D. P. Aligica. Postelectorala: trei partide, o triada, mai multe probleme…

Ganditorii preocupati de politica si strategie au observat, inca din antichitate, tendinta sistematica a grupurilor formate din trei participanti – fie ca este vorba de actori individuali sau colectivi – de a se regrupa in combinari de cate doi contra unul. Efortul analitic de a intelege acest fenomen fascinant a trebuit insa sa astepte nasterea sociologiei ca disciplina academica. Noua stiinta a conceptualizat si a formalizat pentru prima data problema intr-o maniera ce a permis obtinerea de generalizari atat pe cai inductive, cat si deductive.

Combinarea a doi a fost denumita “coalitie”, iar grupul de trei in care aceasta apare a fost denumit “triada”. Asa cum spune Theodor Caplow, autorul caruia ii datoram cea mai cuprinzatoare sinteza a literaturii din acest domeniu, studiul coalitiilor manifestate in triade i-a fascinat pe sociologi nu numai datorita “preciziei si a regularitatii specifice procesului de formare a coalitiilor in circumstante foarte diverse”, dar si datorita “usurintei cu care, in scopuri analitice, sisteme sociale foarte complexe pot fi reduse la forme triadice”.

Iar daca mai adaugam si faptul ca scopul programatic al unor astfel de analize este de a descoperi cum, “prin permutari ale coalitiilor dintr-un sistem social, puterea se poate transforma in slabiciune si slabiciunea in putere”, intelegem mai bine si intensitatea acestei fascinatii.

Cititorului ii este evident ca observatiile de mai sus sunt inspirate de actuala situatie postelectorala din tara (si nu numai)- rezultatele scrutinului electoral au restructurat spectrul partinic, punandu-ne in fata unui caz tipic in care o triada politica s-a conturat la varful ierarhiei politice partinice.

Acest comentariu, insa, nu va radiografia explicit acest caz curent. Analiza coalitiilor in triade sta intotdeauna in umbra riscului de a fi considerata imorala, indiferent de cazul la care se aplica. Ca sa evitam suspiciunea de machiavelism ce pluteste etern asupra acestor analize si ca sa evitam orice neintelegere privind intentiile si sugestiile implicite in demersul de fata, sa ne limitam, in cele ce urmeaza, la a recapitula sumar ceea ce spun cercetatorii domeniului. Altfel spus, sa lasam vocea autoritatilor epistemice sa vorbeasca. Indirect, insa, si sub pretextul pedagogic al lui “orice asemanare cu situatii reale este o coincidenta”, vom intelege, poate, mai profund si nuantat dimensiunile strategice ale actualei situatii postelectorale.

Triade si arta politcii

Literatura de specialitate spune ca, pornind de la criteriul “puterii relative a membrilor lor”, triadele “pot fi clasificate in opt tipuri care par a se regasi in toate societatile umane”. Din punct de vedere al interesului nostru, interes generat de cazul curent romanesc, ne vom concentra doar asupra unui singur tip, unul ce aproximeaza acest caz. In acest tip de triada, A este mai puternic atat decat B, cat si decat C. A ii domina pe oricare dintre ceilalti doi luati separat; fiind vulnerabil, insa, in fata unei coalitii dintre B si C. Altfel spus, putem formaliza destul de bine scena noastra postelectorala in lumina voturilor prinmite: PNL (plus presedinte), ca A; si PSD si URSPLUS, ca B si C. Sau referindu-ne la distributia reala a puterii PSD, ca A; PNL (plus presedinte) si URSPLUS, ca B si C.

Un exemplu simplu ajuta conceptualizarii unei situatii a carei aparenta simplitate este pervers de inselatoare. In orice organizatie sau ierarhie, cand A este seful, iar B si C sunt cei mai puternici subordonati ai sai, A se confrunta continuu cu o problema strategica majora: cum sa evite formarea unei coalitii rebele intre B si C. Literatura ne spune ca “aproape orice situatie de leadership poate evolua intr-o tipologie in care liderul se confrunta cu doi subordonati capabili sa se opuna autoritatii sale daca decid sa se alieze”.

Este o poveste eterna: autoritatea sefului o depaseste pe cea a subalternilor luati separat. Aliindu-se, cei doi devin suficient de puternici pentru a-l neutraliza sau pentru a-l da la o parte. Deci, chiar si atunci cand liderul “are suficienta putere si autoritate si nu poate fi detronat, tot va trebui sa ia in considerare problemele create de coalitiile formate de subordonatii sai”.

Coalitiile in triade sunt, asadar, un proces – ele pun o problema continuu, niciodata rezolvata. Stabilitatea automata, echilibrul static in triade este un miraj. Aparenta echilibrului este intotdeauna rezultatul unui laborios efort strategic. Cu alte cuvinte, arta managementului si a leadershipului (si prin implicatie arta politicii) consta, in mare masura, in arta anticiparii si a combaterii formarii coalitiilor rebele.

(In)egalitate, coalitii, rebeliuni

Acestea fiind spuse, sa facem un pas inainte. Marele sociolog Georg Simmel a observat iminenta pericolului creat pentru cel mai puternic dintre membri cand, in triada, cei doi subordonati devin egali. Este suficient ca un echilibru de putere sa aiba loc (chiar si tranzitoriu) intre B si C, ca, in mod automat (prin facilitarea formarii unei coalitii impotriva sa), puterea relativa a lui A sa fie transformata in slabiciune relativa. Dinamica triadelor este, asadar, plina de surprize contraintuitive: egalitatea subordonatilor, departe de a linisti lucrurile, pare a fi primejdioasa! Simmel nu a fost, insa, primul care a constatat ca o cale de defuzare a acestui pericol este simpla transformare a triadei cu doi subordonati egali intr-o triada ierarhica, adica facandu-i pe B si C usor inegali.

“Una dintre practicile obisnuite la incasi, scrie el, era sa imparta un trib nou cucerit in doua jumatati aproximativ egale si sa le desemneze sefi cu status si putere usor inegale. Aceasta era, fara indoiala, cea mai potrivita modalitate de a provoca rivalitate intre cele doua capetenii, prevenind alianta impotriva conducatorului suprem.” Daca ar fi dat celor doi fie ranguri identice, fie ar fi creat o discrepanta foarte mare intre ei, ar fi facut coalizarea lor mult mai lesnicioasa. Pe de o parte, “daca cele doua capetenii ar fi avut acelasi rang, acest lucru le-ar fi usurat negocierea de impartire a puterii si a leadershipului. Acesta ar fi redus probabilitatea de a fi tentati de alte aranjamente si implicit ar fi redus probabilitatea ca intre ei sa aiba loc negocieri dure si neintelegeri”. Pe de alta parte, daca cele doua capetenii ar fi avut ranguri si puteri substantial inegale, “leadershipul unuia nu s-ar fi confruntat cu nicio opozitie, impunandu-se cu usurinta”. Pe scurt, o usoara diferenta de rang si putere naste un aranjament ce ingreuneaza tendinta de coalizare si reduce pe termen scurt probabilitatea rebeliunii.
Comentandu-l pe Simmel, Caplow constata ca “aceeasi intuitie o au si managerii moderni, fiind neobisnuit ca intr-o firma doi subordonati puternici sa ramana semnificativ egali pentru o lunga perioada de timp”. Chiar si un manager slab si ineficient “poate, de obicei, face astfel incat sa incline echilibrul de autoritate spre un subordonat sau altul”. Coalitii rebele se pot forma, desigur, continua Caplow, si in triade ierarhice cu trei membri inegali, insa “o coalitie de tip BC nu este la fel de avantajoasa pentru participanti ca in cazul in care acestia ar fi fost egali”.

De ce? Pentru ca rebelul mai slab, adica C, castiga influenta asupra lui A, prin coalitia cu B, dar ramane subordonat lui B in interiorul coalitiei rebele. Pentru el toata povestea se poate reduce, de cele mai multe ori, la simplul fapt de a se muta de la un “stapan” la altul. Evident ca actorul C poate considera aceasta mutatie dezirabila sau nu, de la caz la caz. Dar fapt este ca, intrand intr-o combinatie rebela, el imparte aceleasi riscuri cu B, dar nu obtine si beneficii pe masura. In sfarsit, explica acelasi Caplow, o alternativa pentru C, atunci cand i se propune o coalitie BC, este sa formeze, in schimb, o coalitie AC “deoarece, cu toate ca va ramane subordonat in noua alianta, acesta va castiga, de data asta, in plus, influenta asupra lui B; influenta pe care nu a avut-o anterior. Mai mult, va obtine aceasta fara a-si asuma niciunul din riscurile specifice rebeliunii impotriva lui A”.

Regulile jocului, duplicitate, tradare

Cat de inflexibile sunt “legile de fier ale coalitiilor in triade”? Fenomenul a fost intens studiat in experimente de laborator. Aceste experimente au confirmat existenta unei tendinte a celor mai slabi doi membri de a se combina impotriva membrului mai puternic. Trebuie spus, insa, ca probabilitatea aparitiei unei coalitii de tip BC este departe de a fi o constanta sau o lege a naturii. Ea variaza de la un experiment sau caz la altul, ii poate fi directionata prin simpla modificare a “regulilor jocului”. Pe scurt, dinamica triadelor este data de o combinatie intre logica interna a relatiei intre cele trei parti si logica contextului social in care triada se configureaza. Deducem de aici ca este naiv sa credem ca o situatie precum cea cu care se confrunta scena politica romaneasca acum are un deznodamant predeterminat de logica inflexibila a vreunei legi sociale universale.

Acestea find zise, sa nu uitam, insa, ca gradele de libertate privind combinatiile posibile in triade raman, de fapt, foarte limitate. Este inevitabil ca intr-o triada ierarhica se vor foma niste coalitii. Iar logica prin care procesul este pus in miscare va fi intotdeauna dezarmant de simpla. De pilda, A va opera mereu in umbra pericolului implicit al unei coalitii dintre B si C, indiferent de circumstante. In special atunci cand acesta considera ca B are de castigat foarte mult de pe urma coalitiei rebele, situatia devine exploziva. In acelasi timp, B este constient ca o coalitie AC l-ar transforma in perdantul troicii, fara prea mari costuri pentru A sau C. Si, din moment ce nu poate avea o coalitie BC, el va prefera o coalitie AB, decat niciuna.

Intelegem acum mai bine de ce viata in triade este un continuu dans al suspiciunii si al anticiparii, un joc al manevrelor duplicitare intr-un perimetru combinatoriu de o ingustime sufocanta. Trist, dar adevarat. Daca asa stau lucrurile, duplicitatea si tradarea in sistem nu sunt nici exceptionale, nici accidentale, ele sunt, in realitate, structurale: fac parte intrinseca din insasi mecanica functionarii sistemului!

Si cum ar putea fi altfel? A se gandeste continuu daca si cum sa formeze o coalitie cu oricare dintre B sau C, inainte ca cei doi sa se alieze intre ei. Pe care sa-l aleaga? Coalitia AC este tentanta. In principiu, C ar prefera sa se alature lui A decat lui B. Mai mult, din moment ce B reprezinta un pericol mai mare la adresa autoritatii lui A, ar parea o imprudenta sa-i intaresti fortele printr-o coalitie AB. Cu toate acestea, spun studiile de specialitate – si aici descoperim o firava raza de lumina -, in noua cazuri din zece, alegerea corecta pentru liderul aflat intr-o triada ierarhica este sa formeze, daca poate, o coalitie AB. Este singurul tip de coalitie care nu submineaza conducerea organizatiei sau sistemul de operare al organizatiei. Cu alte cuvinte, in cele mai multe cazuri, A “are mai mult de castigat decat de pierdut din mentinerea autoritatii principalului sau subordonat”. Pe drept cuvant, se spune ca geometria triadelor este plina de surprize!

Ce ne spune literatura de specialitate despre coalitia de tip AC? Cunoscuta, uneori, si drept “coalitie disfunctionala”, aceasta mentine autoritatea lui A cu pretul crearii unei relatii ambigue intre B si C. Actorul B continua sa aiba influenta asupra lui C, luat separat, dar este dominat de coalitia AC din care C face parte. Intr-un astfel de aranjament, “nici B, nici C nu-si pot exersa autoritatea cu incredere si eficienta, iar obiectivele si programul organizational de care este responsabila triada in cauza (fie ca este vorba de gestionarea unei firme sau de guvernarea unei tari) va avea, cel mai probabil, de suferit”.

In loc de concluzii: o aluzie

Geometria si dinamica triadelor, oriunde si oricand se manifesta, este plina de surprize. Iar surpriza surprizelor este ca majoritatea sunt neplacute. Asta daca este sa luam ca etalon intuitiile noastre morale cele mai profunde.