Daniel Uncu. Sevele noii stângi: terorismul islamic si intersectionalitatea!

CONTRIBUTOR

Neomarxismul frankfurtian pare sa  îşi justifice existenţa distopică întru demolarea societăţii occidentale prin sponsorizarea politică a terorismului jihadist, folosindu-se de pârghia toleranţei corecte politic. Toleranţă, care capătă pe zi ce trece forma eşecului plenar al statelor Uniunii în ceea ce priveşte asigurarea siguranţei  cetăţenilor lor.

Pentru a-şi argumenta impostura şi pentru a evita fie şi numai teoretice răspunderi legale, electorale şi/sau constituţionale, responsabilii cu siguranţa cetăţenilor din diverse ţări şi de la diferite niveluri se grăbesc să explice faptul că… nu există siguranţă 100%. Nici nu cred că cetăţenii Europei au o atare aşteptare. Însă, una este să aperi populaţia în condiţiile unei politici publice în domeniu, care să fie coerentă, sustenabilă, predictibilă şi dedicată… siguranţei cetăţeanului (!) şi cu totul şi cu totul altceva este să faci acelaşi lucru în condiţii de incoerenţă legislativă, iresponsabilitate poltitică, sfidare a … siguranţei cetăţeanului – ceea ce se întâmplă, din nefericire, în acest moment!

Cu cât atentatele teroriste se înmulţesc, cu cât numărul morţilor şi cel al răniţilor creşte, cu atât discursul integralist, multiculturalist, atenuant circumstanţial se înteţeşte. Ca şi cum suntem îndemnaţi să aşteptăm resemnaţi desfrunzirea. Sau anihilarea. Şi asta, în ciuda faptului că aceleaşi trompete neomarxiste ne explică ritos cum s-au mărit bugetele serviciilor secrete, cum se implementeză programe sofisticate şi extrem de costisitoare de luptă împotriva terorismului islamic, cum se fac toate eforturile pentru a fi din ce în ce mai protejaţi, în timp ce se face totul pentru a fi din ce în ce mai lipsiţi de protecţie în faţa enclavizării islamice a Europei, enclavizare, care produce şi alimentează jihadismul.

Asta îmi aduce aminte despre halucinanta dezbatere, care are loc de ani de zile în Statele Unite ale Americii, despre cum traficul de droguri nu se doreşte să fie, de fapt, eradicat, deoarece ar rămâne sute de mii se oameni, implicaţi în lupta împotriva traficului de droguri, fără joburi, printre altele.

Una o alimentează pe cealaltă…

Cu cât resentimentele cetăţenilor faţă de propriile guverne şi faţă de structurile paneuropene iresponsabile se înteţesc, cu atât apelul la “mai multă Europa”, la mai multă toleranţă, la mai multă corectitudine politică, la mai multă resemnare, devine mai pregnant. Şi, cum era de aşteptat, un asemea discurs apare din ce în ce mai “fast” şi mai “frecventabil” şi mai “necesar”, pe măsură ce partide oportuniste, xenofobe, extremist-naţionaliste (fac aici diferenţa dintre patriotism şi naţionalism-extremist) prind avânt, potenţate… exact de politicile care deconstruiesc identitatea europeană, implemenate de Noua Stânga!

Una o alimentează pe cealaltă…

În spaţiul public, nu se acceptă absolut nici o opinie contrară variantelor oficioase/oficiale. Terorismul cultural altoieşte frenetic intoleranţa politică şi nu suportă critica, atunci când vine vorba să fie confruntat cu sine însuşi. Alteritatea este valabilă doar în ceea ce priveşte drepturile pozitive ale minorităţilor – o formă de exersare a toleranţei faţă de drepturile minorităţilor, complet intolerantă de altfel atunci când vine vorba despre drepturile majorităţii! Nici nu ar fi de imaginat un alt scenariu din perspectiva elitelor Noii Stângi, care conduc de la Bruxelles destinul bătrânului continent, din moment ce chiar aceste elite se fac vinovate de tragedia umană şi instituţională a societăţii occidentale.

Nu mai este vorba doar despre toxicul neomarxism, ci despre o reinterpretare potenţatoare a eficienţei sale maligne, legitimată de politicile Uniunii Europene. În virtutea acestei schimbări de paradigmă afirmam cu ceva timp in urmă  că stânga extremă  s-a cocoţat în clădirile bruxelleze pe iluziile de prosperitate şi pace ale europenilor . Ea nu mai foloseşte metodele consacrate de luptă armată, metode lesne identificabile ca aparţinând stângii extreme şi, tocmai de aceea nefrecventabile, ci are la îndemână – oricât de gravă mi s-ar părea afirmaţia ! – terorismul de sorginte islamică! Faţă de el, faţă de miile de victime europene (morţi şi răniţi) ale acestuia, stânga extremă se poziţionează halucinant. Impăciuitoare şi plină de justificări corecte politic. Ar putea, oare, această stângă să îşi permită să fie mai tranşantă în speţă – mult mai tranşantă ! – şi să îşi piardă, astfel, cea mai redutabilă pârghie demolatoare a democraţiei şi econonomiei capitaliste a Occidentului: terorismul de sorginte islamică? Dacă logica argumentaţiei mele este corectă, atunci răspunsul este … nu.

Nu! Europa stângistă nu numai că nu va fi mai tranșantă, dar îmi este teamă că va găsi din ce în ce mai multe argumente pentru a ne acomoda cu fatalitatea (?) terorismului și cu cea a islamizării bătrânului continent.

Ultima armă folosită în materia modulului de tip soft power de implementare forțată a discursului deconstructivist identitar se numește “intersecţionalitate”. Termenul a fost relativ recent inventat de prof. Kemberlee Crensahw – profesoară la Cornell University și Columbia University – care a introdus termenul în teoria critică a raselor (o derivată a teoriei critice frankfurtiene). Pe foarte scurt, intersecţionalitatea se manifestă ca formă de politică a identității în virtutea căreia valoarea opiniei unui individ depinde mai ales de… numărul de grupuri de “victime” cărora le aparține. Valoarea de adevăr și cea de interes produse de discurs sunt considerate cu atât mai mari, cu cât persoana este identificată ca fiind deținătoarea unei intersecționalităti identitare oprimate mai vaste. Altfel spus,  dacă avem în vedere discursul une femei albe despre discriminare, este OK. Dacă vizăm discursul unei femei de culoare este și mai OK, căci fiind și femeie și fiind de culoare face parte din două grupuri, considerate a fi discriminate și oprimate. Tot așa, dacă avem în vedere discursul unei femei de culoare, care se declară și lesbiană, este excelent. Dacă, însă, suntem martorii unei poziții publice a unei femei, de culoare, lesbiană și declarate cetățean palestinian sau de etnie Cherokee este de-a dreptul fantastic, iar valoarea de adevăr și intensitatea impactului devin de-a dreptul excepționale. Evident, în detrimentul absolut al majorității opresoare albe! Intersecționalitatea ca și criteriu de valoare nu mai ține cont de simpla cantitate de adevăr ce este depozitată în ideea, afirmația, discursul, politica publică, norma academică in cauză, ci doar de gradul de aglutinare a apartenențelor personale la grupuri, considerate oprimate de către elitele stângii.

Combinațiile care dau astfel logica publică a “adevărurilor” promovate de stânga prin  mainstream media, partidele politice aferente și mediile academice de rigoare  sunt năucitoare și din ce în ce mai multe.  De aceea, vedem cum, spre exemplu, comunitatea LGBTQ+ primește cu brațele deschise migranți musulmani, indiferent de pericolele de securitate și de destrămare identitară  pe care migrația necontrolată le aduce cu sine. Indiferent de numărul victimelor. Indiferent de enclavizarea islamică a Europei. Și, culmea ironiei suicidare, indiferent și de faptul că discursul anti-LGBTQ+ în arealul islamist este la mare preț. Pentru stânga psihiatrică, intersecționalitatea oprimării transcende însă logica si instinctul de conservare.  

Combinația dintre terorismul islamist și intersectionalitate este devastatoare. Ea potențează și confirmă aducerea la tăcere a oricărei idei contrare corectitudinii politice, făcând loc justificărilor aberante considerate morale, adevărate și umanizante, care dețIn privilegiul aducerii în fața instanțelor publice a criteriului aberant al intersectionalitatii, în ciuda oricăror realități obiective care au însângerat și vor mai însângera străzile capitalelor europene.