„Cultura anulării” a fost recunoscută, pentru prima dată, drept un pericol la adresa societății liberale

De mai bine de jumătate de an, redacția Marginalia publică constant articole despre „cultura anulării”, despre cererile și politicile agresive pe care grupurile de activiști woke le susțin în spațiul universitar, despre anularea unor autori ca Shakespeare, Chaucher sau Aristotel și, mai ales, despre violențele și distrugerile pe care mișcările alimentate ideologic de cancel culture le-au produs asupra vieții și proprietății unor oameni nevinovați. Niciodată nu a fost vorba doar despre vandalizarea unor statui sau despre o luptă justă pentru îndreptarea unor nedreptăți istorice. A fost vorba, în primul și în primul rând, despre anularea unor oameni… și despre răul care s-a revărsat astfel asupra vieții, familiei și carierei lor… și despre înclinațiile totalitare ale unor studenți-activiști, încurajați atât de profesorii lor, cât și de o bună parte din mainstream mass media.

Noi nu ne-am oprit însă la relatarea unor evenimente – deși, prin ele însele, faptele activiștilor woke sunt suficient de grăitoare pentru a ne face o idee cât de cât clară despre ce se află în mințile lor. Am mers mai departe și am scos la suprafață conținutul teoretic și ideologic care le alimentează acțiunile. Am prezentat pe larg, în mai multe materiale, originile cancel culture și presupozițiile teoretice care se află în spatele ei. Am discutat despre teoria critică, acea aberație filozofică care împarte lumea în grupuri ce, prin însăși natura lor, se află într-o opoziție ireconciliabilă. În teoria critică a rasei și genului, distincțiile dintre oameni se topesc, iar posibilitatea de a-ți depăși identititatea rasială și sexuală și de a gândi și vorbi în numele tău – al tău, individ privat, nu în numele grupului pe care s-a nimerit să-l reprezinți – este și ea, la rândul ei, anulată.

Când am început să prezentăm toate acestea, am întâmpinat reacții diferite. Pe de o parte, cei mai mulți cititori s-au arătat alarmați – pe bună dreptate! – de cele pe care le vedeau. S-au întrebat cum este cu putință ca tocmai în universitățile americane să se petreacă ceva atât de similar cu cele petrecute în România în timpul epurărilor comuniste. Dacă universitățile americane cad, încotro ar trebui să ne ațintim privirea? Temerile și întrebările de felul acesta, în opinia mea, sunt reacția normală a unor oameni confruntați – poate pentru prima dată – cu anomaliile și patologiile intelectuale germinate în spațiul universitar american.

Pe de altă parte, au fost aceia care au considerat de cuviință să ne jignească și să ne lipească o etichetă ideologică. Orice persoană de bună-credință care ar fi comparat comentariile sau textele lor cu comentariile și textele noastre ar fi sesizat diferența dintre modul nostru de a dezbate și modul lor. Ar fi sesizat, fără îndoială, diferența dintre angajarea serioasă, onestă și argumentată într-o dezbatere și ironia superficială care funcționează, de cele mai multe ori, pe post de virtue signaling.

Reacția guvernului frencez și britanic

În ultimele zile însă s-au petrecut câteva lucruri care au confirmat pericolul pe care „cultura anulării” îl reprezintă pentru societatea liberală, pluralistă și democrată. Lucruri care, în același timp, justifică efortul redacției noastre din ultimele luni. Mai întâi, într-un discurs ținut la începutul lunii februarie, președintele Emmanuel Macron afirmă că spațiul academic francez este în pericol din cauza „anumitor științe sociale importate cu totul din Statele Unite”. Președintele Macron mai susține în discursul său că este necesar ca Franța „să investească în propriile ei tradiții intelectuale și academice”, care sunt diferite de cele provenite din spațiul anglo-saxon. Referința la teoria critică este explicită. Relevanța discursului lui Macron a fost atât de mare, încât până și New York Times, cunoscut drept principala platformă proagandistică a „culturii anulării” și a noilor trenduri ideologice corecte politic, a publicat un editorial care analizează afirmațiile ferme ale președintelui francez.

Nu doar președintele Macron s-a arătat îngrijorat de răspândirea teoriei critice în spațiul universitar francez. Și ministrul educației, Jean Michel Blanquer, a declarat că în acest moment „se poartă o luptă împotriva unei matrici intelectuale care provine din universitățile americane.” Declarațiile președintelui francez și ale ministrului educației sunt primele semnale de alarmă care vin de la vârful unui stat european – pe care nimeni, de altfel, nu l-ar putea acuza de „iliberalism”. Este pentru prima dată când teoria critică și programul ei de „anulare” a culturii occidentale sunt numite explicit un pericol la adresa civilizației moderne.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Pe 16 februarie, Secretarul de Stat pentru Educație din Marea Britanie, Gavin Williamson, a publicat un editorial în The Telegraph cu titlul „Ofensiva reală împotriva culturii anulării va începe cu respectarea libertății de expresie în universități”. În editorialul său, Williamson se arată îngrijorat de numărul tot mai mare de cazuri din campusurile universitare britanice, unde vocile unor studenți și profesori care nu împărtășesc credințele „culturii anulării” sunt reduse la tăcere prin presiune și amenințări. „Am fost șocat de rezultatele unui studiu recent realizat de King’s College London, potrivit căruia un sfert dintre studenți consideră că violența este un răspuns acceptabil împotriva anumitor discursuri”, spune Williamson.

Însă punctul central al editorialului lui Williamson este anunțul său: guvernul britanic va adopta un pachet legislativ care va obliga universitățile să respecte libertatea de expresie a studenților și a profesorilor în campusuri. Fiecărei universități îi va reveni sarcina să vegheze ca grupurile studențești care până acum au fost ostracizate, marginalizate și, în anumite cazuri, chiar interzise în campusuri să nu mai primească un asemenea tratament. Studenții și profesorii care până acum erau discriminați vor avea posibilitatea să reclame conducerii universității presiunea la care sunt supuși. În cazul în care universitatea nu le va asigura libertatea de expresie și asociere, se vor putea adresa direct guvernului britanic, cerând sancțiuni împotriva universității în cauză.

Care este miza acestor reacții?

Pasul pe care l-a făcut guvernul britanic depășește cu mult simpla luare de poziție a guvernului francez. Britanicii nu doar că au identificat o problemă majoră care amenință atât performanța universitară, cât și viitorul regimului liberal-democrat, dar au propus și o soluție legislativă tranșantă. Faptul că a fost nevoie de o intervenție a guvernului pentru ca libertatea de exprimare să fie protejată într-un spațiu în care libertatea nu este o valoare oarecare, ci este însăși condiția necesară a progresului în știință și cercetare, este un semnal de alarmă care ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri. Nici britanicii, nici francezii nu își doresc ca pe teritoriul lor să aibă loc evoluții similare cu cele care s-au petrecut în ultimul an pe străzile din Statele Unite și cu cele ce se petrec de ani buni în campusurile americane.

Când Marginalia a început să scrie despre evenimentele din Statele Unite asociate cu cancel culture, unii cititori mai sceptici ne-au spus că Europa – și cu atât mai mult România – este ferită de această isterie colectivă și de aceste manifestări neototalitare. Prin urmare, spuneau ei, ne pierdem vremea discutând despre un trend care îi afectează doar pe americani – și nici măcar pe toți americanii, ci doar pe aceia asociați cu mediul universitar. Iată însă că în mai puțin de un an de la valul de vandalism și agresiune socială și instituțională care s-a revărsat asupra societății americane, Franța și Marea Britanie iau o poziție clară împotriva mișcării woke, „culturii anulării” și corectitudinii politice.

Când nu vorbea aproape nimeni în România despre teoria critică și „cultura anulării” – cu excepția unor intelectuali pe care „moderații” noștri încercau să-i discrediteze – Marginalia a publicat în fiecare săptămână cel puțin un articol despre cele ce se petreceau în campusurile din Statele Unite. Unii au crezut că dacă se vor da de partea teoriei critice și a „culturii anulării” vor fi mai occidentali decât occidentalii. Ei erau emancipați și progresiști, în opoziție cu restul românilor – provinciali și tradiționaliști. Acum, probabil, în sufletul unora dintre ei are loc o dramă pe fond de confuzie: în definitiv, ei de partea cui sunt? Până la urmă, care sunt valorile lor reale? În tot ceea ce pretind că sunt și reprezintă, cât este mimetism și conformism și cât este convingere autentică, bazată pe discernământ și valori? Sunt de partea teoriei critice sau de partea lui Macron? Cine este mai occidental? Și ce înseamnă azi „a fi occidentalizat”? Franța și Anglia – piloni ai civilizației occidentale – reacționează. Și tocmai când mulți se pregăteau să sară mai mult sau mai puțin discret cu arme și bagaje în trenul progresului occidental, iată-i prinși pe picior greșit de semnalele date de liderii occidentali… Iată că a te declara în gest reflex „pro-occidental” nu mai este de ajuns. Și aici, ca în toate, este nevoie de discernământ.

În fine, ce va urma de aici înainte rămâne de văzut. Dacă în tot acest timp am reușit, oricât de puțin, să avertizăm cu privire la răspândirea teoriei critice și a corectitudinii politice în spațiul intelectual și academic românesc, putem spune că am atins unul dintre obiectivele pe care ni le-am impus. Să menționăm, la final, că tot efortul nostru este pur și simplu defensiv. Nu are nimic ofensiv și ideologic; motivul pentru care facem toate acestea este acela că vrem să trăim într-o societate civilizată, în care oamenii se respectă unii pe ceilalți indiferent dacă sunt albi sau negri, femei sau bărbați, credincioși sau atei. Vrem să trăim într-o societate în care ideile pot fi dezbătute fără teama de a fi pedepsiți sau ostracizați social. Libertatea de gândire este o condiție a descoperirii adevărului, iar descoperirea adevărului, o condiție a progresului moral, politic și social. Pentru aceste valori care reprezintă temelia societății și civilizației noastre moderne ne luptăm. Oricine înțelege necesitatea libertății devine inamicul „culturii anulării”. Iar Marginalia a ales să fie de partea libertății.