Dacă v-ați întrebat ”Cum vin rușii”…

Sabina Fati, Vitalie Ciobanu, Ioan Stanomir, Marian Voicu și Valentin Naumescu au avut inspirația, coordonați de editura Humanitas, să adune într-o carte 5 contribuții remarcabile la marea temă a Rusiei. A rezultat un volum excelent care dă (cel puțin) ”5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase”. Cartea se cheamă ”Vin rușii” și, cred foarte puternic aceasta, e bibliografie obligatorie pentru cei care vor să înțeleagă în profunzime cordonatele prezenței – actuale și istorice – rusești în România.

Metodologic, este de spus că toți cei cinci autori ai eseurilor care survolează tematică rusă – problematică, provocatoare  istoric/politologic/social/uman – sunt, axiologic, aliniați către Vest. Cu alte cuvinte, cei cinci eseiști care ne spun, în multe feluri, cum anume vin rușii sunt intim convinși de justețea și superioritatea unor modele (culturale, ideologice, de organizare social-politică) pe care Rusia contemporană le pune, prin diverse mijloace și cu desfășurări de forțe (soft și hard) imoresionante, sub semnul întrebării și chiar în criză. Tradus altfel, Fati, Stanomir, Naumescu, Voicu și Ciobanu cred că reperul sănătos și cu sens aspirațional trebuie să fie democrația liberală, că ea este cea autentică. Nu e o întîmplare că Vladimir Putin, marele lider rus al ultimelor decenii, politicianul care dă numele unui întreg sistem, este adevărul altui tip de democrație – numit de el, în mai multe rînduri, ”democrație dirijată”; așa încât, plecând de la aceasta sintagmă favorită a lui Putin și a oamenilor pe care se sprijină acest sistem de putere, putem considera că volumul colecțiv de eseuri apărut la Humanitas citește ”democrația dirijată” prin lentilele ”democrației liberale”.

În privința contabilității marilor idei pe care le examinează și survolează eseurile incluse în această carte, registrul acestora este foarte generos. Punct NODAL pentru întreaga carte (formularea îi aparține lui Ioan Stanomir) poate fi considerat acesta: ”Rusia îşi aruncă umbra asupra a două secole de istorie a românilor. Indiferent de avatarurile ei (autocrație imperială, imperiu comunist ori republică autocratică), ea ne obligă la o raportare care nu poate fi niciodată neutră”. Despre tematică, mai concret: Ioan Stanomir pune marile borne ale impactului Rusiei asupra istoriei României și sensurile implicării rusești – cel mai adesea în detrimentul României, de unde și unul dintre cele mai trainice sentimente naționale antirusești din tot ce există la ora actuală în Europa; Sabina Fati (o cunoscătoare inclusiv ”la pas” al unor teritorii rusești sau care au aparținut Uniunii Sovietice) sistematizează 5 direcții majore, 5 deschideri mari prin care Rusia intră în România (vă semnalez în mod aparte foarte ingenioasa și convingătoarea demonstrație pe care o face cu privire la instrumentalitazarea tematicii unioniste, în raport cu Basarabia); Valentin Naumesc descrie coordonatele geopolitice și de relații internaționale în care s-au așezat raporturile României cu Rusia; Marian Voicu spune o poveste (teribilă, ca impact; pilduitoare, ca metodă de a tulbura vecinătățile problematice) – a ”limbii moldovenești” – și o face într-un fel răspicat; în fine, Vitalie Ciobanu povestește, de la Chișinău, cum a trăit limba, cultura și civilizația rusă și sovietică, textul său având o pronunțată și șarmantă latură afectivă.

Ceva mai detaliat:

1.Ioan Stanomir are, de fapt, în arhitectura acestei cărți două texte – e singurul dintre cei cinci autori ai volumului cu un asemenenea , să îi spunem așa, bilanț auctorial. Primul dintre ele – și semnificativ mai scurt decât restul textelor din  carte (nu are nici 7 pagini) – trasează punctele de mare interferență rusească (cu derivatele ei sovietice, desigur) în România. E u  calendar binevenit – e și așezat în deschiderea cărții -, căci el permite o orientare mai adecvată prin materia pe care o expun restul textelor. Ioan Stanomir, a propos, este unul dintre cei mai rafinați și mai aplicați de la noi– atît în privința culturii ruse, cu accente pe literatură, ”Sfinxul rus. Idei, identități și obsesii” e o referință editorială elocventă în acest sens, cît și al istoriei, politice, de idei, care au legătură cu această țară, ”Rusia, 1917” fiind, de departe, eseul cel mai elevat și mai puternic apărut la noi, scris de autori autohtoni, la centenararul orororii numite Revoluția Rusă. Al doilea text al lui Ioan Stanomir din această carte desface, argumentat și elegant, elementele care compun ceea ce, metaforic, autorul numește ”Umbra Rusiei”. ”Umbra Rusiei este duhul care ne bântuie și revine mereu, un duh imposibil de alungat”, notează I. Stanomir. Și continuă: ”De la granițele fizice pînă la mișcarea intelectuală, nimic nu rămâne în afara atingerii prezenței pe care o convocăm. România și Rusia sunt legate prin această interdependență dramatică”. În privința chestiuni tranșante – dacă umbra e una întunecată sau, dimpotrivă, mai degrabă răcoroasă și protectoare -, lucrurile sunt dincolo de orice echivoc: doar accidental și part-time avem, deși nu multe, motive să ne încredem în această umbră. Nu e o afirmație speculativă – e media, dură, teribilă, a faptelor de istorie.

2.Marian Voicu – el însuși un foarte atent observator al spațiilor ex-sovietice și, de mai multe ori, călător (căci autor de documentare, între altele) prin aceste regiuni complicate în multe feluri, de asemenea, autor al unei cări foarte consistente despre Tezaurul României de la Moscova și al încă uneori (asupra căreia merită să revin, poate într-un număr viitor al revistei ”Ramuri”) despre fake news, manipulare și populism – spune, în ”Vin rușii!”, povestea așa-numitei ”limbi moldovenești”. E – inclusiv această limbă care e denumită în acest mod adânc problematic în raport cu realitatea lingvistică – ”Visul lui Cotovschi” (acesta este și titlul eseului din carte), dar e și mult mai mult decât atât: e una dintre formele unui avant la lettre ”război hibrid” pe care URSS l-a dus și pe această latură, soft, dar atît de perversă în fond, la granița cu România. Limba moldovenească este în foarte mică măsură despre o dezvoltare organică, firească, a unei limbi și, în cea mai mare măsură, despre ideologie, putere, confruntare într-o zonă care nu poate avea niciodată un destin neutru. Limba moldovenească este, în alte cuvinte, una dintre numeroasele modalități profund criticabile prin care ”vin rușii” .

3.Sabina Fati – cea care a fost la ruși, dar și în republicile care au făcut parte din conglomeratul interetnic dominat de ruși în perioada sovietică (mai întâi, pe Drumul Mătăsii; mai apoi, a dat ocol Mării Negre) – listează 5, pesemne că și cele mai importante, modalități / drumuri / ferestre prin care Rusia poate deveni temă activă și decisivă pentru mediile românești. Acestea sunt următoarele: a)”reparația istorică prin care România ar cere sau ar accepta schimbarea granițelor și unirea cu Republica Moldova”; b) ”relațiile încâlcite cu Moscova și crizele politice interne majore exersate de mai multe ori”; c) ”propaganda antioccidentală, încurajată de cel mai mare partid autohton”; d)”fraternitatea ortodoxă”; e)”investițiile economice în sectoare strategice”. Dacă ne putem apăra, pune acestor ”curenți”? Da, dar de la an la an, tot mai greu.

4.Valentin Naumescu numește, de pe pozițiile observatorului dinamicilor în materie de relații internaționale și geopolitică, o serie de instrumente, cărora le punem spune și ”arme” ale unei diplomații agresive prin care Rusia modifică, începînd cu Europa Centrală și de Est și terminînd cu Occidentul (inclusiv, deci, Statele Unite ale Americii), terenul de joc (geo)politic și regulile jocului. Un citat, un singur citat care privește și țara noastră în cel mai înalt grad: ”confuzia pare să fie principala armă de destructurare a democrațiilor liberale. Este utilizată copios, din interiorul și din afara acestora. Este instrumentată de Rusia, dar și de prietenii el iliberali din democrațiile occidentale”. Iată care sunt cele mai recurente specii ale confuziei despre care vorbește Valentin Naumescu: confuzia valorilor, confuzia temerilor și amenințărilor, confuzia privind dușmanii și securitatea internă, confuzia economică și a nivelului de viață, confuzia informațională, confuzia identitară, confuzia privind reușita modelelor politice și economice, confuzia politică și instituțională, confuzia democratică. Toate aceste specii, încă o dată, au legătură și cu țara noastră. Din ce în ce mai mult, de fapt, din ce în ce mai dramatic.

5.Vitalie Ciobanu, admirabilul eseist și scriitor din Republica Moldova, încheie recitalul de idei, argumente și demonstrații din această carte. Titlul însuși al eseului său e un indicator foarte puternică privitor la direcția în care merge substanța textului: ”Cînd m-am născut, rușii veniseră deja”. Vitalia Ciobanu este, dintre toți cei cinci autori ai cărții, cel care a cunoscut la modul cel mai nemijlocit posibil în cîte feluri ”vin rușii”. E născut, formal, în Uniunea Sovietică – și abia la cîteva decenii de la nașterea sa, trăiește – deși e fix același teritoriu – în Republica Moldova. Povestea sa despre cum a trăit ”printre ruși”, e caldă, umană, autentică, fără nici o urmă de patetism ieftin. Relatarea sa nu e făcută în termeni dihotomici, e firească aș zice – căci viața nu e așa cum o împart categoriile politice / ideologice, totuși mult prea puține, nedrepte în raport cu bogăția vieții. Partea de final a eseului lui Vitalie Ciobanu e o invitație (la care subscriu) de a-i citi pe marii clasici ruși pentru a înțelege ce e cu această țară, uriașă, contradictorie, cu o istorie atît de zbuciumată, o istorie pe care nu o păstrează doar la sine, ci o și proiectează către cât mai multe alte țări.

”Vin rușii” este o carte care cade pe un context cu un potențial foarte bun de receptare. Iar oamenii care au scris-o chiar sunt cu adevărat dintre cei – nu foarte mulți la noi, din păcate – care pot scrie despre această temă așa cum se cuvine. O carte care nu e de ratat.

notă: acest text a fost publicat, în premieră, în revista Ramuri.