D. P. Aligica: O discutie mereu actuală despre managementul politic si managementul tehnocratic

Modul in care elitele isi exercită functiile politice si administrative in societatile democrat-capitaliste moderne este determinat de tenisunea dintre doua tipuri de management: managementul politic şi managementul tehnocratic. Este imposibil să analizăm si să intelegem performanta actorilor politici si calitatea administrarii unei tari –fie ea chiar si Romania- daca facem abstractie de diferentele dintre cele două.

In mod regulat suntem anuntati ca pe marea scena a politicii romanesti apare o „noua generatie”, o „noua garnitură de lideri” sau pur si simplu „un partid nou”, care intrupeaza competenta si modernitatea managerial-politică. Fiecare va judeca, evident, cu ce criterii doreste aceste afirmatii si implicit persoanele si grupările in cauză. Cele prezentate mai jos sunt doar unul dintre posibilele instrumente de analiză si evaluare a acestor pretentii si pretendenti.

Accederea la varful ierarhiei politico-administrative a unei societati moderne presupune capacitatea de a gestiona atat procese politice cat si procese administrative. Altfel spus, in mod normal, pentru a putea opera cu succes la varf, trebuie sa ai capacitatea de a executa in combinatie două forme de management: politic şi tehnocratic. Aceasta distinctie simpla (ce deriva din natura structurilor si proceselor in care -si cu care- liderii trebuie sa actioneze) ne ajuta sa intelegem nu numai succesul si accesiunea acestora dar si esecurile si prabusirea lor. Caci pare evident: un potential lider poate avea un mare talent in a pune la cale aranjamente politice legate de coalitii, manevrele de imagine si aliante dar o slaba capacitate in a administra structuri institutionale, a aloca functional resurse sau de a pune in practica strategii de dezvoltare organizationala. Sau invers: cineva poate fi un administrator desavarsit dar incapabil sa jongleze flexibil intre compromisurile si constrangerile doctrinare, personale si publice ce determina esenta managementului politic. In sfarsit, un lider poate fi lipsit de ambele talente si atunci fie nu va rezista la varf (deci este „un lider conjunctural”), fie este „marioneta” adevaratului lider, din umbra. Deci managementul tehnocratic şi cel politic sunt lucruri diferite. Iar diferenta este foarte importanta.

Cele două stiluri, explica autori precum Gordon Tullock, Peter Blau sau Joseph Bower, ale caror argumente le urmam aici,  nu sunt strict legate de distincţia dintre organizatiile de stat si cele private. A spune ca statul si partidele au management pur politic, iar firmele si alte organizatii non-politice, unul pur tehnocratic, este incorect. În realitate, atât organizatiile politice, cât şi companiile utilizează ambele stiluri.

De exemplu, organizaţiile politice incearca sa foloseasca in masura posibilitatilor formule de specializare functionala, instrumente bugetare şi evaluari cantitative, la fel ca orice firmă. Pe de alta parte, maneverele de „politica de birou”, aliantele strategice si tacticile de imagine, sunt bine cunoscute in firmele private. Cele două stiluri manageriale sunt insa mai usor de inteles si analizat daca le privim separat, ca forme pure, in contextul lor organizational tipic. Surprindem si mai bine diferenţele dacă urmărim particularităţile lor, asa cum se contureaza in jurul unor elemente cheie pentru viaţa unei organizaţii, cum ar fi: obiectivele si structura organizaţională, circulatia informaţiei, alocarea resurselor, modelele de cooperare, relatia responsabilitate-recompensa, definitia succesului sau procedura deciziei organizationale.

In lumina celor de mai sus, este de la sine inteles că  particularităţile celor doua tipuri de organizatie fac ca modul de accedere la pozitiile de varf sa fie diferit in cele doua modele. Si déjà intrezarim marea problema: cand este vorba de varful sistemului economico-politic al statului national modern, trebuie, vrei, nu vrei, sa operezi cu ambele, in acelasi timp. Cand vrei sa operezi un nou partid de centru-dreapta sau centru-stanga modern, sau pur si simplu o structura organizationala nationala, esti obligat se functionezi in ambele registre.

O imagine comparativă

În managementul tehnocratic, cooperarea este contractată formal şi este fixată prin reguli organizationale bazate pe o diviziune clara a muncii. În cel politic, cooperarea este mai degrabă informala şi se desfasoara într-o manieră care de multe ori eludeaza principiile diviziunii muncii. Tehnocratul executa si da sarcini intr-o structura bine definita atat in plan orizontal cat si vertical, in care obiectivul organizational este fixat cu relativa precizie. Sarcina este ca resursele organizatiei să fie alocate optim pentru producerea de bunuri si servicii ce urmeaza sa se confrunte cu testul competitiei sau al pietei. Problema distributiei se pune, în firme, abia după obţinerea profitului.

Sarcina politicianul este insa alta: sa participe la un joc al manevrelor in jurul pozitiilor si resurselor deja create de altii. Scopul jocului nu este atat de mult productia, cat controlul si redistributia. In aceasta privinta, diviziunea muncii uneori ajuta, alteori, nu. Tehnocratul fara echipa este incapacitat. Politicianul de multe ori se simte mai bine solo. Nu este nicio surpriza ca adeseori poate să fie acuzat de lipsă de loialitate fata de propria organizatie sau fata de propria credinta politica. Oamenii politici văd de multe ori problemele ca pe oportunităţi pentru activitate antreprenorială semi-independentă si incearca să manevreze aliatii, adversarii si regulile jocului pentru a capta aceste oportunitati. In cel mai bun caz, încearcă să obţină ceva pentru cei care i-au ales. In cel mai rau caz, se lupta pentru propriile interese. Toate acestea nu inseamna insa ca sunt esentialmente niste persoane lipsite de caracter. Problema este structurala.

În sistemele tehnocratice, testul ultim al succesului este eficienţa. In lumea politicului ce este „success” si ce nu, devine mai ambiguu: poate fi ceva personal, poate fi ceva legat de grup sau poate fi indeplinirea datoriei faţă de cei care te-au ales sau fata de tara – de multe ori in combinatie.

În managementul tehnocratic, eficienţa tinde să fie asociată cu predictibilitatea şi rutina organizationala. În managementul politic ce opereaza intr-un teren incert plin de surprize si manevre ostile, procedura optima este greu de sistematizat sau cuantificat. Mai mult, oamenii ştiu că „politica este schimbătoare” şi nu au certitudinea că vor fi recompensaţi în viitor pentru sacrificiile prezente. Altfel spus, in sistemele politice scopurile sunt difuze şi vag formulate iar mijloacele sunt volatile si greu de formalizat. Este foarte dificil să fie ierarhizeze si legate in mod credibil de performanta fiecarui membru al organizatiei. De aceea drepturile şi obligaţiile în sistemul politic nu pot fi niciodaga foarte exact definite. Iar atunci cand nu există claritate privind raportul obligatie-performanta-merit-rasplata, este greu de găsit o metoda de evaluare si recompensare clara. De multe ori ceea ce este de fapt un mijloc (adica faptul de „a fi la putere”) devine scop in sine. Atunci politicianul nu are un proiect, un obiectiv, ceva de construit – are doar dorinta de „a fi la putere” de dragul de a fi la putere.

Prin contrast, in sistemele tehnocratice lucrurile sunt simple: prin insasi natura lor, ele sunt setate sa  împarta surplusul sau sa reinvesteasca profitul. Simplu si clar. Sistemul tehnocratic a evoluat in timp spre o formula in care recompensa monetară este atribuită relativ transparent în funcţie de vârstă, rang şi performanţă. Rareori vedem un debutant care să câştige mai mult decât seniorii unei organizaţii. In schimb, in sistemul politic recompensa eludeaza de cele mai multe ori criteriile vârstei, rangului şi performanţei. Iar instituionalizarea ierarhiei se bazeaza mult mai putin pe recompensa salarială. Pe scurt, rolul arbitrariului este mult mai pregnant.

Structura, strategie, continuitate

Managementul tehnocratic face un efort continuu pentru a depersonaliza structura si strategia organizaţiei. Pe de alta parte insa, in sistemul politic, structura este mult mai dependentă de chestiuni legate de persoane şi de jocurile politice curente. De multe ori organizarea politica se face in jurul unei (sau unor) personalitati. Asa cum s-a vazut, organizarea tehnocratică este puternic diferenţiată pe funcţii şi ordinea obiectivelor. Ea implica coordonarea cunoaşterii specializate, abilităţilor, resurselor umane etc şi integrarea acestora într-un efort colectiv de natura productiva sau constructiva. Diviziunea muncii este un aspect fundamental în tot acest proces iar strategia si structura sunt o reflectare a acestei realitati.

Organizaţiile politice sunt insa mult mai instabile şi mai puţin diferenţiate. Multe lucruri ce ţin de organizarea politică sunt improvizatii pe termen scurt, reprezentând o alianţă între indivizi ce se raporteaza la o anumită problemă. Grupul sau echipa politica se menţine atâta timp cât există un motiv concret de aliere. De îndată ce cauza comuna s-a disipat, nu mai există prea multe lucruri care să ţină grupul unit. Nu există o structura institutionala robusta care sa creeze suficenta inertie. Nu exista nici asteptarea ca cei ce vor continua sa coopereze in aceasta structura, vor avea un profit economic de distribuit, ca în sistemul tehnocratic. Este si motivul pentru care doctrina si loialitatea doctrinara sunt atat de importante in politica. Ele suplinesc fragilitatea structurilor institutionale.

Pe scurt, in organizaţii politice este dificil de sustinut un grad mai avansat de institutionalizare. Le lipsesc stimulentele economice, de diviziune a muncii şi de traiect de carieră care să consolideze unităţi specializate. Numai liderii puternici pot ţine aceste forţe împreună. Şi chiar şi pentru aceştia, există pericolul ca in organizaţiile complexe să se formeze baze alternative de putere, regrupari care ameninţa stabilitatea si continuitatea. Asa ca lipsa de continuitate din organizaţia politică si volatilitatea din structurile statale sunt endemice.

In plus, mai este un aspect: odată cu schimbarea puterii, au loc schimbări de personal in partide si mai ales in aparatul de stat. Aşa ca cei ce ajunseseara sa fie cat de cat experimentaţi, sunt inlocuiti. Merg in sus, in jos, sau afara. Si ciclul continua. De pilda, aproape jumătate din funcţionarii de top numiţi, stau în funtie mai puţin de doi ani. Implicatiile pentru modul in care se construiesc si functioneaza structura ierarhica, cultura organizationala, relatiile interpersonale, modul de lucru si eficienta organizationala sunt imense.

Pentru a incheia: toate cele de mai sus arata de ce sub masca similtudinii, intre managementul tehnocratic si cel politic exista clivaje profunde. Este clar ca pentru a putea opera la varful aparatului administrativ-politic al unui stat national ai nevoie de un stil care sa poata face provocarilor puse de ambele tipuri de organizare si management.

Resursa umană

Chiar si o schita superficiala precum cea de mai sus, arata de ce ascensiunea spre varful ierarhiei presupune abilitati atat de diferite in cele doua sisteme. Managementul tehnocratic se caracterizează printr-o mare atenţie acordată recrutării şi trainingului. Trebuie să angajeze oameni talentaţi şi să le dezvolte talentele. În sistemul tehnocratic, cariera este „profesională”, membrii organizaţiei sunt constant instruiţi şi se face un efort continuu pentru îmbunătăţirea expertizei lor. Se si spune: „Valoarea companiei noastre este dată de valoarea oamenilor”.  Chiar dacă există migraţie între firme, de regulă, angajatul intră într-o companie şi stă acolo ceva vreme. Managerul lucrează cu oameni pe care-i cunoaşte de ani buni. El parcurge drumul pas cu pas, etapa cu etapa, de la specialist responsabil pe un domeniu specific, la generalist, la coordonator, si apoi la planificator şi lider.

În sistemul politic angajatul se ridică rapid si de multe ori inexlicabil de la activitatea de om de campanie la cea de deputat, secretar de stat sau senator. Un tehnocrat priveşte cu suspiciune atunci când vede că tineri sau oameni neexperimentaţi ajung în poziţii de top în politică. Cu atat mai mult cu cat se investeste foarte putin in training. Pe de alta parte, sunt multi tehnocrati care au deja un statut profesional de avocat, inginer, profesor, antreprenor cand intră în viata publică. Deci au deja un anumit training la activ. Problema este ca cei mai mulţi, desi au abilitati demonstrate de manageriat tehnocratic si potentialul de a invata repede, sunt implicaţi doar temporar în politică. Asa ca majoritatea celor ajunsi „manageri politici” sunt practic turişti.

Pe de alta parte, avand experienta chestiunilor specifice domeniului din care provin si a disciplinei profesionale respective, privesc cu indignare la ceea ce ei percep ca „haosul” si „impostura” din organizatiile politice. Nu au timp sa investeasca in a intelege sistemul si a lucra cu el. Nu ajung sa inteleaga „mangementul sitemului politic” si cu atat mai putin sa incerce sa il prctice serios si imbunatateasca. Iata de ce politicianul cu talent administrativ este atat de rar. Dacă ne uităm cu atenţie la vârful politicii, nu o să vedem pe acolo prea multi manageri tehnocrati de calibru. Cei buni pleaca din sistem repede. Nu vor sa-si piarda timpul. Cei slabi raman…

O tensiune inerenta

Cele de mai sus ne dau prilejul sa intelegem naivitatea atator tineri ce intra cu avant in politica sa o « revolutioneze » bazandu-se pe ce cred ca au invatat de la « departamentul de marketing » sau « vanzari » al corporatiilor unde lucreaza. Dupa o vreme sunt nauciti- nu inteleg de ce « reforma » nu le iese de loc. In mod similar, intelegem mai bine de ce politicienii parasutati in pozitii de mari manageri in firme private, fac de obicei figura stearsa.

Evident că tehnocratul intrat în politică poate uneori să găsească acolo lucruri familiare: competenţa respectată, o diviziune rationala a muncii, o continuitate a echipei, şi o perspectiva strategica pe termen lung ce permite un program de dezvoltare organizationala. Acesta daca are norocul sa dea peste un manager politic cu talente administrative. Atunci poate lucra bine si organizatia respectiva va avea de castigat. Este insa mai probabil sa  dea peste politicianul tipic, pentru care cele de mai sus sunt secundare, si totul se reduce la un lung sir de manevre fara o finalitate constructiva clara.

In toata discutia de mai sus, nu trebuie pierdut din vedere un lucru : În majoritatea cazurilor, un tehnocrat şi un politician au experienţă şi valori diferite. Pentru un tehnocrat politicenii sunt caracterizati de doua atribute: nu poti avea  încredere in ei sau in loialitatile lor şi poti paria pe lipsa lor de competenţă in a administra lucrurile. Pentru un politician, tehnocratul este un naiv: nu poti avea incredere in el pentru ca este blocat in scheme ce nu sunt adecvate realitatii politice si poti paria pe lipsa sa de discernamant politic.

Aşadar, cele două personaje, tehnocratul şi omul politic,  au experiente, asteptari, reflexe si viziuni diferite. Să nu ne mirăm deci că au dificultăţi de comunicare si coordonare.  Marea problema este ca organizatiile moderne si mai ales managementul statului modern le cer pe ambele. Si de cele mai multe ori, de la aceeasi persoana. Asa ca desi trebuie să distingem intre managementul tehnocratic de cel politic si să fim atenţi la virtuţile şi slăbiciunile lor, conştiinţa diferenţelor dintre cele două stiluri nu înseamnă că trebuie sa le consideram  incompatibile.  Acestea fiind spuse, acum intelegem mai bine cat de greu le este liderilor politici de la varful structurilor statului national modern sa le combine cu succes si ce performata remarcabila are loc in acele cazuri rare cand acest lucru se intampla.

Leadeship la varf: cateva observatii

In lumina celor de mai sus putem face si cateva observatii cu privire la leadershipul la varful ierarhiei politice intr-un sistem liberal-democrat capitalist modern. Cineva poate urca pana la un anumit punct in ierarhia pur politica, avand doar abilitati politice. La fel, cineva poate urca pana la un anumit punct in ierarhia pur tehnocratica, avand doar aptitudini tehnocratice. In mod normal insa, accesul la varful ierarhiei statului national, presupune depasirea acelor puncte. Odata trecut de ele, lucrurile se complica exponential. Un singur talent nu mai este de ajuns.

Asa cum am spus deja, un potential lider poate avea un mare talent in a pune la cale aranjamente politice legate de coalitii, manevre si aliante dar o slaba capacitate in a administra structuri organizationale, a aloca functional resurse sau de a pune in practica strategii de dezvoltare organizationala. Sau invers: cineva poate fi un administrator desavarsit dar incapabil sa jongleze flexibil intre compromisurile si constrangerile doctrinare, personale si publice ce determina esenta managementului politic. In sfarsit, un lider poate fi lipsit de ambele talente si atunci fie nu va rezista la varf, pentru ca a ajuns accidental acolo, fie nu este decat „marioneta” adevaratului lider, din umbra. Managementul tehnocratic şi cel politic sunt lucruri diferite. Liderul de la varf are insa obligatia sa lucreze ca si cum clivajului dintre ele n-ar exista.  

Oricine aspira sa intre in elita restransa a liderilor nationali trebuie sa se confrunte cu probemele puse de acesta tensiune implicita dar mai ales trebuie sa fie capabil sa gaseasca solutii la ea. Este dificil ca tehnocratul şi omul politic să imagineze, construiasca si mentina un obiectiv comun. Liderul nu are de ales – trebuie sa o faca. Pare imposibil să dezvolţi un echilibru al stimulentelor care să ţină membrii coaliţiei (si vorbim aici nu numai de coalitiile intre politicieni dar si de coalitiile dintre politiceni si tehnocrati) concentrati pe obiectiv.

Liderul trebuie sa creeze si mentina acest echilibru. Este greu de construit un tip de structură organizaţională care să ofere instrumentul institutional pentru comunicarea adecvată şi rezolvarea problemelor pe ambele paliere: administrativ si politic. Liderul nu are de ales. Altfel spus, liderul trebuie sa jongleze mereu cu cele două stiluri manageriale. Ambele stiluri au rolul lor. Este o chestiune de masura si echilibru. Uneori in viata unei natiuni este nevoie de mai mult management politic, alteori de mai mult management tehnocratic. Totul depinde de context. Rolul elitelor nationale este exact acesta: de a calibra raportul intre cele doua, in functie de cerintele momentului. Insa, indiferent de context, atunci cand unul din cele doua tipuri devine hegemenic, apare o problema majora. Si astfel, spunand toate aceasta, am ajuns sa definim implicit un instument de evaluare a starii managementului unui sistem national.

Cazul Romaniei

Pe baza celor de mai sus, putem formula acum, ca inceput al unui demers de autoevaluare,  o serie de intrebari: Cum putem descrie raportul dintre cele doua tipuri de management in sistemul romanesc? Avem o inflatie de manageri politici si o criza de manageri tehnocratici, sau nu? Este bizantinismul, ca forma extrema si patologica a managementului politic, o problema reala a Romaniei? Daca da, ce impiedica rezolvarea problemei? Sunt liderii nationali si opinia publica constienti de problema?

Cum se poate trece in politica romaneasca de la dominatia absoluta a culturii manevrelor, pozitionari si agresiunii simbolice la un accent mai mare pe cultura proiectului, a substantei si a constructiei institutionale? Cum poate fi creata o masa critica apta sa scoata viata publica din spirala periculoasa creata de efectele nefaste ale hegemoniei unui anumit tip de management in detrimentul celuilalt? Exista un efort constient si organizat din partea politicenilor de a bloca accesul profesionistilor si tehnocratilor la structurile de decizie? Daca da: cum se manifesta el? Exista un efort constient si organizat din partea profesionistilor si  tehnocratilor de a crea o masa critica si a avea un acces mai mare la structurile de decizie? Daca da: de ce nu are efecte?

Pot face fata oamenii politici de inclinatie tehnocratica jocului pe terenul politicienilor ce isi apara monopolul? Stim ca succesul depinde in buna parte de crearea unui cadru institutional si organizatoric in partidele romanesti, caci partidele sunt problema cheie si punctul nevralgic. Este capabila societatea romanesca sa forteze acesta mutatie in partidele politice? Ce trebuie facut pentru ca acest pas necesar sa aiba loc? Ce pot face in mod concret mass media, oamenii de afaceri si societatea civila pentru a sustine aceste demersuri? Iata deci cateva intrebari a caror relevanta nu este deloc pur teoretica.

O varianta a textului a aparut initial in Revista 22 cu multi ani in urma.