Daniel Uncu. Perpetua posibilitate non-morală

În România a devenit aproape imposibilă identificarea în spațiul ocupat de puterea politică și, de multe ori, în spațiul public general, a unor forme măcar necontestabile (nu, incontestabile, căci ar fi prea mult…), ale ideilor de dreptate, morală, profesionalism. Absența unei epurări, care să se fi produs imediat după 1989 ne-a adus în situația nenorocită, în care suntem puși mereu și mereu și mereu, să îmbrățișăm răul cel mai mic, pentru a evita un rău enorm. Votăm în această logică, aplaudăm și huiduim în această logică, ne alegem reprezentanții, idolii și inamicii publici în această logică a posibilității non-morale.

Cu siguranță, eșecul implementării Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara în viața cetății, pe mâna însângerată a minerilor, manipulați de către clica neocomunistilor iliescieni, ne-a deposedat de uneltele necesare unor alegeri publice etice și ne-a blagoslovit cu o sumedenie de cetățeni măcar debili moral, dacă nu totodata precari și profesional și intelectual, plasați în funcții de putere și/sau în poziții de notorietate.

De aici și îngrozitoarea dilemă a realității publice actuale: un Augustin Lazăr bun profesional, dar, vai, criticabil, maculat, din cauza unui trecut punctual minimalist moral sau trinomul organizat infracțional politic, care ii vrea capul lui Lazăr, pentru a instaura pe mai departe o înfiorătoare dictatură a fărădelegii? Tertium non datur.

Da, Augustin Lazăr a fost procuror  comunist și, foarte probabil, a avut de a face și cu dosarele unor anticomuniști. Nu a trimis oameni la moarte, asta este sigur. Nu și-a bătut joc de oameni, făcând abuz de funcție. Și, nici nu a devalizat conturile Procuraturii sau ale Securității sau ale UTC sau ale UGSR sau ale Gospodăriei de Partid sau, sau, sau…, pentru a deveni apoi, cu banii furați, mogul de presă sau om politic sau om de afaceri. Recent, s-a plecat public în fața suferințelor celor care în perioada comunistă s-au opus dictaturii. Familia mea face parte din acest segment minuscul al societății românești, care a avut de suferit. Iar plecăciunea, Augustin Lazăr a făcut-o într-un mod extrem de demn, de credibil și de elegant.

Da, este imperios necesar să se deschidă o discuție publică pe tema rolului Miliției, Procuraturii și al Justititiei în regimul comunist, pe relația cu fosta Securitate. Iar tortionarii reali trebuie să plătească!

Punct.

Ceea ce este extrem de toxic, însă, este faptul că exact unul dintre ultimii exponenți ai rezistenței în fața tavalugului trinomului penal, rostogolit împotriva luptei anticorupție, a fost căutat la dosar. Nu pesediștii securistoizi și comunistoizi. Neh…! Augustin Lazăr este pus acum sub lupă. El este, exact acum (!), brusc, principalul obstacol pus în calea asanării morale a României! Nu, analfabeții funcționali. Nu, escrocii cu tablouri ascunse prin pereții casei. Nu, condamnații penali cu sau fără suspendare. Nu, pușcăriabilii protejați de Parlament. Nici foștii aparatnici. Nicidecum!

Să fi murit, să fi dispărut, oare, toți securiștii, toți tortionarii, toți ofițerii de la Direcția de Cercetări Penale a defunctei Securități, toți cei care au ordonat și justificat cu privilegiile ideologice și interesele personale și familiale teroarea și asasinatele și arestările și evacuările silite, toți informatorii nenorociți, toți colaboratorii nemernici, toți coloneii și generalii de Securitate care s-au ocupat de sugrumarea fie și numai a tentațiilor dizidente, ca să ne ocupăm acum – exact când trinomul organizat infracțional-politic este în plină campanie de arestare a statului de drept – de Augustin Lazăr? Parcă aș mai aștepta un pic, ca să rezolvăm mai întâi cu gașca aflată la putere. Și cu foștii, reali, torționari. Ce ziceți?

Da, operăm cu realități obiective, nu cu potențialități ideale. Ideal ar fi fost ca Lazăr să nu aibe această pată la dosar sau să nu fi fost neapărat în funcția asta. Din nefericire, realitatea este alta. Într-o țară mutilată de relativism moral, Augustin se ține tare în fața unei bande de indivizi politici, care arestează pas cu pas statul de drept. Asta ESTE realitatea! Între adunătura de personaje, care acum face ravagii în țesătura juridică a României și Lazăr, care are un trecut, punctual, blurat moral, da, interesul României se joacă pe tonuri dure într-o arenă lipsită de privilegiul onoarei. Într-o asemenea arenă, soluția pragmatică îmi pare cea care produce un compromis dezirabil: susținerea lui Lazăr împotriva găștii de infractori politici. Nu suntem într-o realitate ideală, cum spuneam, ci într-o realitate obiectivă non-morală. Ca atare, cred că nu e deloc în regulă să achiesăm la manipularea operată de securistoizii reali, care încearcă disperat să deformeze grotesc realitățile și, mai ales, prioritățile României.

De fapt, cred că această “dezvăluire”, orchestrată mediatic, este pusă în operă doar pentru a-i șubrezi poziția publică și instituțională lui Augustin Lazăr, care spre deosebire de Laura Codruța Kovesi nu vrea să plece. Din contră, vrea să candideze pentru încă un mandat.  Aceasta este miza reală a actualei campanii de presă: retragerea candidaturii lui Augustin Lazăr pentru un nou mandat și postarea în funcție a unui procuror-șef convenabil și maleabil.

În ceea ce mă privește, aleg pentru ultima oară, sper, susținerea răului cel mai mic. Chiar, foarte mic. De ce? Pentru că, prin comparație cu oribilul Leviathan trinomial, Lazăr îmi pare măcar frecventabil.