Cum să studiez? Ghidul studentului pentru studiul liberal

Un articol de James V. Schall pentru The Imaginative Conservative

În ziua de astăzi, când vine vorba despre neajunsurile învățământului universitar și ale programei școlare, cea mai cunoscută alternativă este „programa marilor opere clasice”. Voi porni de la premisa că suntem persoane care citim operele care sunt pe bună dreptate numite „importante” – precum cele scrise de Tucidide, Platon, Aristotel, de tragicii greci, Cicero, Marcus Aurelius, sau Biblia, de Sfântul Augustin, de Sfinții Părinți, Sfântul Toma, Shakespeare și apoi de autorii moderni.

În modernitate, după cum spunea și Chesterton, mulți sunt de părere că umilința izvorăște din intelect, dar acest lucru nu poate fi adevărat, deoarece umilința este, pe de o parte, o virtute a voinței și, pe de altă parte, o conștientizare a tendinței noastre de a fi mândri. De aceea, nu ar trebui să ne îndoim de mințile noastre, ci de motivațiile noastre. Așadar, consider că lipsa de cunoaștere nu ar trebui să ducă la acutizarea scepticismului, ci la intensificarea procesului de căutare al adevărului. Acestea fiind spuse, atunci când studiem, cred că ar trebui să încercăm să descoperim sâmburele de adevăr și în greșelile „minților mari”.

Din punctul meu de vedere, în ziua de azi, cel mai bun mod în care orice tânăr sau tânără poate să își înceapă călătoria în lumea studiului este să facă doi pași importanți: 1) să se autodisciplineze și 2) să își alcătuiască o bibliotecă personală. Acești doi pași îi vor oferi libertatea necesară pentru a scăpa de monotonia academică și pentru a descoperi minunea realității, a ceea ce este. Desigur, faptul de a învăța a însemnat dintotdeauna că avem nevoie de îndrumare și poate chiar și de un pic de talent pentru a acumula informațiile necesare. Cu toate acestea, acum trebuie să vorbim despre ce putem face fiecare în parte, pe cont propriu.

1. Autodisciplinarea

Autodisciplinarea nu a fost niciodată ceva ușor. Nici nu vreau să pretind că ar putea fi. Chiar și așa, este foarte important să reflectăm asupra propriei noastre persoane, chiar dacă o facem puțin sau rar, pentru că acest lucru ne reamintește că suntem cu toții, într-o anumită măsură, „ființe căzute”(ca să fac referire la Geneză). De cele mai multe ori, atunci când ne analizăm dorințele, obiceiurile sau alegerile, găsim câte ceva care ne împiedică să ne confruntăm cu lucrurile cu adevărat importante din viața noastră. Josef Piper citează în Antologiile sale discuția lui Toma de Aquino cu viciul lenii – acedia, în latină. Și oare ne este străin acest viciu? El nu face referire la lenea obișnuită, ci este mai degrabă o letargie care ne împiedică să ne gândim la ceea ce este cu adevărat important în viața noastră și care ne oprește de la a face primul pas care ne-ar putea face conștienți de ceea ce ar trebui să știm sau de ceea ce ar trebui să facem. Mai mult, orice profesor cu o percepție sănătoasă observă, din experința pe care o are cu studenții de-a lungul anilor, că principalul motiv din cauza căruia studenții nu reușesc să învețe are legătură cu lipsa de autodisciplină, căreia îi urmează neputința sau nevoința de a-și administra bine timpul dintr-o zi, de a decide ce este important, cât timp îi va lua fiecare activitate și, mai apoi, de a face efectiv ceea ce trebuie să facă.

Este evident că disciplina, și cu atât mai mult autodisciplina, implică și procesul sistematic prin care acumulăm cunoștințe, virtuți sau tehnici artistice. Disciplina înseamnă instruire, în special într-un mod organizat. Când adăugăm noțiunea de „sine” acestei instruiri, noi înșine devenim supușii unor reguli pe care tot noi ni le impunem și ai unei nevoi proprii de a ne autoinstrui.

Până la urmă, nimeni nu poate face asta în afară de noi.

Ține de noi să ne punem viața în ordine, în concordanță cu niște principii sau scopuri. De asemenea, noi suntem responsabili pentru modul dezordonat sau ordonat în care trăim, acționând după modul în care credem noi că lucrurile ar trebui să fie sau să se întâmple. De aceea, nu ar trebui să minimizăm dificultățile pe care le întâlnim atunci când încercăm să luăm control asupra propriei noastre persoane. Creștinismul, de exemplu, menționează că majoritatea oamenilor ar avea nevoie, pe lângă autodidacticism, și de puțin talent și de instruire din exterior.

Prima carte din Etica lui Aristotel ne învață că, atunci când îți pui viața în ordine, trebuie să fii ghidat de anumite principii. În primul rând, trebuie să reflectăm asupra lucrurilor pe care le-am făcut, mai apoi, să ne analizăm gândurile și în final, dacă putem, să ne dăm seama de modul în care acționăm, să conștientizăm care sunt lucrurile importante pentru noi și să descoperim ce intenție domină tot ceea ce facem. Fără nicio îndoială, când facem această autoanaliză, putem să ne înșelăm singuri. De exemplu, poate credem că în spatele lucrurilor pe care le facem sălășluiesc cele mai nobile intenții, când, de fapt, după cum și-au dat deja seama și cei care ne înconjoară, facem totul pentru bani, plăcere sau onoruri trecătoare. Este dificil să ne vedem așa cum suntem de fapt în interior, chiar dacă acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le facem pentru propria noastră persoană. Celebrul dicton delfic „cunoaște-te pe tine însuți”, pe lângă cunoașterea speciei din care facem parte prin natură (și pe care nu o conștientizăm niciodată), face referire și la această sinceritate față de propria persoană și la cunoașterea propriilor intenții.

Studentul care vine pentru prima dată la universitate este, fără îndoială, entuziasmat de noul fel de libertate pe care tocmai a descoperit-o. Este încă prea tânăr, așa cum a observat Aristotel și în prima carte din Etica, pentru ca să se cunoască pe sine și nu are nici fermitatea de a fi stăpân pe propria persoană. Cu timpul, el va avea multe obiceiuri proaste – se va uita prea mult timp la televizor, sau va alerga dintr-o parte într-alta și se va împrăștia în multe alte moduri, familiare tuturor elevilor și studenților. Mulți tineri și tinere care au ajuns la facultate nu au reușit să se autodisciplineze. Mai mult, în general, în timpul facultății, tinerii abia încep să își formeze obiceiuri, să își creeze obiective și să își dea seama ce este viața – lucru care este, în sine, o căutare pe care o avem de înfăptuit până la moarte –, propriul drum rămânând o perspectivă îndepărtată. Astfel, mulți fac, din păcate, o grămadă de greșeli în tinerețe, dar facultatea este un loc în care, dacă sunt destul de înțelepți, pot să își corecteze aceste greșeli iar, dacă nu, să deraieze și mai mult de pe calea corectă.

Autodisciplinarea în sine poate fi un lucru foarte periculos chiar dacă cu ajutorul ei putem să ne controlăm toate plăcerile, fricile, visele și gândurile pe care le avem. De exemplu, putem fi ca stoicii, care văd autodisciplinarea ca pe un scop în sine, când de fapt este necesitatea de a percepe și de a iubi ceea ce nu este în noi. Cu toate acestea, autodisciplinarea poate deveni o formă de mândrie, fapt care ne oferă stăpânire de sine în totalitate, dar care nu ne motivează să ne atingem scopurile sau să îi ajutăm pe oamenii pe care îi iubim. Noi controlăm cine suntem cu adevărat. Putem observa că abilitatea de a face orice începe în momentul în care realizăm că trebuie să preluăm controlul asupra noastră și atunci când conștientizăm care sunt problemele din viața noastră. Acestea ar putea fi generate ori de studenți, ori de profesori – pe scurt, de oricine interferează cu studiile sau cu responsabilitățile noastre, incluzând responsabilitatea pe care o avem față de Dumnezeu. Alte lucruri care ne împiedică ar putea fi: băutura, drogurile, televiziunea, petrecerile, locul de muncă, lenea sau un eros netemperat de orice simț al dreptății, al prieteniei, al datoriei, al scopului sau al stabilității.

Obiectul autodisciplinei nu este propria noastră persoană, oricât de ciudat ar putea suna acest lucru. Cred că scriitorii clasici asociau autodisciplina cu libertatea, adică acela care reușea să se stăpânească cel mai bine era și cel mai liber, pe când acela care era condus de placere, bani sau putere era văzut ca un prizonier. Cu toate acestea, autodisciplinarea nu rezolvă problema cunoașterii, a adevărului sau a binelui; autodisciplinarea este un mod de a acționa, nu un scop în sine. Este ca și cum ai fi îmbrăcat frumos, dar nu ai avea niciun loc în care să mergi. În acest sens, autodisciplinarea este un instrument, adică ceva care este bun prin asociere.

2. Biblioteca personală

Al doilea pas pentru a înainta în drumul de căutare a adevărului obiectiv, este formarea unei biblioteci personale. Putem spune că suntem norocoși pentru că, datorită internetului, avem la dispoziție aproape toate cărțile, muzica, arta, ziarele și presa din lume. Chiar și așa, cele mai importante idei și concepte apar mai întâi în cărți și apoi în presa printată. Astfel încât, „abilitatea de a citi o carte”, ca să folosesc fraza celebră a lui Mortimer Adler, este încă una dintre cele mai importante abilități pe care le putem dezvolta în căutarea adevărului.

Dar nu trebuie să citim tot ce s-a publicat vreodată. Există oameni care au început să pășească pe calea pe care o propun fără a fi citit cărți foarte stufoase sau celebre. Ce încerc să sugerez aici este că nu trebuie neapărat să citim doar cărțile importante, de care au auzit majoritatea oamenilor și la care se presupune că ar trebui să revenim adesea. Încă susțin afirmația celebră a lui C. S. Lewis că „nu am citit marile cărți, iar dacă le-am citit, am făcut-o doar o dată”.

La ce mă refer deci atunci când spun bibliotecă personală? Știu că majoritatea dintre noi nu se pot abține să cumpere cărți, articole printate, ziare, scrisori. Din fericire, The Intellectual Life  rămâne un ghid bun, din care poți să înveți cum să îți iei notițe, cum să clasifici ceea ce ai de citit sau cum să alegi ce să citești. În plus, când ne mutăm sau construim o altă casă, ar trebui să fim foarte atenți când alegem locul în care ne vom ține cărțile pe care le-am adunat, împreună cu toate materialele tipărite, deoarece cărțile citite sunt niște lucruri foarte prețioase. Nimeni nu va citi o carte în același mod în care o facem noi. Cărțile ne pot vorbi în moduri diferite, în momente diferite ale vieții. Tot timpul când recomand cărți studenților mei, am grijă ca acestea să le fie de ajutor și pe viitor. Mi-ar fi rușine să le recomand cărți care nu merită citite, cel puțin încă o dată, și pe care nu ar merita să le păstrezi. Și eu la rândul meu am citit Aristotel, Platon, Aquino și Chesterton de mai multe ori și de fiecare dată am descoperit ceva nou. Mai mult, de fiecare dată când am citit aceste cărți, în momente diferite din viața mea, am descoperit anumite lucruri pe care nu le observasem înainte.

Astfel, recomand ca o bibliotecă personală să fie alcătuită din cărți pe care am vrea să le recitim. În opinia mea, cărțile pe care le citim încep să facă parte din noi, rămânând în memoria noastră ca niște refugii la care ne putem întoarce oricând am avea nevoie, sau ca niște idei la care putem apela când întâlnim o problemă sau o controversă. De aceea, de multe ori se întâmplă să știm că am citit undeva tocmai argumentul de care am avea nevoie în acel moment.

Cum am mai explicat, în această bibliotecă personală, ar trebui să avem cărți pe care le-am mai citit. Chiar și așa, nu văd o problemă în achiziționarea cărților în avans, chiar dacă poate nu le vom citi niciodată sau chiar dacă le vom citi doar în următorii ani. Niciun adevărat iubitor de cărți nu termină de citit toate cărțile pe care le-a cumpărat într-o viață înainte de a muri. Acesta nu este un semn de superficialitate, ci de dorință sau de anticipare. În acest context nu mă refer la cărți tehnice sau la manuale care sunt depășite foarte repede, chiar dacă păstrează anumite informații folositoare din punct de vedere istoric pentru un anumit domeniu, ci mai degrabă la cărțile care tratează anumite adevăruri care au de-a face cu ființa noastră și care ajung la esențial, la ceea ce este.

Mai mult, foarte rar vom citi o carte obișnuită, care nu face referire la alt domeniu, subiect sau scriitor necunoscut, despre care apoi să dorim să știm mai multe. În plus, anumite probleme pe care nu le-am putut rezolva când aveam nouăsprezece ani sau treizeci sau patruzeci de ani și care ne-au frământat, pot dintr-o data să devină clare când citim ceva la cincizeci sau șaizeci de ani.

James V. Schall, S.J. a fost profesor de drept guvernamental la Universitatea Georgetown. Este autor și editor a peste 30 de cărți, ultima sa carte fiind “Docilitas: On Teaching and Being Taught” (St. Augustine’s, 2016).

Articol original: A Student’s Guide to Liberal Learning