Dalina Bădescu. Arta Gratis (I) – Timpii orașului. Recuperarea Paradisului

Timpii orașului

Felul în care ne raportăm la mediul în care trăim diferă de la un timp la altul și de la un loc la altul. S-ar putea spune inclusiv că mediul nostru locativ afectează și modifică percepția asupra timpului, astfel încât o simplă vizită în afară orașului a unui citadin convins poate reprezenta o rupere atât de abruptă de ritmul vieții intra muros, încât timpul efectiv să pară a se fi dilatat. Ciclurile metabolice sunt diferite de la un mediu la altul. Mediul rural permite locuitorului să-și păstreze un metabolism mai apropiat de cel natural, arhaic, ciclul muncă-repaus fiind în armonie cu ciclul zi-noapte, mai aproape de necesitățile practice ale existenței în mijlocul naturii.

Acolo unde natura este permanent suprimată de construcții atât fizice, cât și sociale elaborate, unde lumina naturală nu mai înseamnă decât o economie măruntă la o factură infinită de curent, metabolismul natural al locuitorului nu mai respectă aceleași cicluri de funcționare ca în rural. Nu numai raportul muncă/repaus este cu totul altul, dar și modul de percepție a timpului este diferit. În orașele „care nu dorm niciodată”, timpul care, în ruralul tradițional, era unul singur, riguros în ritmurile lui ciclice, acum se divide în mii sau milioane de variante, toate cu viteze diferite de scurgere, astfel încât toate tipurile de trăire urbane să fie acoperite: de la cei care lucrează mecanic 8 ore pe zi, funcționari cu program fix și monoton sau elevi cu orare standardizate, a căror zi se compune din două tipuri de minute, primele interminabile, dilatate în extrem, celelalte mereu insuficiente, până la cei care lucrează simultan în două, trei zone de timp, în care dimineața de pe coasta vestică a Americii, concomitentă cu noaptea din Singapore, nu reprezintă nimic în afara unor minime repere de salut ale colaboratorilor. În mod evident, percepția spațiului urban este fundamental legată de timp sau, mai bine zis, de percepția timpului.

Nu mai există un ciclu metabolic standard al locuitorului urban, există doar juxtapuneri, alinieri, intersectări ale diferitelor ritmuri de trăire și de percepție ale timpului și ale spațiului. La viteze mari, detaliul dispare, nu mai este perceptibil, astfel încât, pentru cei care trăiesc în timpi rapizi, accelerați, și spațiul se comprimă, nu la nivel fizic, geografic, ci la nivelul interacțiunii, al comunicării cu el. Un loc în care majoritatea dintre noi, orășenii, ne reglăm raportul cu timpul și, automat, cu spațiul este interiorul căminului. Acolo începem să observăm detaliile, să analizăm amănuntele și să reflectăm asupra obiectelor și formelor care ne înconjoară. O crăpătură în gardul casei sau în tencuiala tavanului capătă o importanță privilegiată, ne solicită atenția și ne obligă să îi acordăm timp de reflecție și de acțiune. Așadar, cu cât acordăm mai mult timp unui spațiu, cu atât el devine mai mare, mai plin de detalii și de semnificații.

Una dintre diferențele majore între trăirea urbană, modernă, și cea rurală, tradițională, este delimitarea spațiului de locuit. Dacă, în oraș, maximul de conștiință a locuinței ca spațiu de desfășurare a propriei vieți este holul blocului sau, în cazuri fericite, coșurile de gunoi din parcuri și de pe străzi, în ruralul tradițional locuirea comună reprezintă cu adevărat o prelungire a casei, a propriei curți, astfel încât străzile și piața intră în mod natural sub îngrijirea și administrarea colectivului. Atâta timp cât există o armonie a timpilor de trăire, conștiința spațiului este mai puternică, acesta se dilată în sensul în care detaliile lui sunt perceptibile pentru cei care locuiesc în el.

A fi conștient de spațiul fizic în care te miști înseamnă a trăi cu o anumită viteză de curgere a timpului, care să-ți permită percepția detaliului. Avem nevoie de timp pentru a ne uita în jurul nostru, pentru a începe să vedem și crăpăturile din zidurile orașului ca, după asta, să putem să reflectăm asupra lor și, eventual, să și luăm măsuri.

Recuperarea Paradisului

Dacă am rămâne doar la etapa de reglare a timpilor pentru a putea observa detaliile mediului în care trăim, prin care trecem zilnic în drum spre diverse destinații, atunci singurul tip de lectură al crăpăturii din zid ar fi cel al defectului ce ar trebui remediat. Acest tip de perspectivă este specific omului non-urban, cel care a trăit și s-a format în mediul natural[1], în care orice abatere de la ideal are o implicație morală și trebuie rectificată.

Stratificările simultane ale trăirii urbane, de la convențiile sociale de bază până la subtilitățile mondenității, de la bâlciurile cu taraf și până la rafinamentele sălilor de operă, de la palatele neoclasice invadate de nomazi până la zgârie-norii unde succesul este măsurat în megabiți/secundă, toate acestea duc la tipuri de existență multiple și la feluri variate de raportare și înțelegere a mediului de viață. Percepția culturală este, probabil, singura care implică o schimbare strict mentală la nivelul individului, fără a implica schimbări materiale.

Trăirea paradisiacă presupune sincronizarea timpilor de existență interioară și exterioară, conștientizarea deplină a momentului acum și a spațiului aici. Recuperarea Paradisului poate fi atinsă fie prin trăire spirituală directă, fie prin trăire culturală asistată.

[1] Mediul natural este privit aici ca un mediu opus celui urban, care implică straturi multiple ale existenței (social, politic, cultural etc.).

Arta Gratis este un proiect de fotografie si de cercetare a mecanismelor perceptiei culturale al Dalinei Bădescu desfășurat între anii 2014-2018. În 2018 s-a publicat cartea Arta Gratis la editura TracusArte cu sprijinul Ordinului Arhitecților din România.