Dalina Bădescu. Rendez-vous cu George Apostu

Prima întâlnire cu sculpturile lui George Apostu poate fi una intimidantă. Masive, cu volume bine delimitate, cu suprafețe nefinisate și porțiuni în care natura materialului se relevă agresiv, sau forme încovoiate cu anatomii stranii, supradimensionate sau deformate, toate par a fi dacă nu copleșitoare, atunci imperative în mesajul pe care îl trasmit. În diversitatea lor remarcabilă, formele pe care Apostu le-a creat au un lucru în comun, și anume aspirația/conotația spirituală care le unește într-un discurs despre cunoaștere și creație, amplu și coerent.

Pentru a înțelege rădăcinile sculpturii și ale tipului de gândire creatoare ale lui George Apostu trebuie să ne întoarcem mai bine de un mileniu în urmă și să rememorăm câteva aspecte ale epocii romanice.

Romanicul a însemnat practic momentul reinventării sculpturii după o absență de câteva secole. Pe de o parte, limitată fiind de locul amplasării ei în spațiul arhitectural al bisericii, sculptura romanică trebuie să se conformeze perimetrului și dimensiunii spațiului atribuit ei, fapt ce de multe ori a fost considerat singurul motiv pentru aspectul aparent rudimentar, brut al formelor. Pe de altă parte, nu trebuie să ignorăm contextul amplu de manifestare și de interese a societății în care romanicul apare: Imperiul Roman se stinsese complet, iar spiritul și aspirațiile antichității fuseseră integral asuprite de normele creștinismului.

Sculpturi romanice

Momentele de maximă expresie ale romanicului sunt chiar înainte de Marea Schismă a Bisericii, așadar în plină rigoare creștină care interzicea, printre altele, chipul cioplit. Mozaicul și icoana erau normele expresiei artistice în spațiile de cult, alături de posibilitățile de decorații non-figurative cu motive florale sau geometrice. Reapariția sculpturii trebuia așadar să fie conformă spiritului vremii, trebuia să lase în urmă în mod voit tradiția sculpturii antice, naturalismul și mimetismul ei. Sculptorul lucra în efigie, cu forme ale arhetipului uman, trebuia să sculpteze omul însuși, fără elemente de identificare imediată care să-l lege de teluric.

Nu trebuie sub nici o formă căzut în tentația de a crede că Evul Mediu a însemnat pierderea abilităților tehnice ale artiștilor, că aceștia nu mai știau sau nu mai puteau modela după natură. Sculptura antică exista în continuare, modelul era accesibil, dar ea nu mai reprezenta o aspirație a posibilităților artistice, ci un exemplu al blesfamiei, al reprezentării materialiste, limitată de viziunea lumii căzute în păcat și în efemeritate. Așa cum sculptura antică înseamna materializarea celui reprezentat chiar în locul obiectului (fie că e vorba de zei sau de împărați sau oficialități), tot așa sculptura romanică înseamnă dematerializarea formei concrete, asuprite de istorie și readucerea ei în paradisul lipsit de identitate individuală.

Marea Schismă a Bisercii din 1054 a dus la separarea normelor de expresie artistică pentru lumea Catolică și pentru cea Ortodoxă. Europa Occidentală, preponderent catolică, a început recuperarea antichității, chiar din epoca gotică și culminând, bineînțeles, cu Renașterea. Modernitatea s-a axat pe altfel de renaștere, pe o recuperare a felurilor alternative de reprezentare, de la formele arhaice, tribale, brute, până la geometriile pure ale iudaismului, sau pe forme de import, cum ar fi suprafețele de culoare plate ale stampelor extrem-orientale sau pe reprezentările zeitatilor hinduse, din mai multe unghiuri simultan.

În contextul libertății acestui modernism occidental, dar pe fondul unei identități formatoare ortodoxe, George Apostu explorează posibilitățile singurului tip istoric de sculptură cu adevărat comun ambelor civilizații, anume cel romanic, prin cicluri de cercetare sculpturală precum Maternități, Iisus crucificat, Soarele (Oglinda -Japonia, Fructul Soarelui – Galați), Tata și fiu etc.

Fată cu fotă

În unele serii de cercetare, sculptura lui are similitudini cu cea romanică inclusiv la nivel formal, volumele fiind rotunjite, personajele clar conturate și puternic înconvoiate (Fetița cu păpușa, Lapone),iar în altele păstrează doar esența și programul romanicului, renuntând la figurativ complet (Tata si fiu, Fluturi, Fructul Soarelui etc).

Fructul Soarelui, 1977
Galați

În ciclul Tată și fiu, George Apostu lucrează simultan în și cu materialul. Execută exact atâtea intervenții în corpul de piatră sau lemn încât acesta să aibe maximul de potențial de a se întrupa într-o formă concretă, reconoscibilă prin filtrul istoriei și al culturii, dar în același timp să rămână în zona minerală, naturală, imună la schimbările de interpretare ale privitorului dintr-o epocă sau alta. Tipul acesta de dualism cu conotații religioase este susținut și prin alegerea temei, paternitatea. La scară universală, indiferent de cultură sau de timp, două forme alăturate, una mică și una mare vor fi cel mai probabil interpretate ca fiind o maternitate.

Suntem, în mod fundamental, obișnuiți cu imaginea mamei hrănind, ocrotind sau crescând puiul. Este mult mai probabil să vedem în natură un pui însoțindu-și mama decât urmându-și tatăl, adăpostindu-se la pieptul mamei decât mergând la vânătoare cu tatăl. Există un singur caz în care identitatea tatălui devine mai importantă decât ființa mamei, și acela este cazul lui Iisus, și prin el al tuturor creștinilor.

În lucrările reprezentând, în schimb, tatăl şi fiul, George Apostu a declarat :„Am încercat să exprim o cu totul altă stare (…) Am vrut să însemne o transmitere a puterii, a demnităţii de la tată la fiu, o perpetuare de stări mult mai sobre decât sentimentul pătimaş de maternitate, de dragoste, de acaparare aş putea spune.[1]”

Prelucrând materia extrem de eficient, cu minimum de intervenții, George Apostu concentrează în sculptura lui întregul concept al relației tată-fiu printr-o serie de precizări : definește natura omului prin prezența capului, a conștiinței și-l separă astfel de mineral și stabilește o relație directă, de continuitate fizică între forme, păstrând în același timp senzația autonomiei fiecăreia.

Singurele forme dinamice ale lui George Apostu, aparent din alt registru decât celălalte, ”Fluturii” încheie de fapt discursul, oferind o soluție ultimă prin posibilitatea legăturii între cele două lumi, cea de jos, dependentă de substanță, și cea de sus, spirituală, fiind o cale a devenirii continue, a metamorfozei între cele două stări, scara care unește pământul de cer, coloana care susține capitelurile romanice care deja nu mai sunt materie, ci energie pură.