Cum reacționăm la totalitarism?

DIN AMINTIRI

Bunicul — un om orgolios, dar prudent și, la nevoie, duplicitar — aruncase într-o zi cu pietre după o mașină dubioasă care-i umflase, pe nepusă masă, cel mai bun prieten. Bunicul va fi fost mort de decenii când eu, între timp adultă, am aflat că prietenul lui înfundase pușcăria, iar el, bunicul, era chemat periodic la secția de poliție unde s-a întâmplat să fie, la fel de periodic, bătut.

Când eram copii nu ni se dădeau explicații. Atmosfera era pâcloasă, încărcată de aluzii, tăceri bruște, pufnituri bizare, eschive fără vreo funcție precisă în toiul câte unei discuții din care nu înțelegea oricum nimeni nimic. Și, din când în când, câte o sincopă de felul celei de mai sus când, deodată, nimeni nu mai șovăia.

Sincope de felul celei de mai sus apăreau și când Ceaușescu vizita orașul, iar noi, șoimi ai patriei, eram scoși pe străzi cu flori în mână. Nici atunci nu șovăia nimeni. Și atunci făceai tot ce trebuie. Doar că era alt un alt soi de trebuie.

În mintea mea de preșcolar, cele două feluri de sincope semănau perfect între ele. Produceau același tip de urgență, ai mei vorbeau cu febrilitate între ei, păreau cuprinși de o mare și neutră emoție care acționa asupra lor ca o mare și neutră constrângere venită dintr-un principiu atotputernic, nevăzut și neștiut de nimeni.

În astfel de momente, nimeni nu era diletant. Binele lua imediat locul răului sau, dimpotrivă, răul lua numaidecât locul binelui. Erau apoi — și asta era important — imediat separate între ele. Situația, mi-aduc perfect aminte, mă depășea cu totul. Nu-mi dădeam seama dacă ceea ce se petrece era memorabil sau îngrozitor.

Astăzi am impresia că comunismul ne-a dezvoltat acest talent de a face exact ce trebuie, cât trebuie și pentru cine trebuie, fără comentarii, ezitări sau remușcări. Când eroarea sau înșelăciunea începea să-și arate conturul monstruos, toți cei implicați, fără excepție, se făceau că n-o văd.

Prin clasa I sau a II-a, “dezvoltarea mea morală” era deja evidentă. Bunicii ascultau pe-atunci Radio Europa Liberă. Mi-aduc precis aminte sentimentul că, în bucătăria bunicilor, unde printre scâncete, foșnete și guițături se-auzea o voce slabă, se întâmpla ceva virtuos, dacă nu chiar sacru. Mi se părea nu doar moral, ci și de la sine înțeles să spun la școală că “n-avem radio”, deși nu știu ca ai mei să mă fi pus vreodată să mint. Schimbul intergenerațional de valori salvgardante, profunde (“zi ca ei și fă ca tine”, “fă-te că lucrezi”, “nu te băga că n-ai pe nimeni” etc.) era asigurat. Copiii mai mărișori vedeau cu ochii lor că asta funcționează. Iată un prim fals spațiu moral în care făptuitorul de “rele” (dușmanul poporului) e rău dacă sistemul de referință e partidul; și bun (dacă sistemul de referință e Unul Absolut). Inutil să spun că, oficial, în acest fals spațiu moral, deciziile se iau, nu se discută.

Nicio decizie de acest fel, odată supusă dezbaterii, n-ar trece nici cel mai elementar test de logică. În acest fals spațiu moral în care se tace mult și se face strictul necesar, e loc destul atât pentru eroism, cât și pentru auto-mistificare.

“Parents serve as a transmission belt for the values and goals of the groups of which they are a part”, scria Robert Merton. Nu știu dacă cititorilor le e la fel de clar cum îmi este mie că în două generații nu prea am umblat nici la valorile de profunzime, nici la obiectivele reale ale copiilor și nepoților noștri, fiindcă noi înșine, în profunzime, n-am ieșit din comunism, doar am înlocuit niște pretexte cu altele.
Trecând, deci, noi prin comunism, am trecut prin transformări sociale care contraziceau fireștile porniri individuale sau comunitare. Am cunoscut mobilizări colective și încordări interioare pe cât de nenaturale, pe atât de obligatorii.

SITUAȚIA DIN TRECUT

Omul va încerca totdeauna să înlăture fără mari remușcări orice percepe ca interferând cu integritatea-i fizică și psihică.
În comunism, oamenii țineau linia partidului atâta vreme cât de asta le depindea viața. Cenzura și autocenzura au condus nu doar la apatie socială și la conformism, ci și la cinism. Tipul uman care se descurcă admirabil cu constrângerile — fie și numai pentru că-și face un calcul la rece — e un tip uman specific comunismului.
Lipsa legitimității morale a statului comunist făcea că mulți erau pătrunși de “datoria morală” de a-i pune și mai mult în evidență ilegitimitatea dedându-se ei înșiși unor practici ilegitime; Statul comunist era perceput ca ilegitim; drept care mulți adoptau ei înșiși practici ilegitime, pătrunși cum erau de “datoria morală” de a-i pune și mai mult în evidență ilegitimitatea; dezrădăcinarea morală a Partidului devenise pretextul unui cult: acela al adevărului (verticalității) cu totul și cu totul facultativ(e). Furai și tu fiindcă fura toată lumea. Alții — oameni ale căror suflete au fost smulse cu totul de stihia Comunismului — s-au molipsit pe dată de sadism. Așa se face că atunci când auzeau de vreun coleg limbut chemat la Secție, îngânau împreună cu fruntașii vremurilor: “bine i-au făcut”. Imoralitatea partidului nu era o imoralitate oarecare, ci una investită cu autoritate. Pentru naturile supuse sau slugarnice, asta devenea prilej de permanente automistificări.
Horia Patapievici scria că, în comunism, a apărut o morală inversată. Eu aș spune că au apărut mai multe morale inversate. De fapt, cum arătam mai sus, false spații morale ce permiteau oamenilor să se situeze simultan “în afara” și “înăuntrul” sistemului. Și să se descurce, cu costuri cât mai mici, cu provocările realității cotidiene. Cum uneori era util să respingi orice fel de temei ideologic ca s-o poți scoate la capăt într-o problemă de viață și de moarte, puneai între paranteze întreg catehismul de partid: te orientai singur și te “auto-guvernai” de urgență. E genul de situație în care “comunismul se izbește de atomul sufletului”, ca să folosesc expresia lui Aleksander Wat. Atunci elementul care face notă discordantă cu celelalte era înlăturat cu promptitudine, așa cum se vede în exemplul bunicului care renunță, brusc, la prudența sa obișnuită.
În fine, ipostazele pseudomorale sunt multe, iar părinții și bunicii noștri au trăit vremuri care au stors din ei nu doar toate resursele de cruzime, ci și pe cele de lașitate.

Interesul vital propriu bate cel mai adesea problema moralei și problema interesului public. Bate și rațiunea. Judecata rațională, făcută în interes general îi este cu totul străină omului terorizat de sistem.

Deși oamenii nu răspund identic la lipsuri, presiuni  sau interdicții, totuși, în cele din urmă, legile, cum bine intuia Jacob Talmon, ajung să schimbe inimile. Indiferent de gradul de disponibilitate individuală de a ne lăsa “schimbați”, comunismul a fost o experiență radicală comună. Nu ne putem apăra eficient, ca indivizi, de ceea ce trăim la comun. O convingere personală se naște în și prin cei mulți. Tot colectivitatea este cea care reacționează prompt atunci când convingerea personală slăbește. Aș lua în serios o remarcă a lui Zinoviev pe care o și reformulez aici: vrei-nu-vrei, cele mai multe lucruri se fac la comun și în totală cunoștință de cauză, adică nu sub forma unei constrângeri percepute de individ direct, ci ca direcție inconturnabilă pe care o impune mulțimea.

SITUAȚIA DE AZI: O “PROBLEMĂ DE CONȘTIINȚĂ”

Așa apare, cred, asumarea “la rece” a ideologiei pe care o întâlnim și astăzi la adepții de conjunctură ai Corectitudinii Politice. Asumi ideologia pentru ceea ce ideologia pretinde că este.
Chiar atunci când ideologia nu produce în adepții săi schimbări metanoice și nici nu promovează pe șleau vreun adevăr utopic, rămâne evident rolul său de a organiza, standardizând, conștiința umană. Ideologia ajunge, da, să schimbe conștiințe. Ce înseamnă asta? Că se schimbă atât modurile noastre de a fi împreună, cât și comportamentele noastre individuale.
Să ne gândim la un lucru: cei care au acceptat condiționarea ideologică nu au avut atât de mult de pierdut în comunism. Ei au trăit pur și simplu mai ușor, la propriu și la figurat. Apare, cred, în regimurile totalitare o paradoxală stabilitate produsă de chiar restrângerea conștiinței umane.
Or dezintegrarea politică a comunismului a însemnat și o creștere a spațiului de manevră individuală și colectivă. Omul nu mai era ostatic. Mai înainte să apară o problemă de infrastructură socio-politică, s-a ivit o problemă de infrastructură psihologică și antropologică.

În aparență, individul se bucura de “lărgirea” conștiinței. În realitate, însă, dat fiind faptul că o perioadă lungă de timp capacitatea sa transformativă a fost nivelată și frânată, lipsa ulterioară a frâielor îi va fi dat un brânci în prăpastie. Abia acum omul se trezește în plină anomie: aceleași reflexe colective și individuale, cu posibilități derutant de numeroase! Se putea deodată abuza, minți, manipula, întreține confuzie, la infinit și în toate direcțiile: de jos în sus, de sus în jos, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga.
În comunism, oamenii (se) falsificau în direcții bine prestabilite; în postcomunism, te puteai falsifica în orice direcție, iar asta a făcut, cred, ca unii să se bizuie pe reflexele profunde despre care ei știau dintotdeauna că funcționează, iar alții să recurgă la pretenții nou-nouțe (rețele de influență, jurnalism părtinitor, ONG-uri cu agende ticăloase). Posibil ca toate astea să fie  încercări de re-normare a conștiinței? Chiar foarte. Între timp, însă, n-ar strica să remarcăm eșecul acestei re-normări…

Frica nu e nici pe departe motorul unic al autocenzurii, există, am spus-o deja în alte texte, și alte componente (conformism compulsiv, cinism etc.) care modifică pe neobservate prioritățile oamenilor conducând la o compartimentare a gândirii și a raportării la realitate care seamănă foarte tare cu un mecanism de apărare numit de psihologi disociere.

CE E DE FĂCUT?

Același calcul interesat și aceeași compartimentare a gândirii și azi, printre cei care aderă la Corectitudinea Politică. Din momentul în care condiționarea ideologică a fost acceptată pe scară largă, nu mai are importanță dacă acceptarea a fost din convingere sau din slăbiciune. Ea va continua să schimbe realități sociale, proceduri instituționale concrete și, prin asta, conștiința colectivă. Adică nici mai mult nici mai puțin decât mersul inimilor.
Acestea sunt, cred, modalități sistematice de restrângere a conștiinței umane. Într-o conștiință astfel restrânsă apare — repet — o pojghiță de echilibru, o stabilitate de suprafață. Simți că ai dreptul și să respecți comandamentele partidului și să furi în voie. Și să-l înjuri pe Ceaușescu și să i te supui. Și să spui bancuri cu țigani și să te declari antirasist. Simțirea ta morală e tot mai spațioasă. “Open-ended”, cum ar veni.
Matei Călinescu spunea undeva că sistemul a început să se clatine când s-a ajuns să se spună lucruri inteligente despre el. Matei Călinescu avea dreptate. Judecățile deștepte care denunță prompt și nepătimaș contradicțiile la care suntem zilnic îndemnați să închidem ochii, ne-ajută enorm. Ne-ajută, în primul rând, să ne îndoim de propria neputință morală ceea ce nu-i deloc puțin lucru.

Că vrem că nu vrem, toți ajungem în situații existențiale care ne solicită uman la modul cel mai direct. Devenim, de exemplu, părinți. Când un om cât de cât sănătos la cap devine părinte, face tot ce-i permit resursele interioare ca să nu-și inducă fiii și fiicele în eroare. E prima dată când nu-i mai surâde ideea de a face pe nebunul sau pe papagalul, adică de a face și de a spune, în mod regulat, lucruri “la marea plesneală” sau lucruri care “dau bine”. Aici se vede că atitudinea morală e altceva decât atitudinea politică față de o problemă morală. Doar prima privește direct binele individului și mizele sale interpersonale concrete (și pentru că că veni vorba de individualism moral, recomand lectura unui articol semnat de filozoful Douglas B. Rasmussen, tradus de Robert Gabriel Ciobanu și publicat chiar azi pe Marginalia. Link aici).
Împreună cu aceste mize morale concrete apare și neliniștea morală care te îndeamnă la vigilență. Abia neliniștea morală mobilizează sensibilitatea morală. Sensibilitatea morală autentică nu e nici  capriciu și nici zel civic. Capriciul moral e de fapt un oximoron, căci sensibilitatea morală presupune mereu un efort asumat de înțelegere rațională a lumii.

Când există lucruri și ființe care contează pentru tine iar posibilitatea pierderii lor te înspăimântă, nu mai e nici necesar nici suficient să fii “un om de bine”. Trebuie să fii un om capabil să repereze și să asume rațional adevăruri morale. Pe lângă strădania de a fi un om moral, a fi un “om de bine” pare, iertați-mi cruzimea, o formă de depersonalizare. “Oamenii de bine” trăiesc fie în triburi, fie atomizați. Oamenii care au mize morale caută să se înțeleagă, responsabil, unii pe ceilalți.