Dănuț Jemna. Autoritatea și limitele ei

Conceptul de autoritate

Autoritatea este instanța care face posibilă devenirea, schimbarea sau transformarea. Etimologia termenului auctoritas din latină ne indică sensul primar care subliniază că autoritatea este ceea ce face să sporească, să crească. De aici izvorăște utilizarea termenului cu sensul de model, maestru, garant, responsabil, cel care confirmă, promotor, creator, autor. Din definiție se pot delimita două dimensiuni ale conceptului: cea relaţională – autoritatea presupune o relaţie între cel care devine şi cel care face posibilă devenirea; cea a sensului sau a scopului ei – autoritatea produce, sporeşte, devenirea având un sens al îmbogăţirii, al dezvoltării celui supus procesului de schimbare. Pe lângă cele două elemente, se mai poate adăuga domeniul în care se exercită autoritatea. Ideea de bază este aceea că autoritatea este constitutivă experienței umane și se aplică în toate domeniile de activitate. În ceea ce privește dimensiunea relațională, autoritatea instituie un raport asimetric între cel care are autoritatea și o exercită și cel ce își asumă să intre în raport cu ea și să beneficieze de exercițiul ei. Autoritatea reclamă un raport de supunere, o relație care admite ideea de ascultare, acceptarea celuilalt ca instanță care intervine cu proiect și limite bine stabilite în propria experiență.

Tipuri de autoritate

În funcție de natura ei, se pot delimita două tipuri de autoritate: intrinsecă, care are de a face cu ceea ce este și deține cineva, cu competențele și cunoștințele sale; instituită sau delegată, care presupune o investire pentru acțiune, o mandatare cu un scop. În funcție de domeniul aplicabilității, putem delimita între autoritatea politică, religioasă, socială etc. În fiecare domeniu există sisteme care definesc și prezintă cadrul de funcționalitate al autorității, mecanismele de control, limitele și posibilele abuzuri.

Analiza teologică face o distincție între autoritatea lui Dumnezeu și cea a omului. Prima este intrinsecă și absolută, fondatoare pentru existența umană și a întregii creații. Cea de-a doua este limitată și are de a face cu natura dinamică a ființei umane, precum și cu destinul omului de a crește și de a se maturiza și apoi de a se uni cu Dumnezeu pentru eternitate. Ideea de autoritate divină trebuie înțeleasă în contextul iconomiei creației și mântuirii, în acord cu etimologia termenului, ca un concept relațional care are în vedere relația lui Dumnezeu cu ființa creată. Dumnezeu își exercită autoritatea ca sursă a vieții și ființei și ca instanță care se implică mereu în devenirea ființei umane și a lumii. Prezența personală, liberă și din iubire a lui Dumnezeu în creație este garanția devenirii și subzistenței acesteia. În acord cu natura personală și dinamică a omului, autoritatea este constitutivă ființei sale și reprezintă o coordonată esențială a existenței umane în lume, în toate planurile. Aceasta poate fi exprimată ca o autoritate intrinsecă, ceea ce implică statutul său de ființă relațională și dependentă, care primește și oferă în permanență, care construiește raporturi cu semenii și își definește mereu identitatea în contextul acestor relații. Un exemplu important este cel al formării și dezvoltării personalității, caz în care se asumă autoritatea profesorului sau maestrului cu obiectivul dobândirii de competențe și cunoștințe bine definite. De asemenea, autoritatea omului este și una delegată. În contextul experienței umane în societate, se constituie poziții de autoritate instituționale, de la cele politice și sociale, până la cele din cadrul comunităților religioase.

Modelul autorității la Isus Cristos

Din perspectivă teologică, păcatul (ca ratare a scopului creației) a presupus o denaturare a raportului dintre om și Dumnezeu printr-o invalidare a statutului de creatură și un refuz al asumării unei poziții asimetrice în raport cu autoritatea creatorului, ca sursă a vieții și ca instanță față de care ființa creată își poate defini coerent identitatea. Căderea a presupus o pierdere a sensului, o ratare a experienței umane și o existență în neadevăr. Păcatul este o boală care afectează modul de a fi al omului tocmai pentru că s-a pierdut reperul fundamental al existenței sale, relația cu creatorul. Această deviere a condus și la exercitarea viciată a autorității omului, la depășirea limitelor ei, la abuzuri și constrângeri. Întruparea Fiului lui Dumnezeu ia în calcul această stare a omenirii și presupune un proces de vindecare a ființei umane, adică de reașezare a omului într-o relație coerentă cu creatorul. De aceea, în experiența lui Isus putem vedea cel mai bine cum funcționează realitatea autorității divine și a celei umane.

În primul rând, Isus reașează omul în poziția de dependență totală față de Dumnezeu, asumând această relație asimetrică a ființei care primește viața de la el și care păstrează raportul cu persoana divină pentru a fi posibilă dinamica devenirii sale către scopul pentru care a fost creat. Astfel, în Isus Cristos vedem un om care trăiește plenar condiția umană, beneficiind de prezența lui Dumnezeu ca motor al vieții și devenirii sale. Ascultarea lui Cristos, supunerea față de voia și legea divină nu înseamnă un simplu act de obediență, ci asumarea coerentă a locului și poziției ființei create în raport cu Dumnezeu. Refacerea raportului cu creatorul reprezintă premiza unei experiențe umane autentice, de calitate, ceea ce vedem în viața lui Isus Cristos, modelul și ținta existenței noastre.

În al doilea rând, prin ceea ce este și face, Isus reprezintă o autoritate pentru ceilalți oameni. Ceea ce a realizat ca om devine o sursă și un potențial ce poate fi oferit celorlalți care vor să intre în relație cu el. Isus Cristos este pentru noi omul desăvârșit, al doilea Adam, începutul unei noi creații sau tip de experiență umană, este autoritatea intrinsecă ce oferă suportul și dinamica pentru această nouă experiență în lume. Această autoritate a lui Isus este una recunoscută de Dumnezeu și de oameni, astfel că el este așezat într-o poziție de autoritate peste întreaga creație și întreaga iconomie a lui Dumnezeu. Așadar, Cristos are și statutul de autoritate delegată de la Dumnezeu peste toate lucrurile, iar dinamica mântuirii lumii presupune poziția sa de cap, de motor al unui proces pe care el îl pune în mișcare și îl duce până la capăt.

În al treilea rând, Isus Cristos își exercită autoritatea asupra ucenicilor săi, o demonstrează prin ceea ce produce, o câștigă permanent în fața lumii prin modelul său. El aduce dinamică și transformare asupra celor care îl acceptă ca maestru și este o prezență relațională constantă care îi însoțește pe cei care îi recunosc autoritatea și sunt dispuși să intre în procesul restaurării și împlinirii umane. În calitate de autoritate, Isus produce transformare autentică în ucenicii săi, participă la procesul de dezvoltare a unor personalități bine conturate, care dobândesc autoritate și pot fi de folos altora. De asemenea, Isus deleagă autoritate discipolilor lui și celor ce cred în el pentru a da dinamică comunității credincioșilor în lume. Instituțiile eclesiale au suport cristologic, pentru că reprezintă actualizări ale slujirii lui Cristos și asigură continuitatea misiunii lui în lume. Biserica este spațiul unde ucenicii urmează modelul lui Cristos, cresc și devin modele pentru alții și pot avea anumite poziții care dau funcționalitate comunității creștine.

Pentru a discuta despre limitele autorității, vom face trimitere la două domenii de aplicabilitate, cel politic și cel religios, precum și la relația dintre acestea. Realizăm analiza doar din perspectivă teologică, ceea ce presupune trimiterea la capitolul de teologie politică. În acest caz, se pot evalua diverse modele de teologie politică care explică rolul și locul fiecărui tip de autoritate în planul lui Dumnezeu cu privire la lume.

Modele de teologie politică

Analitic, se pot analiza mai multe modele, însă facem trimitere la două concepții de bază din care se dezvoltă celelalte. Primul este cel al separării clare a autorității politice de cea religioasă. Această abordare o întâlnim și la nivelul concepției politice a majorității statelor moderne și este asumată și în viziunea teologică a celor mai multe biserici (în special cele catolice și protestante). Ideea separării presupune identificarea clară a locului și rolului fiecărui tip de autoritate în societate și evitarea oricărei încercări de cumulare, suprapunere sau influențare a uneia de către cealaltă. Creștinul trăiește într-o realitate complexă și este invitat să fie parte la două tipuri de structuri și sub influența celor două tipuri de autoritate care au funcții diferite. Când se ia în calcul legitimitatea, dialogul și intersectarea acestor două autorități, apar diferențele dintre diversele abordări și practici ale comunităților confesionale.

Al doilea este modelul ce presupune posibilitatea unei armonii sau simfonii între cele două autorități (după exemplul bizantin). Ideea este că între acestea se poate stabili un acord sau o cale de lucru, de coabitare, pentru ca fiecare să își poată atinge obiectivele dorite. În această abordare, frecvent a fost nevoie să se găsească soluții pentru ispita cumulării celor două tipuri de autoritate, fie la nivelul unei persoane, fie al unei structuri. Sunt cunoscute exemplele în care fie împăratul sau un lider politic, fie un papă sau un cleric a pretins și chiar și-a asumat și cealaltă poziție de autoritate. Istoria arată că, deși această acumulare și suprapunere a celor două tipuri de autoritate nu a adus niciodată rezultate pozitive, ispita ei nu a dispărut nicicând.

Dubla iconomie a lui Dumnezeu în lume

Autoritatea este constitutivă existenței umane, chiar și în starea de păcat a omenirii. Ea este legată de natura noastră de ființe create, total dependente de Dumnezeu, și de natura dinamică a omului, care presupune prezenta continuă a unei instanțe care să îi producă devenirea. În condițiile căderii, ea admite o formă în plus, ce presupune ideea unei acțiuni asupra răului. Experiența umană a luat mereu în calcul o instanță care limitează și chiar pedepsește faptele rele, a găsit o cale prin care se răspunde coercitiv și cu mijloacele violenței asupra celor care devin agenți ai nedreptății și răului în lume. De regulă, acest tip de acțiune a fost asumat la nivelul structurilor de organizare și conducere ale societăților umane și s-a constituit ca apanaj al autorității politice (care reglementează) și judecătorești (care aplică). Ea este o autoritate delegată ce se constituie în context politic și administrativ. Asupra acestei teme a limitării și pedepsirii răului există reflecții nu numai din perspectiva dreptului și politologiei, ci și a filosofiei și teologiei.

Așa cum remarca P. Ricoeur, în starea actuală a omenirii, care presupune existența păcatului și răului, pedagogia divină în lume presupune două dimensiuni, două căi care conduc existența noastră către escaton. Este vorba despre pedagogia iubirii și mântuirii, care cere credincioșilor să răspundă cu iubire și iertare oricui, chiar și dușmanilor și celor ce ne fac rău. De asemenea, există o pedagogie a justiției și pedepsei. Așa cum înțeleg cei mai mulți teologi, această a doua parte a prezenței active a lui Dumnezeu în lume presupune implicarea autorității dregătorului (Rom. 13:1; 1Pt. 2:14), cu observația că acțiunea ei nu aduce mântuirea sau eradicarea răului, salvarea sau viața veșnică, ci ea are menirea de a prezerva o stare de bine colectiv și de a da continuitate existenței umane în lume. Așadar, prezența lui Dumnezeu în istorie are în vedere și opera de mântuire, și pe cea de limitare și pedepsire a răului. În consecință, asistăm la o dublă situare paradoxală a credinciosului față de pedagogia divină: în raport cu iconomia mântuirii trăim tensiunea lui deja, dar nu încă, avem speranța vieții veșnice și a mântuirii, trăim efectiv opera de restaurare a omului și exersăm iubirea față de Dumnezeu și aproapele, dar încă suntem în proces, așteptăm realizarea plenară a acestuia la finalul istoriei; în raport cu iconomia justiției și dreptății divine trăim cu credința că răul a fost deja învins, dar el nu a fost îndepărtat din lume, ci se exprimă până la finalul istoriei și deci trebuie să îi suportăm consecințele și să luăm act de manifestarea sa.

Autoritatea presupune limite

Prin natura ei, autoritatea este limitată. Pe de o parte, limitele sunt date tocmai de sensul autorității, acela de a produce devenire și de a atinge un scop. Pe de altă parte, acestea sunt determinate de natura sa relațională, de existența unor raporturi interpersonale, a libertății și demnității persoanei. Exercitarea autorității se poate exprima și dincolo de acest cadru, iar acest lucru presupune o degradare sau pervertire a naturii relației pe care o instituie, inclusiv a scopului ei. Procesul de depășire a limitelor autorității poate începe printr-un viciu sau printr-o abatere determinată de oricare dintre cele două părți implicate sau printr-un consens al lor către un scop rău. Efectele acestor transgresiuni se văd imediat: autoritatea nu mai produce; relația nu se mai bazează pe recunoaștere, respect și libertate, ci apar îndoielile, constrângerea, manipularea, abuzul, dominarea și frica.

Discuția despre exercitarea autorității statului acceptă din start ideea că vorbim despre o expresie a autorității care presupune limitele legii. Ea este circumscrisă unui cadru reglementat la care sunt chemați să adere toți cetățenii unui stat. Ceea ce face sensibilă discuția despre autoritate la acest nivel este faptul că exercitarea ei implică o mulțime de date contextuale specifice unei societăți și foarte mulți parametri care pot schimba datele problemei. De asemenea, în acest cadru are aplicabilitate pedagogia care pedepsește, frecvent prin apelul la constrângere și violență. În acest context, identitatea de cetățean, care nu se suprapune în totalitate peste cea de credincios, îl poate aduce pe creștin inclusiv în situația de a fi un agent direct al exercitării autorității administrative, de a fi implicat activ în actul frânării și pedepsirii celor care fac răul. Pentru un credincios, această dublă calitate a omului în lume presupune participarea la cele două pedagogii divine, însă lucrurile nu sunt deloc simple. Ea se poate face acceptând un anumit model de teologie politică pentru a construi un tip coerent și bine asumat de raport între cele două autorități sau se poate realiza contextual și fără o logică clară.

În practică, pot exista derapaje de la această acțiune a autorității statului, precum și regimuri sau instituții care să împingă limitele responsabilității lor dincolo de orice justificare morală. Devine astfel importantă, cel puțin pentru credincioși, capacitatea de a înțelege limitele autorității în contextul funcționării statului și posibilele ei devieri. Din perspectivă creștină, aceste limite pot fi analizate prin maniera în care sistemul politic și cel legislativ iau în calcul și protejează valoarea și demnitatea persoanei. Pentru creștini, nu pot exista justificări ale acțiunii autorității, fie și coercitive, care să lezeze demnitatea ființei umane și să atenteze la viața cuiva. Când asemenea situații apar, atitudinea celui credincios nu poate fi decât una de dezacord și eventual de conflict cu autoritatea statului. Ea poate lua forma protestului, nerespectării cerințelor unei autorități care își depășește limitele sau chiar denunțului și trădării. Toate aceste forme radicale de a intra în conflict cu autoritatea statului pot fi asumate de cel credincios cu această convingere a caracterului provizoriu al dregătorului și autorității politice, dar și cu disponibilitatea de a asuma consecințele acestei confruntări și lipse de supunere.

În încheiere, subliniem că și exercitarea autorității religioase este supusă riscului depășirii propriilor limite și apariției unor disfuncționalități de la cele mai ușoare, până la unele foarte grave. În acest caz, lucrurile necesită nuanțare, pentru că este nevoie să operăm mult mai fin cu cele două tipuri de autoritate: intrinsecă și delegată. Viața Bisericii presupune două dimensiuni importante: carismatică și instituțională. În viziunea Părinților Bisericii, orice poziție de autoritate instituțională ar trebui dublată de cea carismatică. Însă practica demonstrează că această situație nu se realizează întotdeauna. Ca urmare, apar clasicele abateri sau ieșiri din matca autorității: persoane cu carismă care nu își pot realiza vocația pentru că nu primesc acordul liderilor și uneori sunt considerate o amenințare pentru instituție (frecvent ele sunt tratate cu ostilitate și de pe poziții de putere); persoane aflate în ierarhia comunităților creștine care nu produc rezultate, nu își ating scopul pentru care au fost investite și eventual nu au o recunoaștere din partea credincioșilor; lideri religioși care manipulează comunitatea și o orientează către alte scopuri decât cele specifice slujirii creștine; autorități care își folosesc poziția pentru interese personale, bani, faimă și influență etc. Cu privire la autoritate, Isus Cristos avertizează frecvent în Evanghelii asupra ispitei de a o utiliza în slujirea creștină de pe poziții de putere și după logica acestei lumi căzute. Mântuitorul îi încurajează însă pe ucenici să urmeze paradigma sa și să fie autorități care slujesc, care sunt la dispoziția tuturor ca suport pentru transformare și trăirea unui nou mod de viață în lume, ca o mărturie a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.