Dalina Bădescu. Înaintemergătorii: despre realismul-socialist

Moment de reflecție (posibilă introducere la un eseu viitor mai amplu) pornind de la expoziția “Înaintemergătorii”, MAMCO Pavel Șușară, octombrie-noiembrie 2020.

Realismul socialist : în principiu nu ne interesează, fie ne-am născut convenabil după 89, fie ne-am curățat rapid de rămășițele comunismului arzând dovezile.
Am o bunică, fată de ilegalist intrat ulterior în grațiile regimului, care a strâns cu rigurozitate o gramajoară de toată frumusețea de diverse artefacte comuniste, le-a mutat în curte și le-a dat foc, fără nici cel mai mic regret sau dubiu. Nu neapărat c-ar fi incomodat-o fizic cu ceva, ci pur și simplu pentru că existau, probabil aducîndu-i aminte, lucru insuportabil pentru o persoană care schimbase deja trei regimuri politice și mai multe variante ale istoriei, atât naționale, cât și personale, de deturnarea indiscutabilă a propriului destin.

Așa s-au dus cărțile tehnice și colecțiile de timbre ale lui tataie-meu, lecturile maică-mii din mai marii comunismului, atlasele și manualele de școală – într-un cuvânt, a rezolvat-o. A pregătit familia pentru democrație și pentru capitalism. Mama și ceilalți din familie au început să cumpere romane americănești siropoase, SF-uri cu nemiluita, și-au pus la punct noua geografie și au pășit în noua lume liberă: din câte am înțeles s-au oprit destul de repede, la sârbi, de unde s-au întors victorioși cu banane.

Ce s-a întâmplat în familia mea este doar o adaptare a unui scenariu național, în care trecutul trebuia să dispară rapid și convenabil. Într-o țară în care timpul tocmai ce reîncepuse să curgă, nimeni nu mai avea chef de selecție, de arhivare și de conservare.

Cum arta regimului anterior este prima care are de suferit în orice revoluție, nici de data asta nu s-a făcut o excepție, cu atât mai mult cu cât nici nu îi fusese identificată valoarea, în cele mai multe cazuri nefiind de interes pentru oamenii de cultură ai vremii. Sculpturile au fost date jos, tapiseriile arse, arta plastică distrusă, uneori chiar cu mare inventivitate.
Timp de douăzeci de ani a fost tăcere. Comunismul a fost tradus în discuții interminabile despre privatizări, retrocedări, politici vechi și partide noi, ornamente suficiente pentru transformarea acestuia în date seci din noile manuale de istorie pentru liceeni.

La un moment dat, la lecția despre comunism, profesorul ne-a spus că pentru întrebări suplimentare să ne adresăm bunicilor sau părinților- o idee nu tocmai grozavă.
Și așa s-a terminat atât pentru mine, cât și pentru majoritatea celor din generația mea subiectul epocii de aur. The end… oarecum, căci încep să reapară prin varii locuri, de la cele mai precare talciocuri, până la cele mai pretențioase case de licitații, dovezi ale unei estetici stranii, care a lipsit cu perseverență eroică atâția ani din istoria artei contemporane românești, și anume realismul socialist.
Înlăturat într-o bună parte chiar și din programele academice de Istoriei Artei, realismul socialist a rămas la un nivel secundar de percepție, perioada 1948-1989 fiind văzută prin prisma operelor artiștilor care fie au lucrat departe de scena publică, într-un exil autoimpus (Țuculescu, Preda), fie au încercat o adaptare convențională la noile cerințe, dar pentru care reprezentativă este opera realizată atât anterior, cât și posterior încercării de regimentare (Jean David, Maxy, Mattis-Teutsch). O altă categorie de artiști contemporani cu cei realist-socialiști sunt cei care, prin abordarea plastică și prin subiectele alese, se încadrau în direcțiile oficiale ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice care sugerau maniera realistă a lui Ilya Efimovici Repin, care chiar dacă fuseseră adoptați forțat de sistem, lucrau cumva autist, în prelungirea propriului program anterior (Ressu, Baba etc.) .

Categoria artiștilor care au activat în cadrul sistemului, prezenți în saloanele comuniste, a fost dată la o parte aproape în întregime, chiar dacă printre multele mediocrități plastice se numără cercetători de forme și expresii noi. Paradoxal, în cadrul aceluiași sistem care impunea subiectul, modalitatea de redare plastică era liberă, curente ca postimpresionismul, constructivismul, expresionism-fovismul sau futurismul fiind adaptate noilor teme (Spiru Chintilă, Constantin Dipșe, Ion Nicodim, Lia Szasz, etc).

Realism-socialismul a devenit paradigma în cadrul căreia s-a dezvoltat întreg ansamblul artelor vizuale, la început cu un puternic mesaj propagandistic comunist și, mai târziu, odată cu slăbirea zgardei politice a primelor decenii, cu tendințe spre experiment și inovație.
Sunt foarte multe nume pierdute, rătăcite în vasta istorie reprimată a anilor ’60-’80, despre care nu mai știm aproape nimic, dar a căror operă este remarcabilă prin cele câteva dovezi salvate (Gheorghe Popa, A. Guleș, Bălașa Ionescu, Iosif Cova etc). Analiza poate fi continuată și aprofundată, dar, evident, cu un alt prilej!