiv din Parlament. Așa am început. În 2004, ne-am prelungit existența datorită unui proiect pentru presa locală, pe care l-am scris fără să fie „sarcină de serviciu” și, de atunci, ne finanțăm independent, prin proiecte depuse la diferiți finanțatori, în principal, la  Comisia Europeană. Am reușit, cu o echipă  mică și tânără, mereu în schimbare, să aducem, în România, milioane de euro pentru care am plătit taxe statului român și care au contribuit, oricât de modest, la o schimbare în bine. În bula mea, am auzit voci care afirmă că n-am nici un merit, am doar niște relații. Desigur că tot activând, ajungi să cunoști lume. Mă mai sună prietenii: „o mai cunoști pe cutare? De ce te urăște așa mult?” De obicei, îi cunosc pe cei ce „mă iubesc așa tare” dar nu înțeleg cu ce i-am deranjat așa mult. Desigur, mă urăsc cei care au probleme în justiție, în „era Dragnea” eram afișată la „tabloul rușinii”, de către televiziuni care invocă libertatea de exprimare. „Era Dragnea” a fost cea mai neagră. Dacă nu funcționam cu fonduri de la Comisie, ne închideau, așa cum reușesc să captureze presa locală: taie toate finanțările, amenințând oamenii. Nici noi nu am fost prea frecventați în cei trei ani și am simțit o solidaritate limitată, să mă exprim elegant. In fine, a trecut: sper ca agresivitatea acestor comuniști cleptocrați să stimuleze o societate civilă puternică.

Cum se poziționează Freedom House față de valorile europene și cele americane?

Cred că dacă nu eram stat membru UE, se putea întâmpla ce vedem acum în Belarus. Eu sunt filo-americană pentru un motiv simplu: de câte ori mă întorceam de peste ocean, lucrurile mi se păreau mult mai simple și mai ușor de facut. Îmi place stilul lor direct și pragmatismul lor.

Care au fost proiectele pe care le-ați dezvoltat în ultimii ani?

În ultimii ani, de la presă ne-am dus către anti-corupție și reformă în justiție, am derulat seminarii pentru combaterea fraudelor în achiziții, confiscare, recuperare a produsului infracțiunilor, concurență…

Am fost singura entitate care derula training-uri pe concurență pentru judecătorii din România. În ultimul proiect, am primit scrisoare oficială de la CSM, semantă de președinte, că nu este o prioritate pentru ei. Cei de la Comisie înțeleg destul de greu ce se petrece aici, dacă tot m-ați întrebat care este reacția unora față de proiectele noastre de „europenizare”. Toată perioada aceasta nu am renunțat la presă, așa încât am reușit să ne re-inventăm: am dezvoltat o rețea de presă locală, pornind de la ziariștii – câți au mai rămas – din presa locală, cu un magazin www.presshubmarket.ro și cu multe proiecte editoriale de jurnalism colaborativ.

Și, pe termen lung, ce își propune Freedom House Romania?

Ne dorim să dezvoltăm www.presshub.ro, să sprijinim jurnalismul în serviciul public cu adevărat, să putem funcționa decent într-o piață dificilă și distorsionată, să susținem în continuare ziariștii buni, în mod special ziariștii din presa locală, cea mai relevantă în democrațiile consolidate și să dezvoltăm proiecte de educație civică, fie din perspectiva regimurilor totalitare fie din cea a rolului pe care  informația, presa, îl are în societate.

În acest punct al dialogului nostru aș dori să vă adresez o întrebare referitoare la parcursul dumneavoastră – până în momentul în care ați ales să activați în zona ONG-urilor, care au fost preocupările dumneavoastră?

Pe când eram în liceu îmi doream să devin critic literar, eram bună la română dar, apoi, mi-aș fi dorit medicină/psihiatrie, dar parinții m-au tot descurajat: ba că nu sunt în stare să tocesc ca să intru la medicină, ba că ajung la țară cu Limba și literatura româna, așa încât am ajuns să dau la Electronică și Telecomunicații, amăgindu-mă cu speranța că voi face inginerie de sunet, pentru că-mi plăcea muzica clasică. Nu a fost să fie și, dupa terminarea  facultatii, am ajuns in fabrică, unde  nu mi-a plăcut deloc. Îmi aduc aminte că traversam o secție de sculeri, în care oamenii lucrau la niște strunguri cu ulei încins,  care mirosea atât de urât încât imi țineam respirația când traversam acei câțiva metri. Așa că am plecat în învățământ. Ce-i drept, învățământ tehnic, dar axat pe fizică și matematică, unde am fost destul de bună. Acolo m-a prins revolutia. Prin ‘91 am ajuns să lucrez la Fundația Soros datorită unei prietene, Irina Munteanu – cea care a salvat fundația de la desființare, punând cap la cap primul său raport anual – tot ingineră, foarte capabilă și inteligentă. În vremea aceea, habar nu aveam ce implică un ONG, care-i rostul său.  Practic, a fost o intâmplare. Îmi doream o schimbare și cred că am avut noroc, pentru că am învățat multe lucruri acolo și, respectiv, a fost șansa mea de evadare din „pușcăria” comunistă. Nu exagerez. Am resimițit viața în România comunistă ca pe o pușcărie imensă. Am învățat să scriu proiecte la Fundația Soros, tot acolo ne-au instruit despre gestionarea timpului. Cred și acum că Soros, prin fundația sa, a fost unul dintre catalizatorii de modernizare a României. Ura comuniștilor și cinismul unor indivizi cu tendințe cleptocaratice, totalitare, au dus la campaniile toxice împotriva sa din ultimii ani.

Și care au fost provocările atunci când ați început să lucrați cu proiecte? În ce constă de fapt  dificultatea de a duce la bun sfârșit un proiect?

Chiar și pe când lucram la Fundația Soros și banii erau asigurati de „unchiu’” ne loveam de obtuzitatea și rezistența la schimbare a „sistemului” de la noi. Aș da exemplu Școala BBC găzduită de Universiatea de Teatru și Film. Deși a format generații de ziariști de radio și TV,  fiind singura școală BBC în afara UK, nu voi uita cât de rău a fost primită de către conducerea universității. Cred că noi avem o invidie funciară provenită din frustrare, comunismul a întărit aceste trăsături negative. Ca să revin la întrebare, dificultatea constă în primul rând în a depăși acest erzat uman. Oamenii se detestă, se urăsc și extrem de greu își conjugă eforturile pentru a construi ceva bun pentru ei și semenii lor.

Un alt exemplu recent, luna trecută am trimis la Comisia Europeană ultima mea datorie de aproximativ 10 000 Euro, generată de faptul că judecătorilor li s-a interzis să participe la seminarii pe concurență la care veniseră colegi de-ai lor de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. In România, încă mai există o masă critică anti-reformistă extrem de puternică. Aici este mult mai greu să duci la sfârșit un proiect decât într-un alt stat european. Nu doar din cauza sub-finanațării sectorului ONG.

Așadar suntem mai degrabă conservatori

Suntem foarte conservatori, suntem provinciali. Aș putea da nenumărate exemple. Ne este teamă de străini, nu-i iubim deloc – vezi „Doina” lui Eminescu,  care pe când învăța fiica mea era în manuale, celebra ospitalitate românească este mai mult laudă de sine.

Ne lipsește în continuare o cultură a voluntariatului?

A  început să apară și pe la noi, încă de acum vreo 20 de ani. La  început, pentru că este o condiție  sine qua non de admitere la facultățile străine. Fenomenul ia amploare, încurajat fiind de stagiile de practică din facultăți și mult mai des întâlnit în ultimii ani: observatori la vot, ca să dau doar un exemplu. Cred că perioada PSD-istă marcată de Dragnea, de guvernarea-i explicit anti-democratică a stimulat reacții civice  care sper să nu se piardă.

De fapt, ce ne lipsește atunci când vorbim despre deschidere și valori?

Consider că, în primul rând, ne lipsește încrederea în noi și în cei de lângă noi. Apoi, ne lipsesc onestitatea, valorile etice, avem mari probleme de raportare la noi înșine și la ceilalți cu repere etice.

Și rezolvarea acestei lipse de încredere credeți că ține de o schimbare de mentalitate? De o rupere de trecut?

Ține, mai degraba, de educație, de o schimbare în educație care să ne determine să fim mai deschiși, mai raționali, mai încrezători în puterile noastre, cu mai mult respect de sine, sa dezvolte gândirea critică, mai moderni,  mai sofisticați intelectual, mai puțin încrâncenați, mai relaxați.

Care au fost repercusiunile – la nivel de atitudine cetățenească – pe care le-ați întâlnit, cu care v-ați confruntat cel mai des atunci când ați încercat să impuneți/să propuneți un proiect?

Nu am încercat niciodată să impun un proiect. Am încercat să găsesc parteneri cooperanți. În general, prin proiectele coordonate de mine, multe dintre ele burse de studiu, am reușit să schimb ceva în bine în viața oamenilor, ceea ce mă motivează să avansez.

Și dintre hibele societății – în ce măsură ne-am vindecat de corupție, de impostură? Suntem – iată – la o distanță de mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului…

De mai mult timp, îmi doresc să fac un program de prevenție a corupției în care să fie explicate,  pe înțelesul oamenilor, cu precadere celor din instituțiile publice,  în ce constau infracțiunile și care sunt sancțiunile inerente. În privința imposturii, consider că este generată de industria colosală a „fabricilor de diplome”, doctorate și de corupția din învățământ, în general. S-a diminuat semnificativ respectul pentru „omul cu carte”, iar aici un rol decisiv l-au jucat televiziunile toxice, care au practicat linșajul mediatic și „character assasination” la adresa intelectualilor: Pleșu, Patapievici, Liiceanu. Consider că, în România, există o conjurație a infractorilor, impostorilor, care a furat extrem de mulți bani, are  resurse, are  presă, a capturat o  parte din stat. Lupta este inegală, dar mă îndoiesc că vor răzbi ei. Îmi dă speranțe reacția celor care au protestat în ultimii trei ani, pentru a menține țara pe vectorul Euro-Atlantic. Ei ne-au adus mult respect din partea străinilor.

S-ar impune o viziune nouă? – și mă refer aici la clasa politică, la societate, la schimbarea de mentalități. De unde, de la cine ar trebui să vină schimbarea? Cine ar trebui să fie promotorii ei? Și care ar fi valorile la care credeți că ar trebui să ne raportăm? Putem vorbi aici despre modele, despre repere sau exemple de oameni/instituții care au adus un suflu nou în societatea românească?

Oriunde, în parcare, la piață, intâlnești cetățeni al căror laitmotiv este „toti sunt la fel”. Eu văd altfel, cred că există speranță de schimbare. Schimbarea vine de la întreaga societate, de la presă, de la organizații neguvernamentale, și mie îmi pare iminentă schimbarea. Omenii vor altceva. Comuniștii naționaliști, care pretind că-și iubesc țara dar o fură fără eschivare, nu mai sunt de actualitate. Simt și ei asta, de aceea sunt destul de disperați. Eu cred că există un suflu nou, este important să-l identificăm și să-l susținem.

Îl mai avem sau ne lipsește exercițiul admirației?

Consider că generația părinților mei, pe cât de repede așeza pe soclu pe cineva, la fel de repede îl dădea jos la cea mai mică nemulțumire. Eu îl am. Am o bucurie enormă, aproape o fericire, când întâlnesc oameni demni de admirație. Prin faptul că întâlnesc mulți oameni, am acest privilegiu.

Credeți că avem acum o societate civilă puternică?

Cred că epoca Dragnea a facut-o mai puternică, conform proverbului „ce nu te doboară, te întărește” și a mai separat apele. Este o  generație tânără: Geeks for Democracy, Vedem Just, Inițiativa România, așa, la prima mână, „ONG-uri cu dinți”, cum îmi spunea mie un amic și mă simțeam foarte bine.

Care sunt limitele libertății de expresie? Și nu mă refer neapărat la presă…

Limitele sunt protejarea unor drepturi și sunt proporționale cu importanța acestor drepturi- dreptul la propria imagine, dreptul la sănătate, la justiție independentă – ca să enumăr doar câteva drepturi pe care unii, care pretind că fac presă, le încalcă în mod repetat. Liberatea de exprimare nu-i absolută și există o întreagă filosofie a Curții de la Strasbourg care prezintă limitările ei…

O ultimă întrebare – care este mai degrabă un joc speculativ – cum vedeți sau cum v-ați dori să vedeți societatea românească peste zece ani?

Mi-aș dori să fi depășit bolile copilăriei și criza de adolescentă din ultimii trei ani marcați de  Dragnea și clica lui cleptocrată, iar germenii societății civile care s-a mobilizat excepțional și a organizat protestele care ne-au spălat obrazul în lume și au transmis mesajul că România nu este o țară de hoți, să ducă la o societate civilă activă, care să aibă pretenții mult mai avizate și mai înalte de la clasa politică. De un lucru  sunt sigură: generația, care nu a crescut în comunism, nu-i asa „răbdătoare” și obișnuită cu abuzul ca generația mea. Eu îmi pun speranțe în tânăra generație care are meritul de a ne fi menținut pe orbita euroatlantică.