Adela Toplean. Curat-murdar, în România

De 1 Decembrie, vă propun un mic text despre sensibilitatea morală a românilor.

Când viciul e patologie, iar valoarea morală e ideal psihologic, devine oare Dumnezeu inutil? În Occident, poate că da. În România, însă, nu.

În România nu te poți hotărî dacă să trimiți înnărăvitul la spovedanie, la terapie sau să semneze vreo petiție. Până să te hotărăști, îl ții de bun. Iar el, la rându-i, te ține de prost.  Îi spui fumătorului că nu poți suferi fumul de țigară, iar el îți aruncă fumul în ochi. Te ia peste picior. Te face dobitoc. Sau, mai rău, progresist. Dacă îi ceri vanitoasei argumente pentru dieta cu lichide,  te ia și ea peste picior. Îți spune că ești înapoiată. Dacă îi spui mamei eroine că nu se cade să-ți faci din copil un idol, te ia la bătaie (caz real). Dacă îi spui baștanului diagnosticat cu cancer de colon să nu mai mănânce cârnați și să se dea jos din Audi Q7, te scuipă (caz real). Prost e cine merge pe jos, prost e veganul, prost e cine mănâncă carne, prost e cine intră – iar cine rămâne e prost de două ori! – la închisoare, prost e cine plătește locul de parcare, prost e cine muncește, prost e cine nu fură, prost e cine nu copiază la bac, legile toate, scrise și nescrise  – indiferent cine și în ce scop le face – sunt pentru proști.

Acum un an și ceva, peste o sută de studenți, în încercarea de a prinde loc la un curs opțional pe care și-l doreau (și la care locurile erau limitate), editau în ascuns documentul final și se ștergeau între ei de pe listele finale.  Era, nu-i așa, dreptul lor să prindă un loc la cursul dorit…  Scandalul a escaladat, haosul a devenit de nestăvilit în primul rând pentru că păgubiții erau mereu alții. Părinți și studenți nemulțumiți au sunat profesori în miez de noapte, în plin weekend. S-au formulat amenințări (unele anonime), s-au auzit înjurături, cursul râvnit a devenit un fel de țară în care curge lapte și miere. La război, scrupulele nu contează. Într-un final, cei mai pricepuți la IT au învins:  așa-zisa listă finală fusese mânărită în timp real, sub cele patru perechi de ochi ale “comisiei” înființate special pentru a supraveghea buna desfășurare a înscrierilor pe un document Google. A urmat un ultim val de mesaje prin care cadrul didactic era rugat de părinții suspecților să păstreze, totuși, anonimitatea “copiilor” implicați pentru a-i feri de furia colegilor.

Alt caz, altă generație: îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu câțiva ani în urmă despre închisorile comuniste, cu doi oameni simpli și cumsecade, de vreo 60 de ani. Le povesteam despre tragedia încarcerării intelectualilor și a preoților, a tuturor celor care au refuzat să colaboreze cu sistemul. Le-am vorbit, îmi aduc bine-aminte, și de cazul Steinhardt. La final, unul dintre cei doi s-a ridicat de pe scaun oftând și a conchis împăciuitor “ceva-ceva tot a făcut el, altfel nu l-ar fi închis.” Omul nu era parșiv, doar leneș și confuz. N-avea niciun chef să se lase antrenat într-un joc periculos, lipsit de echivocitate în care vinovatul chiar e vinovat și nevinovatul chiar nevinovat.

Să nu-mi spuneți că sunt cazuri izolate, să nu-mi spuneți că nu se poate generaliza, să nu-mi spuneți că n-am cifre, că eșantionul nu e reprezentativ – să nu-mi spuneți nimic din toate acestea, că mă supăr.

Problema e reală și e profundă.

Pe glia nelucrată a lipsei de prințipuri, năravurile și virtuțile înfloresc și mor.

În România nici conștiința publică și nici cea privată nu sunt suficient de rânduite pentru a secreta – spontan – niște criterii de circumscriere și de cântărire a vreunei virtuți. Crini și ciulini peste tot, dar nici urmă de mână de lucru; și nicio revistă de botanică.

Niciun viciu nu e cu adevărat taxat și nicio virtute nu e cu adevărat admirată, deși  (încă) facem caz de morală. Niciun discurs pro-viciu sau anti-viciu nu “prinde” și nu ne mișcă cu adevărat. Românul – tânăr sau bătrân – arareori are reacții prompte și asumate în marginea unor probleme morale. Dacă, totuși, le are, e (pe bună dreptate) suspectat de demagogie. Avem convingerea fermă că toată lumea se preface. În virtutea mecanismului proiecției, “știm” bine că celălalt e impostor, fandosit sau prost. Dăm, deci, de pământ cu cel virtuos și-l recuperăm pe cel înnărăvit nu din convingere, ci din viclenie, din sentimentalism, din vinovată confuzie, din dezinteres, din pură bășcălie. De fapt, la noi viciul e totuna cu virtutea nu fiindcă cele două ar intra într-o sofisticată tensiune dialectică, ci fiindcă se face mișto de ambele.

Românul nu crede și nici n-a crezut vreodată că năravul (numiți-l viciu secular, păcat, defect genetic etc.) trebuie cu adevărat sancționat. Sancționăm doar acele vicii care contrazic propriile interese. Facem, la nevoie, valuri: “Vai, dar se poate așa ceva?! Unde vă sunt principiile?” Ne facem, la nevoie, că nu pricepem: “Da’ ce-a făcut așa grav? Cutare bea și el un păhărel. Cutare mai ciupește și el… Famelie mare…” În rest, orice se poate reabilita, orice se poate vota, orice se poate pupa în bot. Gambleri, curvari, hoți, criminali, puturoși, vanitoși și avari – îi tolerăm pe toți dacă trebuie. Firește că, dacă trebuie, îi omorâm cu pietre. Închidem ochii sau asmuțim câinii.

Cum este oare cu putință așa ceva? Ne lipsește ceva? N-avem standarde morale? N-avem criterii? Ba avem, și încă multe. Și toate ne sunt de trebuință: construct social sau socio-biologie,  Sfântul Mucenic Trifon, Cuviosul Moise Arapul, psihopatologie, genetică moleculară, sforăială ideologică – invocăm de toate, oricând, numai să rezolvăm “problema”. Avem, deci, cu ce.

Ne lipsește, însă, “motorul” interior. Mințile și inimile noastre nu au aderență reală la mecanismul moral, nu avem niște motive personale, ale noastre și numai ale noastre – care să ne mâne într-o direcție sau alta. Nu există, cu alte cuvinte, disponibilitate reală, profundă de a sancționa un rău și de a răsplăti un bine.

Ce se alege, atunci, de faimoasa noastră toleranță? Este românul tolerant?

Mâna virtuoasă spală mâna vicioasă și invers din motive care n-au nimic în comun cu prezența sau absența instinctului moral, ci din convingerea sinceră că distincția în sine n-are nicio importanță pentru bunul mers al lumii. Cum comenta briliant Alexandru Dragomir, “nu există o morală pentru că nu s-a simțit nevoia moralei”.

Ceea ce pare la prima vedere toleranță, e, de fapt, incapacitatea de a-ți asuma în mod spontan un angajament moral autentic. Românul știe cum să se scuture de toate responsabilitățile și de toate constrângerile. În primul rând, reducând morala la registrul miștoului. Acesta este, la români, adevăratul act de toleranță!

Într-un fel,  românul e “rău bolnav”. Ai zice că e plin de păcate și plin de boli. Ai zice, deci, că ar trebui să se simtă de două ori mai năpăstuit.  În realitate, el nu se simte nici rău, nici bolnav. Se simte foarte bine. Se simte superior. Perfect îndreptățit să te ia de prost, să se victimizeze, să te disprețuiască, să-ți ceară voturi. Nici morala tradițională – fără să fi fost suspendată – nu-l mai atinge. Nici grilele de justificare ideologică populare în Occident nu-i par, însă, mai breze. În inima lui, românul știe că și progresistul occidental e tot prostul lui. Dacă vă imaginați că există o unitate de intenții și opinii care îi leagă, frățește, pe progresiștii de-aici de progresiștii “de dincolo”, vă înșelați amarnic. Circumscrierea devianțelor, deformărilor, scăderilor și strâmbătăților umane poate să pară unitară la nivel de script, dar niciodată la nivel de intenție. Occidentalul disculpant e în primul rând vanitos, românul disculpant e în primul rând șmecher și ipocrit, așa că dispune discreționar și adesea obtuz de o narativă pe care n-o prea înțelege fiindcă n-a inventat-o el.

Nici penitență nu mai facem ca lumea, dar nici cultură terapeutică nu avem. Rău-bolnavul umblă schimonosit pe străzi: cu o mână cerșește, cu cealaltă te bate, iar din gură îți livrează lecții de virtuozitate ortodoxă:  “să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa”. Cere, de asemenea, scutire de educație fizică pentru copil și cere concediu medical când are chef să plece lunea și marțea la munte. Așa înțelege el biologizarea viciului. Cunosc niște corporatiști care beau fiecare câte un litru de votcă pe zi, apoi fac schimb de link-uri despre sindromul burnout. Așa înțeleg ei să psihologizeze viciul. Știu pe unele care țin cursuri de feminism, dar în timpul lor liber practică intens amorul ibovnicesc. Narativa adulterului și narativa feminismului sunt, evident, incomensurabile. Dar de ce să complic discuția? E mult mai simplu să spun că România e țara unde amanta și nevasta se țin, reciproc, de proaste.

Și a propos de adulter, nu cred că avem nici extravaganțe ori senzualități debordante. La decadentism nu ne pricepem. Nici pe acesta nu l-am “inventat” noi, așa că mimăm și aici, stângaci, Occidentul. Suntem prea conformiști și prea complexați ca să ne rafinăm propriile stridențe dionisiace. N-avem, cum s-ar zice, cine știe ce imaginație orgiastică. Românul nu e hedonist, ci neserios.

Înnărăvitul autohton nu se spală, deci, în nicio apă ca lumea. E un nespălat. Curat-murdar.

Astăzi, când viciul și virtutea au devenit niște mofturi, când orice îndârjire etică sfârșește inevitabil în ridicol, iar lumea e pe cale să se cufunde în plictis moral, parcă mi-e dor de mari vinovați, de mari sfinți, de oameni care au ceva de pierdut. Am devenit atât de debili, că ne-am pierdut atât interesul pentru autonomia morală, cât și apetitul pentru imoralitate.

——

Fragmentele de mai sus, modificate pe alocuri, provin dintr-un text mult mai vast publicat pe platforma Contributors. Textul integral poate fi accesat aici: http://www.contributors.ro/cultura/lume-rea-lume-bolnava/)