Dănuț Jemna. Biserica și criza actuală

Nu am reținut să existe comunicate publice și inițiative importante ale bisericilor prin care să își arate disponibilitatea și să invite credincioșii să participe cu resurse pentru a sprijini, acolo unde este nevoie, pe cei prinși deja în criza pandemiei actuale. Cel mult, mesajele au vizat proprii credincioși pentru protecția lor sau pentru participarea la slujbele religioase. În acest context, comportamentul bisericilor trădează câteva aspecte cumva știute sau intuite de anumiți analiști, dar acum avem ocazia să le vedem pe viu.

În primul rând, se observă acuta incapacitate a instituției religioase de a răspunde problemelor și mutațiilor care apar în societate. Cu inerția mare față de noutăți și transformările specifice societății informaționale ne-am obișnuit deja. Dar referitor la o posibilă schimbare de perspectivă în privința slujirii propriilor credincioși și a realizării propriei misiuni în lume, lucrurile nu se mișcă aproape deloc. Biserica tinde să rămână cantonată între zidurile propriilor clădiri și să rezolve lucrurile prin discursuri și slujbe religioase, prin inițiative care să adune mase mari de oameni în fața liderilor lor. Însă de foarte multă vreme o asemenea abordare nu mai are impactul scontat, nu produce decât rezultate minore, superficiale, alimentând ce a mai rămas din spiritul gregar al unei societăți care se atomizează pe zi ce trece. Structurile instituționale ale bisericii sunt nu numai greoaie, ci mai funcționează și unilateral. Acestea pretind credincioșilor ascultare și respectarea tradiției, dar fără să acorde spațiu de dialog, să primească feedback și să audă problemele concrete ale oamenilor și să găsească instrumente noi și eficiente de a interveni în viața credincioșilor. Abordarea este specifică unei instituții care prestează un pachet de servicii fără să țină cont de cerere și de dinamica pieței. Acest tip de inflexibilitate s-a observat rapid în contextul actualei crize. În ciuda recomandărilor venite din partea instituțiilor abilitate, bisericile au continuat să cheme enoriașii la slujbele religioase, respectând la limită anumite condiții privind numărul persoanelor adunate sau prezența lor în spații deschise, și nu în clădiri. Dependența excesivă de cult în forma sa tradițională și lipsa unor alte modalități de a veni în sprijinul oamenilor sunt simptomatice. Întrebarea este dacă bisericile au luat în calcul posibilitatea de a oferi eucaristia și celelalte sacramente și în alte cadre decât cerându-le oamenilor să vină toți în același loc și în același timp. Prin comportamentul ei, biserica pune o presiune mare pe umerii credincioșilor și creează o dihonie între ei. Cei care se duc la slujbele publice o fac pe eroii și sunt mândri de credința lor superioară față de cei temători care stau acasă și încearcă să respecte regulile autorităților.

În al doilea rând, simptomatologia reacțiilor credincioșilor și liderilor religioși arată o acută slăbire reciprocă a încrederii din ambele părți. Toată povestea asta cu afișarea publică a slujbelor religioase în aceste zile nu are de a face cu credința, ci cu falsa smerenie și cu teribilismul ieftin. Pe de o parte, clericii și ierarhii nu au încredere în capacitatea credincioșilor de a le urma indicațiile și de a utiliza alte forme de manifestare ale vieții religioase decât cele clasice, care sunt direct coordonate de ei. Dacă liderii pun bază pe credința autentică a membrilor bisericilor, atunci ar putea îndrăzni să le ceară să fie sare și lumină în contextul în care trăiesc zi de zi, fie cu vecinii, fie cu colegii de muncă, fie ca voluntari acolo unde este nevoie, fie cu donații și sprijin de orice fel pentru cei cu lipsuri. Se suspendă cumva realitatea bisericii și a slujirii ei în lume dacă pentru o vreme oamenii nu se vor mai putea aduna laolaltă în număr mare sau în lăcașele de cult? Pe de altă parte, fiindcă credincioșii nu au fost ajutați să experimenteze mai multe forme ale practicilor religioase și construirea unor relații reciproce pe baza credinței și valorilor ei, se simt derutați, eventual părăsiți. Astfel, ei riscă să alimenteze starea de confuzie provocată de criza globală și prin incertitudinile cu privire la identitatea lor creștină. Credința enoriașilor este puternic afectată acum când nu văd posibilitățile ei de aplicare concretă dincolo de cadrele religioase cultice tradiționale.

În al treilea rând, față de societate și de cei pe care biserica este chemată să îi slujească, există riscul adâncirii rupturii create deja în perioada anterioară. Această tendință separatistă se dezvoltă pe mai multe căi: prin atitudini de superioritate ale creștinilor care se consideră protejați de Dumnezeu și îi judecă pe ceilalți și consideră că această pandemie este pedeapsa divină peste lume; prin mesaje apocaliptice care vorbesc despre escaladarea crizei sau apariția unor probleme și mai mari; prin mesaje și comportamente care îi izolează pe credincioși de lume și le propune exclusiv orientarea spre realitatea escatologică; prin atitudini fundamentaliste care separă inclusiv credincioșii între ei sau diferitele confesiuni între ele etc.

Ca întotdeauna, dar cu atât mai mult în această perioadă, biserica trebuie să aibă o atitudine de smerenie și slujire, care să nu țină seama decât de faptul că toți oamenii sunt implicați în aceeași mare problemă și că doar printr-un efort comun îi putem face față. Biserica are ocazia să demonstreze acum că are credință și că ea se traduce prin împlinirea voii lui Dumnezeu în lume. Acest lucru presupune practicarea cu mai multă asiduitate a valorilor și adevărurilor creștine, fără compromisuri și atitudini de teamă, discriminare sau izolare, ci mai degrabă cu spirit de sacrificiu și orientare către nevoile celorlalți. Chiar dacă lucrurile se vor agrava, chiar dacă lumea va trece printr-o criză mult mai profundă decât putem intui acum, bisericii i se cere să transmită vestea bună a lui Dumnezeu, să aibă un mesaj de încredere și speranță și să fie în mod clar un exemplu de atitudine pozitivă și de curaj în fața tuturor problemelor. De asemenea, creștinilor le revine și sarcina de a rămâne vigilenți în fața derapajelor posibile, atât de la drepturile și libertățile cetățenilor, cât și din partea tuturor celor ce folosesc această stare de criză pentru a obține beneficii eludând etica și legile statului.

Din fericire, comunitatea creștină are toate resursele și modelele de care are nevoie pentru a se mobiliza în acest sens, de a depăși diferendele dintre diversele tradiții și de a face front comun pentru o voce și o poziție coerent exprimate în lume în această perioadă complexă. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.