Dalina Bădescu: Aurel Dumitru – Structuri, efigii, axiome

Creația lui Aurel Dumitru nu mizează pe impactul vizual imediat, pe impresionarea retinei prin culori și volume violente, ci apelează la un alt tip de înțelegere, unul mult mai puțin direct și facil. Realizate în tehnici mixte, misterioase de multe ori prin camuflarea suporturilor și a materialelor primare folosite, lucrările obligă la analiză și reflecție. Fie că este vorba despre structuri turbionare din care abia se conturează chipuri și siluete abstractizate, fie despre arhitecturi imemoriale, solide, amintind de monoliții preistorici, lectura acestora necesită un demers în primul rând intelectual, în care importantă este atât descifrarea codului, cât și a mesajului.

Având o formație artistică pluridisciplinară, Aurel Dumitru creează în afara limitelor tradiționale care privesc artele în mod separat, lucrările lui fiind în același timp pictură, sculptură și arhitectură, legate între ele și susținute de o complexă gândire scenografică. Machete pentru temple de meditație, în care privirea este dirijată printre structurile ce amintesc de marile arhitecturi antice, locuri de odihnă vizuală, în care textura materialului revine în prim plan, jocuri de volume monocrome pe suporturi plane, amintind de compozițiile lui de Chirico, toate fac parte dintr-o vastă lume organizată până la cel mai mic detaliu, esențializată și purificată. Este un univers dedicat gândului, rațiunii, spiritului detașat de materie și de memoria biologicului.

Chiar și atunci când avem de a face cu compoziții figurative, în sensul că privitorul poate identifica anumite volume ca fiind siluete umane, acestea sunt mai degrabă carcase golite de sens imediat, circumstanțial, devenind efegii și forme axiomatice. Privindu-le în întregul lor, și nu prin decupaje, lucrările cu personaje ale lui Aurel Dumitru au ca intenție primară cercetarea limbajului plastic, apropindu-se mai degrabă de compozițiile timpurii ale lui Jackson Pollock, în care contururile chipurilor se dizolvă într-un turbion expresionist puternic, din care se nasc liniile și structurile unei noi lucrări abstracte. Aurel Dumitru nu face pasul către abstract-expresionism, chiar dacă direcția este anunțată în unele lucrări, ci optează pentru structură și rigoare, pentru un univers matur, care a ajuns în punctul optim al capacității sale de auto-reflecție.

Ordinea și compoziția definitivă sunt cele două caracteristici esențiale ale lucrărilor minimaliste, în care schimbările subtile de culoare, acoperind întreg spectrul cromatic, dirijează lectura spre o abordare postmodernă, în care trimiterile sunt atât către istoria artei, cât și către aceea a științei. Îi regăsim aici pe Pitagora, pe Arhimede, pe Newton sau pe Einstein prin inevitabila asociere pe care memoria noastră culturală o crează în fața acestui tip de lucrări.

Departe de a fi o prezență zgomotoasă, Aurel Dumitru rămâne mai degrabă un solitar în peisajul artistic românesc contemporan, lucrările lui având ca miză exact ieșirea din trăirea imediată, efemeră, prin renegarea experinenței epicuriane în favoarea uneia spirituale, de tip zen.