Dalina Bădescu. Lumea lui Murivale

Vasile Mureșean, sau Murivale, așa cum îl cunoaște lumea artistică și întreaga comunitate de fani virtuali, căci artistul este probabil cea mai activă prezență în mediul online, reprezintă una dintre marile enigme ale artei românești contemporane. Arta lui nu încearcă să recupereze, așa cum ar părea la prima vedere, materialul, suportul perisabil și imediat reciclabil, ci un lucru mult mai important, acela al comunicării profunde, atât între privitor și lucrare, ca relație pasivă, cât și între artist și lumea întreagă, obișnuită astăzi să treacă nepăsătoare pe lângă miile de imagini violent omniprezente.

Această prezență singulară, unică prin programul său artistic atât de coerent și bine susținut, lucrează în mod fundamental cu inefabilul, cu spiritul care trasncende corporalitatea lucrurilor, cu existența eliberată de limitele materiei. Lucrările lui Murivale fac referire la speranța dăinuirii dincolo de singurătate și disoluție, la o cale de salvare a individului prin recuperarea simbolică a arhetipului. Identitățiile reale se desprind de învelișul exterior narativ și devin contururi liniare puternice, profile antice sau bizantine care păstrează doar trăsăturile definitorii care sparg fundalul uniform și indefinit, într-o încercare de separare și, simultan, de contopire cu acesta.

În această lume postmodernă în care nu reciclarea este miza artistului, ci recuperarea, mântuirea prin rememorare, portretele devin efigii, semne ale unei existențe efemere a cărei singure salvare este arta, ca încercare de prelungire în memoria celor care sunt și a celor care au să fie. Temele pe care Murivale le repetă în mod sistematic fac referire la marile drame fondatoare ale civilizației nostre, fie că sunt scene din textele sacre sau reinterpretări după lucrările vechiilor maeștrii. Imaginile reper sunt dezgolite de orice particularitate inițială, de orice artificiu plastic inutil și sunt reduse la enunțuri pure și definitive, trasate cu o suplețe a gestului de care doar o mână hiperexersată este capabilă. Scenele biblice pe care Murivale le reia pe materiale diverse, recuperate de multe ori din neantul utilitații lor pierdute (parbrize sparte, platouri de unică folosință, ambalaje goale de conținut) nu au rolul de a ascunde natura materialului, de a-l folosi ca pe un simplu suport, ci pe acela de a-i da un nou sens, o nouă șansă la existență, de a fi relevant în afara istoriei proprii în care atât nimicnicia trecutului individual cât și speranța prezentului pentru un posibil viitor sunt vizibile simultan. Murivale nu pictează icoane, nu propune neapărat un act religios, ci un sistem de credință în puterea artei, în capacitatea ei de a reconstrui lumea, de a reînvia dialogul și de a alunga tăcerile disolutive prin rememorarea colectivă, prin apelul la imagini atemporale și arhetipale.

Ansamblul de lucrări de la Sângeorz-Băi, amplasat în panta unui deal reconstruit pesagistic și simbolic de Maxim Dumitraș, reia teme biblice pictate pe bucăți asimetrice de metal, plantate direct în pământ, ca niște borne de marcaj între lumea de aici și lumea de dincolo, lumea concretă și lumea posibilă, lumea materiei și lumea spiritului, indicatoare ale unui Eden în afara timpului, ale cărui porți se regăsesc chiar acolo. În aceast loc, unde ființa artiștilor s-a reunit într-un proiect comun, lucrările lui Murivale își găsesc locul lor optim și intră, împreună cu celălalte opere, într-un demers ce deja a depășit etapa de simplă aspirație, devenind dovada certă că Paradisul poate fi recuperat chiar aici, prin artă și prin prietenie.