Andrei Vieru: Cunoștințe necunoscute

E prima mea postare pe Marginalia. O carte de vizită? Poate. Unii scriu pe ale lor ce-au făcut, alții ce cred ei că sunt sau că au căpătat (titluri onorifice sau medalii de exemplu). Eu aș prefera să spun ceva despre cei cu care am avut norocul să mi se încrucișeze pașii. Am să povestesc cu altă ocazie despre întâlnirile mele cu cei foarte cunoscuți precum Cioran, Radu Lupu, Peter Brook sau Klaus Iohannis. Aș începe prin a vă vorbi despre întâlniri cu iluștri necunoscuți, în măsura în care nivelul întâlnirii e suficient de înalt; chestiune de “standard”, cum spune, ceva mai des decât mine, prietenul nostru Dragoș Aligică.

Am cunoscut cândva un om care-și spunea Orin Studinco. Mi-a înmânat o foaie cu câteva rânduri dactilografiate, vizibil redactate pentru uzul lui personal. Uz personal, mai mult ca sigur, dar n-am știut niciodată dacă numai al lui.

Din acest dubiu izvorăște dorința de a împărtăși textul de mai jos. Dacă cu această primă postare aș atinge numărul record de trei cititori — să spunem că ar fi vorba de Dragoș Aligică, Horia Patapievici și Adela Toplean — m-aș declara mulțumit.

Iată textul:

l.01.67  –  8.02.68

TEZE DESPRE EXPLICITARE

A. Generalități

1. Omul este o lume a posibilităților; această lume nu este amorfă; la fiecare moment dat, este dotată cu o structură determinată de anumite “constante”.

2. Viața omului este rezultatul schimbărilor acestor “constante”, adică o serie de restructurări.

3. Aceste restructurări se datorează interacțiunii mediului intern cu mediul extern.

4. Acțiunile omului ca agent transformator al mediului extern se numesc realizări. Restructurarea determinată de realizările externe se numește auto-realizare; un om care s-a “realizat” este o lume săracă, care aparține unei categorii, adică poate fi caracterizată prin atributele sale.

5. Acțiunea omului care își caută propria lui divinitate, propria lui bunăvoință și propria sa măreție se numește explicitare. Restructurarea determinată de explicitare este numită și ea explicitare. Omul „explicitat“ este o lume sărăcită, se integrează în orice categorie, adică nu se caracterizează prin atributele sale, ci de relațiile interne între divinitatea, bunătatea și măreția sa, precum și de relațiile externe ale acestui triplet.

6. Divinitatea omului este capacitatea sa de a crea. Omul divin este singurul creator al tuturor relelor societății umane și al universului relațiilor stabilite între societatea umană și alte elemente terestre sau extraterestre. Omul divin este capabil să facă tot ceea ce dorește cu adevărat și poate să-și dea seama dacă ceea ce a creat este bun sau rău.

7. Bunăvoința omului este capacitatea lui de a înțelege. Omul binevoitor este capabil să înțeleagă toate fenomenele specifice societății umane și universului relațiilor sale cu alte elemente terestre și extraterestre; este capabil să cunoască trecutul și viitorul.

8. Omul divin poate face orice dar nu înțelege nimic; omul binevoitor înțelege totul, dar nu poate face nimic.

9. Divinitatea omului este, în principiu, supusă bunăvoinței sale, însă este adesea supusă unor accese de independență. Aceste accese îi împing divinitatea la acțiuni pe care bunăvoința omului le deplânge.

10. Măreția omului este posibilitatea de a-și supune divinitatea bunăvoinței. Măreția poate face multe, dar nu tot; înțelege foarte mult, dar nu tot.

11. În relațiile sale cu exteriorul, omul măreț se manifestă prin capacitatea sa de a fi uimit și prin absența alienării, indiferent de condițiile și circumstanțele în care el se află.

12. Acțiunile care duc la explicitare sunt compatibile cu acțiunile care duc la auto-realizare, fără a se presupune însă reciproc.

13. Acțiunea care conduce la explicitare este incompatibilă cu tendința de a se exprima. Prima este o acțiune de sărăcire a lumii; a doua, o acțiune de conservare a lumii în toată bogăția contradicțiilor sale.

14. Acțiunea care conduce la explicitare este compatibilă cu tehnicile magice, mistice, yoghine sau religioase, fără a le presupune și fără a fi presupusă de ele. Aceasta implică folosirea unei tehnici personale ale individului, care poate fi împrumutată, cu sau fără modificări, sau poate fi mai mult sau mai puțin originală.

15. Acțiunea de explicitare nu asigură nici succesul nici reușita omului ca individ; reușitele divinității, bunăvoinței și măreției sale nu sunt ale lui nici în timpul vieții, nici după moarte; acțiunea de explicitare garantează doar renunțarea la exprimare.

16. Acțiunea de explicitare este singura acțiune umană similară cu cea a ființelor superioare omului care acționează în interiorul și în afara galaxiei noastre.

17. Ființele superioare omului sunt împărțite în divinități, bunăvoințe, măreții și miracole.

Un miracol este o ființă care este în același timp divinitate, bunăvoință și măreție.

18. Miracolele cunosc acțiunile de explicitare ale omului și, dacă este necesar, intervin pentru a favoriza aceste acțiuni.

Orin Studinco