Daniel Uncu. Relativizarea responsabilității

Idioții nostalgic-utili (și, desigur, ticăloșii patentați și profitorii reformați) se învârtoșează nevoie mare atunci când își văd amenințată credința în și atacate interesele protejate de partidul-srl securisto-comunistoid, care a prăduit mai înainte călcător România după 1989. Orice referire critică, pertinentă, antiseptică, la depozitarul și continuatorul privilegiilor de partid și de stat predecembriste, devine un prilej de înspumată și fornăitoare și halucinantă retorică postdecembristă. Escamotarea oricăror abominabile sau doar deplorabile vinovății reale, se face prin contra-argumentația mizerabilă a… culpei generale, vezi Doamne, a populației.

În acest mod, călăii și victimele, sicofanții și rezistenții, activiștii și opozanții, pupincuriștii și verticalii, profitorii și pauperii, ar deveni cu toții la fel de vinovați și la fel de amorali în raport cu dezastrul produs de dictatura impusă de sovietici și consolidată de “elitele” autohtone ale establishmentului naționalist comunisto-securist cu largul și tragicul concurs al acomodaților la sistem.

Abjecția acestor indivizi, vai, extrem de vocali face loc imediat, în fața indiferent cărui apel la adevăr și la morală sau la penitență sau la, măcar, o decentă smerenie – ce noțiuni halucinante pentru acești netrebnici…! – unui discurs care vrea să culpabilizeze întreaga populație a României, de la victimele închisorilor, la pionierii sau chiar șoimii patriei, de la sportivii de performanță, la trupele de Securitate care au asasinat rezistența din munți, de la pretorienii din Comitetul Politic Executiv, la cetățeanul înfometat și înfrigurat și terorizat de frica de aceeași Securitate, de la turnători și colaboratori, la opozanți și dizidenți.

Relativizarea responsabilității, diluarea ei prin inducerea ideii de culpă colectivă, indistinctă, fac parte din tehnica ieșirii din tomberonul istoriei a lichelelor – apelate întru smerenie în zadar de Gabriel Liiceanu la debutul anului 1990. Și, pentru că toată această mizerie trebuia să poarte un nume imaculant, salvator si legitimant , i s-a spus FSN/PDSR/PSD.

Nenorocirea acestei stări de fapt, care a îngenuncheat România este aceea că fiecare partid politic relevant și-a primit, după evenimentele din Decembrie ’89, porția cuvenită de securiști și de comuniști și de turnători și de colaboratori și de profitori. Inclusiv proaspetele USR și PLUS sunt tributare acestei realități înfiorătoare. Logica politică românească își desfășoară scabroasa dinamică doar în prezența Stângii securistoide, care nu se predă. Ea se metamorfozează. Atunci când este în pericol, ea se inflitrează în partidele istorice si, mai nou, in oportun frecventabila Noua Stângă progresist-neomarxistă. Logic!

PSD rămâne, însă, de departe campionul depozitării acestor toxicități nenorocite, nestimați revoltați! PSD este partidul care a reușit să transforme România, în perioadele în care a guvernat dar și între acestea (!), într-un veritabil domeniu privat de pradă…! Prin comparație, în speța jafului de partid și de stat, cumulat, celelalte partide joacă la amatori. Vorba veche a mafiotului-șef, din alte vremuri, Viorel: “Aștia nici să fure nu știu!”.

Nu-i nimic, tovarăși! Cu toții au avut și au timp suficient să învețe! Au și de la cine!