Dănuț Jemna. Confuzia istoriei sau despre 30 de ani de postcomunism

În aceste zile s-a scris și s-au spus multe despre schimbarea regimului comunist și despre cei 30 de ani de tranziție în România. Acesta este un semn bun și arată faptul că suntem preocupați de propria istorie și de transformările ce au loc la nivelul societății, mai ales într-o perioadă delicată și cu numeroase provocări. La o analiză mai în profunzime a opiniilor vehiculate în spațiul public cu privire la revoluția din decembrie 1989 și perioada de tranziție ce a urmat, se poate observa că există încă multă confuzie și poziționări din cele mai diverse, unele chiar neașteptate. Pe de o parte, este normal să mai existe elemente neclare despre trecut și prezent pentru că desprinderea de vechiul regim și construirea unui alt tip de societate reprezintă un proces complex și cu multe necunoscute. Pe de altă parte, pare că există ceva intrinsec mecanismului tranziției și care nu dorește să iasă la lumină, ci stăruie să rămână în obscuritate, ca ceva care se sustrage unei evaluări corecte și subminează dorința autentică de schimbare și înnoire. În acest rol de instrument subversiv nedefinit și neasumat la vedere se află mai multe elemente. Într-o măsură mai mare sau mai mică, acestea tind să permanentizeze o anumită stare de neclaritate și un tip de abandon al lucidității în favoarea confuziei. Facem trimitere succint la două exemple.

În primul rând, aproape toate instanțele care s-au constituit ca repere ale perioadei de tranziție au purtat și au indus o anumită stare de incertitudine, de la intelectualii de marcă, vocile importante din mass-media și din societatea civilă, până la liderii religioși sau ai partidelor politice. Vorbim despre o confuzie ce a însoțit reperele așteptate sau cele reperate de societate și care s-a transmis publicului larg în mai toate direcțiile. Există anumite cauze care au dus la acest tip de ambiguitate instalată în jurul celor ce au devenit un indicator de direcție sau un indiciu de valoare și moralitate. Probabil că cea mai importantă dintre acestea este lipsa unei delimitări tranșante și transparente față de trecut și oamenii vechiului sistem care au continuat să joace un rol important în noua ordine deschisă de revoluția din decembrie 1989. Avem puține excepții care au încercat să tragă o linie de demarcație, iar în această categorie intră în special oameni care au suferit în comunism și care au fost dispuși să își asume un rol public în perioada de tranziție. Însă aceștia au fost împinși rapid într-o zonă de confuzie de către cei care au preluat puterea și cele mai importante poziții în societate. Reperele reale și cu potențial important pentru procesul de schimbare al României au fost izolate și duse la periferie, iar cele care s-au opus au fost supuse aprig unor campanii ale denigrării și jocurilor murdare. În acest timp, pozițiile vizibile în structurile societății de tranziție au fost ocupate de oameni care au preferat să mențină această stare de obscuritate prin coabitarea pașnică cu noile structuri și participarea la noile proiecte sociale. O dovadă clară în acest sens este aceea că nu s-a reușit un proces al comunismului, iar condamnarea lui publică s-a realizat prea târziu și mai mult ca un gest formal, fără implicații importante. O altă dovadă este legată de lipsa de succes al proceselor legate de revoluție și de mineriadele ce au urmat sau mușamalizarea anchetelor cu privire la administrarea capitalului public moștenit din comunism. Probabil că cel mai dureros aspect este acela că în confuzia reperelor din perioada de tranziție înregistrăm un declin constant de încredere în oameni, valori și instituții, iar la orizont nu apar personalitățile care să se detașeze de zona de incertitudine și să ofere un alt tip de orientare, cu claritate și substanță.

În al doilea rând, asistăm la o confuzie de natură hermeneutică. Trecutul este mereu reinventat și reinterpretat fie în funcție de pozițiile și de beneficiile avute în contextul sistemului comunist, fie de noile aspirații și de repoziționările din perioada de tranziție. De exemplu, avem o categorie importantă a populației care a fost parte a procesului de industrializare și urbanizare a României din ultimii 20 de ani ai epocii Ceaușescu. Pentru mulți dintre aceștia, tranziția deschisă de revoluție a însemnat o perioadă complexă care a dus la pierderea de locuri de muncă sau la venituri foarte volatile și la un nivel de viață precar. În asemenea condiții, raportarea la trecut poate însemna pentru unii memoria unei perioade de stabilitate economică și socială față de un prezent incert și cu foarte puține posibilități. Asemenea oameni au fost mereu supuși unei presiuni informaționale și chiar manipulării din partea politicienilor sau a mass-mediei, unii fiind dependenți de resursele oferite de stat. De asemenea, cetățenii din zona rurală au trăit o confuzie similară, pentru că perioada de tranziție a fost una ce a semănat cu o deconstrucție la aproape toate nivelurile. Reîmproprietăriți, dar fără capital și idei, oamenii au trăit povara unui proces de confruntare cu limite și situații de netrecut, astfel că satele au suferit un proces accelerat de depopulare și îmbătrânire, iar populația a renunțat la proprietate foarte ușor și foarte ieftin. Evaluarea prezentului și raportarea la trecut nu s-au putut face ușor, ci mereu prin formularea unor întrebări la care nu se găsea nici un fel de răspuns. Între timp, satele s-au schimbat semnificativ, rămâne de analizat în ce sens și cu ce efecte, iar locuitorii de aici trăiesc gustul amar al unei perioade care le-a adus mai multe insatisfacții și probleme decât soluții și împliniri. Exemplele ar putea continua cu multe alte categorii de oameni, așa cum sunt cei care au lucrat și lucrează la stat. Însă am avut și avem puțini oameni care să fi beneficiat de acea claritate a istoriei care să-i ajute să se plaseze coerent în contextul societății postcomuniste. Pentru unii, libertatea a fost perioada mult așteptată, dar au primit-o cu realism și conștienți de ceea ce va urma, mai ales când au văzut care sunt artizanii noii puteri. Pentru alții, având școala și beneficiile sistemului anterior, a fost vorba despre o muncă lucidă de adaptare și repoziționare, cu interese și obiective bine stabilite și cu o rețea de relații care au susținut atingerea lor.

Cei născuți și crescuți după revoluție au fost martorii unei permanente hermeneutici a suspiciunii și au fost supuși unei constante dispute între diferite tabere care au pretins că spun adevărul. Pentru cei mai mulți dintre cei cu vârsta sub 30 de ani, trecutul nu poate avea o valoare concretă, pentru că interpretarea lui este însoțită de tot soiul de confuzii, iar prezentul este mereu sub semnul incertitudinii și riscă să rămână fără valoare și semnificații clare din lipsă de repere și progres. Unii au emigrat și este posibil să aibă o șansă să evalueze de la distanță anumite lucruri și să participe la efortul părinților lor de a înțelege mai bine atât trecutul, cât și prezentul. Alții au rămas aici în țară și participă la conglomeratul de opinii și opțiuni pe care îl construim acum. Se pare însă că tinerii rămași se află la o limită sensibilă a suportabilității și nu se știe dacă asta îi va conduce la decizia de a se implica mai mult în viața societății sau de a se izola și de a răspunde cu indiferență la mersul lucrurilor.

Înainte de a încheia, este bine să subliniem că, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat în perioada de tranziție în România, cu toate confuziile, stagnările și alunecările existente, o direcție a schimbării poate fi stabilită. Lucrurile se mișcă foarte greu și cu rezultate mult sub așteptări. Am intrat în structurile UE și istoria ne-a împins într-un cadru favorabil schimbărilor de care aveam nevoie. Nu știm unde am fi fost fără să fi beneficiat de acest context, deși putem trage cu ochiul la vecini. Chiar și așa, suntem mai mereu în coada clasamentului UE la aproape toți indicatorii și constant trași de urechi pentru derapajele de la standardele asumate. Însă și cadrul acesta european trece actualmente prin propriile crize și încercări. Adeziunea pentru valorile democrației și ale unei societăți deschise trebuie susținută de cetățenii fiecărei națiuni și de un efort sistematic de a o cultiva pe toate căile posibile. Să sperăm că Europa nu este la o mare răscruce și că lecția trecutului complex al totalitarismelor și războaielor nu s-a șters în perioada anilor de pace și prosperitate de care am beneficiat cu toții.