Dana Jalobeanu. Marea reinventare

Au trecut, iată, câteva luni de când lumea s-a închis; de când suntem siliți, zi de zi, să ne reinventăm viața în gesturile ei cele mai mărunte. Și asta ne ține adesea ocupați cea mai mare parte din zi. Suficient de ocupați cât să nu băgăm de seamă cum se schimbă lumea din jurul nostru. Doar că în ultima vreme s-au înmulțit veștile care ar trebui să ne dea frisoane. Marile universități anunță, una după alta, că trec la cursuri online. La Londra, minunata reconstrucție a Angliei renascentiste, locul în care puteai face o călătorie în vremea lui Shakespeare, teatrul Globe, anunță că este în faliment. La New York, directorul MET anunță suspendarea tuturor spectacolelor, până la sfârșitul anului. Pentru că „Este evident pentru toată lumea că distanțarea socială și marea operă nu pot merge împreună.” Montările spectaculoase, orchestrele mari, corurile, devin brusc potențiale focare de răspândire a infecției. 

Când citești astfel de știri nici nu știi dacă se te gândești mai întâi la artiști (cei de la MET n-au mai fost plătiți din martie) sau la tristețea publicului. N-am fost niciodată la MET. Dar am fost la Globe de câteva ori. Fidel tradiției, Globe Theatre vindea bilete în picioare pentru câteva lire; pentru doar câteva lire puteai sta în cercul magic din interiorul acestei copii fidele a teatrului lui Shakespeare. Nu toate spectacolele pe care le-am văzut acolo mi-au plăcut; am obiectat la tendințele de a aduce la zi, la ceea ce am văzut drept conformismul politic și cultural al câtorva dintre producții. Dar chiar și la un spectacol care nu mi-a plăcut m-a furat magia locului; am fost fermecată de frumusețea sonorităților, de modul cu totul extraordinar în care echipa de actori se coordona, de spectacolul de dicție și ritm pe care-l dădeau de fiecare dată. Toate astea nu se văd online – și poate de asta Globe se luptă să supraviețuiască. Filmele producțiilor lor nu mai trec rampa. 

Dar unde este, azi, rampa asta? Astăzi, când lumea show-biz-ului nu mai există și glamour-ul a dispărut. Astăzi, când am ajuns să cântăm, să jucăm teatru, să citim poezii sau să facem sport online. Când vedem sufrageria prezentatorului de știri de la BBC world service, grădina din spatele casei lui Patrick Stewart (care recită un sonet shakespearian în fiecare zi) și am ajuns să fim familiari cu pisica lui Sir Anthony Hopkins. Când ne uităm uluiți la coruri, orchestre, sau formații de jazz care încearcă să reconstruiască, fiecare din fața calculatorului propriu, armonia pe care o creau pe scenă. La început a fost amuzant. Era ca un fel de reality-show. Să vezi fețele fără apărare ale actorilor care încearcă să-și construiască o nouă identitate fără ajutorul reflectoarelor, machiajului profesionist, fără retuș digital, fără strălucirea spectacolului. Să le intri în casă și să-i descoperi foarte asemenea ție, luptându-se cu aceleași probleme – cu cât mai mărunte, cu atât mai absurde (să te speli pe mâini după ce duci gunoiul și înainte să schimbi punga din lada de gunoi, doar pentru că ai ieșit din spațiul sacru al apartamentului). 

Dar acum noutatea s-a tocit. Acum începe marea reinventare. Pentru că în această lume competiția nu va dispărea. Dorința de a fi cel mai bun e la locul ei. Ce înseamnă însă „actor mare” când n-ai nimic decât ecranul computerului în față? Ce înseamnă „profesor bun” când vorbești singur, la tine acasă, sperând că „la capătul celălalt”, studenții vor deschide computerele și poate – mult prea rar – și camerele de filmat? 

Farmecul fragilității

Poate că ar trebui să pornim cu lucrurile simple. În fața camerei de filmat nu poți fi natural. În fața camerei trebuie să te comporți ca un actor. Să învățăm deci de la actori. De la marii actori. Ați văzut cu siguranță filmulețul – devenit viral – în care sir Anthony Hopkis, cu fața ridată, cu spatele încovoiat, dar cu un zâmbet angelic, îi cântă la pian motanului. Glamour-ul a dispărut, regia de montaj nu mai există. Dar farmecul e acolo. E farmecul fragilității. Al unei fragilități calde, umane, pe care o cunoaștem atât de bine și cu care putem relaționa imediat. Sir Anthony a descoperit imediat rolul care trece rampa. În noua lume în care intrăm, modelele vor fi diferite. Idolii își vor pierde ceva din strălucire – dar știm prea bine cât de fals era gloss-ul show-biz-ului, cât sclipici inutil conținea. Vom vedea însă tot mai des frumusețea fragilității umane. Și a unui alt fel de eroism: cel al răbdării, cel al îndurării, cel al ingeniozității. 

Cum va arăta lumea academică? Morga și autoritatea nu mai „trec rampa”. Cursurile se reinventează. Devin sporturi de echipă – în care ritmul de du-te vino al învățării (mereu prezent și în clasă) ar putea deveni punctul de plecare în scenariul paideic. Idealul „cursului perfect” va începe să semene cu armonia pe care orchestra o produce „la distanță”, când fiecare instrument cântă în altă sufragerie, uneori la mii de kilometri depărtare. Din ce se naște armonia asta? Dintr-o nesfârșită răbdare de a repeta în condiții improprii. Din înțelegerea pentru dificultățile celuilalt. Din acceptarea propriilor defecte. A propriei fragilități. 

Dar avem noi, oare, resursele de răbdare necesare pentru a transforma dezastrul într-un model de succes pe care nu l-a mai văzut nimeni niciodată?