Dalina Bădescu. Asta nu e Barca Nostra

Bienala de Artă de la Veneția, ediția 2019, are ca temă dictonul ”May you live in interesting times” a cărui motivație este pe cât de alambicată, pe atât de propagandistică. Expresie folosită în discursul public al politicienilor (printre care curatorul menționează ca fiind de o relevanță maximă numele lui Barack Obama și al lui Hillary Clinton), această expresie, despre care se credea că este un antic blestem chinezesc (în care destinatarului i se ura să trăiască în vremuri tulburi, care să nu-i permită prosperitatea specifică unui trai așezat), a fost demascată ca fiind fals atribuită, ea neexistând în cultura orientală.

În discursul curatorului Ralph Rugoff se regăsesc formulele standard de justificare a artei contemporane, ”vor exista lucrări care reflectează asupra aspectelor precare ale existenței azi, incluzând diverse amenințări la adresa unor tradiții cheie, instituții și relații ale ordinii post-război[1]”,   dar și o mențiune care promitea o oarecare libertate în selecția artiștilor participanți, anume că arta nu este politică. Bineînțeles, în timp ce declară asta el face referire la guverne naționaliste, autoritare și la drama a aproape un procent din populația planetei, reprezentând victime ale politicilor migraționiste, și în nici un caz la propaganda de stânga, care, vom vedea în continuare, prin concluzie logică, nu ține de politică, ci de altceva, până acum nedefinit.

Având asemenea premise, ediția din acest an a Bienalei părea destul de previzibilă, un conglomerat de instalații, de ready-made-uri, de reprezentări abstracte cu maxim de potențial interpretativ, nimic nou pe piața manifestărilor de artă contemporană. Dar, totuși, cu greu se putea imagina un afront mai mare la adresa bunului simț și a inteligenței elementare decât ”opera de artă” a lui Cristoph Buchel, artist elvețiano-islandez, a cărui prezență la Veneția a fost remarcată încă de la ediția din 2015, când a transformat o biserică nefolosită într-o moschee activă.

Plasată chiar la intrarea în Arsenale, locul expoziției de curator, stă suspendată, aproape de mal, o relicvă marișoară a unei bărci de pescari. Nimic șocant până acum, o barcă își găsește locul la Veneția ca un pui în brațele mamei, iar obiectele ready-made, scoase din utilitar și introduse în muzeal și-au găsit la fel de bine locul în experiența noastră vizuală. Problema apare în momentul în care aflăm istoria carcasei, aspect pe care Duchamp l-a eliminat definitiv din statutul obiectului, care numai așa putea deveni arhetip, relevant în cadrul limbajului plastic și al percepției culturale.  Barca arătată este chiar cea care s-a scufundat în timpul trecerii apelor către Italia de către sute de migranți ilegali, dintre care mai puțin de 30 au supraviețuit. Autoritățile italiene au recuperat relicva de pe fundul mării cu costuri de peste 9 milioane de euro pentru a identifica victimele și pentru a transforma obiectul într-un simbol al tragediei migrației. După ce propunerile unor politicieni italieni de a construi o platforma maritimă pe care să se plimbe relicva de-a lungul coastei mării mediteraneene au rămas fără finalitate, barca a ajuns la o fundație care, cu ocazia bienalei, a oferit-o artistului elvețian pentru a și-o însuși ca pe o creație proprie.

Având o poveste, care nu numai că însoțește forma, ci îi devine chiar promotor, explicație a existenței acesteia în expoziție, relicva bărcii de pescari iese din sfera artei și intră în cea a obiectelor memoriale.

Dacă așa ar fi stat lucrurile și barca ar fi ajuns într-un loc special amenajat pentru reflecție și reculegere, în care să nu fie amestecat înțelesul cu alte forme ale percepției artistice, și nu într-o bienală de artă, atunci inițiativa autorităților italiene ar fi avut, poate, o finalitate relevantă și consistentă.

Dar fiind vorba despre un spațiu în care percepția artistică a realității este primordială, exacerbată prin aglomerația de obiecte artistice într-un oraș oricum încărcat cultural, dispunerea relicvei bărcii în perimetrul lui nu poate duce decât spre un eșec răsunător. Dacă intenția artistului este, probabil, cea de a crea o stare de disconfort și vinovăție din partea privitorului, stare ce ar duce în mod ideal pentru artist la implicarea civică și la schimbarea politicilor guvernamentale cu vedere la tema migrației, așteptarea majorității vizitatorilor bienalei este aceea de a vedea un obiect artistic, nu de a asista la o lecție de învățământ politic. Miile de selfiuri insotite de mesaje diluat ipocrite despre tragedia migratiei, luate în grabă spre sutele de atracții din cadrul expoziției, vor denigra orice încercare a relicvei de a fi un reper memorial, iar contemplarea ei din punct de vedere estetic, reacție obligatoriu determinată de cadrul larg al manifestării, anulează de asemenea orice motivație mai înaltă pe care și-o reclamă artistul.

Este o situație macabră, în care tragedia și moartea a mii de oameni sunt aduse în prim plan de către un oportunist fără imaginație care se folosește de pârghiile ascensionale ale unei politici de stânga, progresiste, într-un cadru impropriu, numai pentru a da naștere unor discuții, dar nu și unui dialog, fiindcă un asemenea demers nu lasă loc decât pentru un singur răspuns univoc și definitv: asta nu e artă, e propagandă și atât!

[1] «May You Live in Interesting Times will no doubt include artworks that reflect upon precarious aspects of existence today, including different threats to key traditions, institutions and relationships of the “post-war order.” But let us acknowledge at the outset that art does not exercise its forces in the domain of politics. Art cannot stem the rise of nationalist movements and authoritarian governments in different parts of the world, for instance, nor can it alleviate the tragic fate of displaced peoples across the globe (whose numbers now represent almost one percent of the world’s entire population).» https://www.labiennale.org/en/news/biennale-arte-2019-may-you-live-interesting-times