Dalina Bădescu. Ilie Boca între Occident și Orient (o simplă schiță de lectură)

Imaginile lui Ilie Boca, recognoscibile instantaneu datorită unicitații lor, pot înșela cu ușurință privitorul, oferindu-i, la primul contact, sentimentul unei înțelegeri aproape instinctive. Formele sale par ușor de identificat, iar raportarea lor la sursa arhetipului folcloric devine, oarecum, de la sine înțeleasă. Dar pasul următor pe traseul lecturii, cel care deschide câmpul unei priviri analitice, dezvăluie întreaga complexitate a expresiei sale artistice, aflată la intersectia Orientului cu Occidentul, în plină tentativă de recuperare a figurativului pe filieră bizantină.

Spre deosebire de experiențele medievale, epoca Renașterii a marcat întoarcerea la omul concret, ca model pentru întreaga creație artistică occidentală. Pe fondul unei eliberări treptate de canoanele orientale de reprezentare a sacrului, încă de la Marea Schismă, artiștii renascentiști au exploatat la maximum pictura de șevalet, interesată de înțelegerea lumii reale prin preluarea manifestării ei nemijlocite și prin explorarea particularului, renunțănd la căutarea arhetipului, a imaginii tipologice și universale. În contrast, arta bizantină se bazează pe repetarea unui tipar predefinit de norme compoziționale, ritmuri, culori, forme etc. Aceste principii, aparent rigide, definesc, de fapt, natura arhetipală a icoanei, care trebuie să depășească și să limiteze experiențele și interpretările personale și culturale. Dar în ciuda acestor restricționări drastice, creativitatea și individualitatea artiștilor se pot manifesta și aici, atât în viziunea de ansamblu cât și în expresile formale.

”În plus față de conștiința noastră imediată, care este de natură cu totul personală și despre care noi credem că este singurul psihic empiric (chiar dacă am considera inconștientul personal doar un apendice), există un al doilea sistem psihic colectiv, universal și de o natură impersonală care este identic în toți indivizii. Acest inconștient colectiv nu se dezvoltă individual, ci este moștenit. Se compune din forme preexistente, arhetipale, care pot deveni conștiente doar în plan secundar și care dau o formă definită anumitor aspecte psihice.”1

Arhetipurile sunt imagini primordiale, ”cea mai veche și cea mai universală formă de gândire a omenirii. Ele sunt în aceeași măsură sentimente și gânduri.”2

Spre deosebire de abordarea artiștilor occidentali, care urmăreau particularul, motivul exterior, până la transformarea pânzei în oglindă, viziunea artiștilor orientali s-a bazat pe abstractizare, pe tratarea decorativă și pe reprezentarea hieratică. Prin eliminarea tututor trăsăturilor individuale, a accidentelor, se construiește o imagine universală a subiectului, făcându-se pasul de la particular la arhetipal. Jung susține că la interacțiunea dintre ego și inconștient se produce transformarea personalității individului, apărând o ființă nouă, unificată. Ea este nouă, în sensul că nu a avut o manifestare fizică, în realitatea perceptibilă, dar a existat în inconștient, într-o stare haotică și nedefinită.

Artistul poate materializa, prin opera lui, aceste interacțiuni cu ceea cea Jung numește conștiință colectivă, dând naștere unor imagini universal valabile, arhetipale. Arhetipul nu este niciodată separat de manifestarea lui fizică, ci mai degrabă acesta este imanent obiectului.

Arta lui Ilie Boca se înscrie tocmai în această perspectivă, ea funcționează într-un sistem format prin intersecția celor două paradigme de creație artistică, cea orientală, bizantină (prin datele stilistico-formale) și cea occientală, de șevalet (prin abordările tehnice și prin statutul cultural al imaginii). Situându-se și rămânând în sfera nemijlocită a vieții (pictura sa are mereu legătură cu omul și cu zoologia sa domestică, aceea care-l însoțește diurn), Ilie Boca deschide o cale de percepție a unui anumit tip de sacru, anume acela din substratul popular, folcloric, plin de simboluri spirituale și de mister implicit.

Eliberat de constrângerile tradiției artei occidentale, de narație și de descriptivism, Ilie Boca se află într-un dialog permanent cu sacrul, iar fiecare lucrare a lui este, de fapt, o mărturie a acestei interacțiuni creatoare.