Daniel Uncu. Până când vom rezista ?

România am credința că va rezista, pentru o perioadă de timp deloc neglijabilă, asaltului furibund neomarxist, deconstructivist societal și identitar!

Motivul acestei rezistențe pe care o găsesc, evident, reconfortantă mi-a fost sugerat de lectura recentă a cărții lui Marcel Gauchet “Dezvrajirea lumii” (Editura Științifică, București, 1995), publicată inițial în 1985 la Gallimard cu titlul “Le desenchentement du monde”, pe de o parte și de eseul analitic pe marginea acestei cărți a lui Pierre Manent “Cum de putem trăi împreună/ Vectorul teologico – politic”, Humanitas, București, 2017, pe de altă parte.

În arealul geografic european și occidental, dominat nu demult de creștinism așadar, cetățeanul modern trăiește o schizofrenie socială, fiind în același timp, o parte cetățean laic, supus legilor statului de drept, legilor statului separat de Biserică și o altă parte om credincios, care își asumă și își exersează, baricadat în spatele redutei individuale, credința în Dumnezeu, în metru religios. Pe de o parte, este cetățean iar pe de altă parte, este credincios.

Această diviziune produce efecte negative asupra statului însuși. Căci, Biserica, retrăgându-se din spațiul guvernării politice a oamenilor tinde să îi devalorieze pe cei care își asumă această guvernare politică, arată Gauchet. Prin devalorizarea guvernării politice, se devalorizează finalmente noțiunea de stat.

Interesant de remarcat că această devalorizare, extrasă din caracterul apolitic al Creștinismului, însămânțat la origini de însuși Iisus – “Să îi dăm Cezarului ceeea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”- este unică! Prin opoziție, Tora și Șaria introduc ideea intrinsecă de reglementare politico-religioasă în viața cetățeanului, ceea ce Creștinismul a renunțat să facă demult.

În unele țări, însă, în care retragerea Bisericii din spațiul profan este, da, stabilită constituțional și, în termenii statului laic, robust și îndelungat exersată cutumiar (cum ar fi în Spania, Polonia, Rusia, România, Statele Unite, Brazilia, Cehia, Ungaria, etc.), se poate observa că realitatea obiectivă a raportului de putere dintre Stat și Biserică influențează, încă, – nu determină! – unele politici prietenoase ale statului, unele atitudini constructive ale politicului, unele acțiuni pro-creștine ale administrativului local și central, unele acomodari. În ciuda diviziunii legale Biserica/Stat.

În aceste țări, am credința că asaltul ateismului decontructivist identitar, corect politic și marxist cultural, adică asaltul Noii Stângi se va lovi de o rezistență crescută!

La noi, retragerea relativă (!?) a Bisericii creștin-ortodoxe din viața cetății politico-administrative românești, a avut și un alt efect fast. Omul credincios și-a asumat cu și mai mare fervoare apartenența la heteronomia Bisericii. Iar statul, cel puțin până în acest moment, a reușit să adopte o atitudine prudentă cred, în relația cu cetățeanul credincios, din perspectiva autonomiei republicane, care îl presează continuu să achieseze la ideologia Noii Stângi anti-crestine a elitelor europene.

Să vedem, până când vom rezista…