Dănuț Jemna. Creștinismul și psihologia

Este cunoscut faptul că astăzi foarte mulți oameni apelează la psihologi și psihiatri pentru a trata diverse afecțiuni psihice sau pentru a beneficia de consiliere privind deciziile și problemele din viața lor. Există voci care consideră că actualmente asistăm la o adevărată explozie a fenomenului și că psihoterapia este noua religie, iar cabinetul de specialitate este noua biserică la care merg foarte multe persoane, îndeosebi în spațiul occidental, dar nu numai. Pe de o parte, indivizii solicită un psiholog ca urmare a eforturilor de a-și gestiona diversele crize, în special de identitate, create de existența umană în contextul societății postmoderne dominate de individualism, cultura de masă și tehnologie. Atomizarea societății, supralicitarea atenției, stresul și tot mai multă muncă sunt tot atâtea cauze ce alimentează oboseala, anxietatea, complexele și dezechilibrele din viața cetățenilor. În unele state, paradigma terapeuticii psihologice a devenit o adevărată obsesie și un panaceu universal. Pentru aproape orice problemă din existența cuiva se recomandă imediat consultarea specialistului psiholog sau psihiatru, iar spațiul public induce în permanență ideea că avem nevoie de terapie în permanență, de la vârsta școlară, până la bătrânețe. Mass-media contribuie foarte mult la propagarea acestei viziuni și ne propune să apelăm cu încredere la terapeuți așa cum o facem în legătură cu problemele uzuale de la îngrijirea dentară și nutriție, până la activitatea fizică și cosmetică. Pe de altă parte, nevoia de terapie este direct proporțională cu distanțarea oamenilor de biserică și de viața religioasă. Spiritualitatea creștină a dezvoltat un cadru coerent în care credincioșii au posibilitatea să realizeze un efort de transformare a vieții lor sub îndrumarea unui părinte spiritual. Contextul relației de ucenicie și taina spovedaniei oferă suportul pentru o bună cunoaștere de sine, pentru forme de terapie care să înlăture problemele și neputințele sufletești, în acord cu o viziune dinamică și relațională despre natura omului. Însă aceste instrumente sunt tot mai puțin utilizate de credincioși și suferă și de incapacitatea instituțiilor eclesiale de a oferi sprijin oamenilor dincolo de slujbele publice. Din păcate, în ultimele decenii, biserica a mai externalizat una dintre slujirile sale fundamentale și pare să cedeze ușor terenul, acceptând faptul că această coordonată a fost preluată cu succes de stat, de oamenii de știință și cei de afaceri. Fenomenul are o mare amploare la nivelul tinerilor, care nu mai acordă încredere bisericii, se declară într-un număr tot mai mare atei și consideră că știința are răspunsul la toate întrebările.

Așa cum observă diverse personalități, de la analistul F. Fukuyama, până la arhiepiscopul de Canterbury, anumiți oameni ai bisericii și-au adaptat discursul și strategia și sunt tentați să facă din Isus un mare terapeut. Dacă această imagine se vinde bine și atrage publicul, biserica poate veni cu o ofertă pe măsură. În anumite confesiuni, slujbele bisericii și activitățile religioase sunt construite ca să facă față acestei tendințe a oamenilor de a-și rezolva probleme legate de stima de sine și prețuirea celorlalți, de a găsi siguranța și confortul pentru experiența lor de zi cu zi în complexitatea lumii actuale, de a construi o identitate care este dominant definită de experiența profesională. În unele cazuri, participarea la slujbele religioase reprezintă o formă de terapie de grup. Predicile au caracter motivațional și pun mare accent pe latura pozitivă a experienței creștine, pe importanța și locul fiecăruia în planul divin, pe sprijinul lui Dumnezeu în toate lucrurile, pe calitatea de învingători a celor care îl urmează pe Isus etc. Adesea, muzica este antrenantă și trebuie să asigure o implicare emoțională foarte puternică, destul de aproape de logica marilor concerte pop-rock. De asemenea, viața comunitară presupune un activism religios care să dea sentimentul apartenenței la o comunitate și implică tot mai mulți credincioși în întâlniri cu diverse roluri și cu diferite categorii de persoane, utilizând scheme de management cât mai bine puse la punct. Nu în ultimul rând, anumite biserici au dezvoltat ideea utilizării unor terapeuți cu educație de specialitate care să facă consiliere în cabinete deschise la nivelul parohiei. Frecvent, acești specialiști nu au nici un fel de cultură religioasă, iar alteori își asumă cadrul credinței creștine, încercând să promoveze o ”psihologie creștină” care combină texte din Scripturi și Freud. Există și prelați care fac cursuri de psihologie și terapie pentru a se pune la dispoziția enoriașilor în această logică nouă, iar unii dintre ei ajung să se ocupe doar de această profesie și eventual renunță la slujirea clericală.

În România, fenomenul noii religii este abia la început. După 1990, societatea românească a intrat în procesul alert de schimbare prin infuzia valorilor occidentale, pe lângă dinamica mecanismului complex de tranziție de la totalitarism la democrația liberală. Existența unei tensiuni și incertitudini la nivelul oamenilor, ce provin din ciocnirea unor viziuni diferite despre lume și viață și din confruntarea unor modele sociale foarte diferite, produce efecte cu impact psihologic puternic, traume și probleme ce necesită terapie. Însă asemenea persoane cu probleme nu știu cum să procedeze, fie din lipsă de cunoaștere, fie dintr-o atitudine de reținere față de soluțiile oferite de psihologi. O anumită inerție a schimbărilor de mentalitate provine din tendința unor structuri de tip tradițional de a se conserva, iar influența unor instituții precum biserica sau școala contribuie la acest mecanism de frânare a înnoirilor la care este supusă viața oamenilor pe diverse căi. În același timp, expunerea la cultura occidentală cere cu rapiditate schimbări de gândire și comportament, iar oamenii resimt această presiune constantă care le poate acutiza anumite probleme din viața lor. Din perspectiva temei analizate, situația din țara noastră este interesantă și pentru că nivelul de cunoștințe privind psihologia umană și etapele dezvoltării personalității, împreună cu nevoile și provocările lor, este destul de scăzut. Atât statul, cât și religia și știința au ținut societatea într-o anumită umbră și incertitudine în ceea ce privește cultura cunoașterii de sine. Lipsa de încredere în instrumentele și rezultatele unor științe sociale precum psihologia sau sociologia, dar și în cele profesate de spiritualitatea creștină, este suficient de mare, după ce populația a trecut printr-un lung proces de inginerie socială. Comunismul și perioada de tranziție au degradat capitalul social și au redus viața socială la o formă de colectivism pestriț în care se întâlnesc diverse surse de autoritate ce solicită atenția și participarea individului, dar fără ca acesta să fie educat în spiritul libertății, cunoașterii de sine și responsabilității.

În general, biserica a folosit instrumente de evaluare și soluționare a problemelor oamenilor care actualmente sunt considerate a fi apanajul psihologiei. Teologia și spiritualitatea creștină au fost și sunt preocupate de înțelegerea naturii umane și a experienței persoanei ca unicitate ce se definește și exprimă relațional, atât în raport cu divinitatea, cât și cu semenii. Anumiți specialiști au descoperit în scrierile Sfinților Părinți metode și abordări terapeutice pe care știința modernă le-a descoperit și dezvoltat abia recent. Este important de subliniat și faptul că liderii religioși au folosit și încă folosesc anumite căi și mijloace cu impact psihologic pentru a convinge și chiar manipula masele de oameni aflate sub autoritatea lor. În România, bisericile se opun invaziei terapeuților, sub pretextul că oamenii găsesc la duhovnici și părinții spirituali toate sfaturile și soluțiile bune pentru problemele lor. A deschide sufletul și a scoate la iveală toate detaliile intime în fața unui străin care pretinde că poate oferi soluții cu ajutorul științei reprezintă un act nesăbuit pe care liderii religioși nu îl recomandă sub nici o formă. În egală măsură însă, oamenii se plâng că dialogul cu clericii nu depășește adesea nivelul unei scheme ritualice care nu produce efectul scontat. Soluțiile primite sunt frecvent anacronice, nu au de a face cu problemele reale ale oamenilor și nu conduc la un rezultat așteptat, fapt care mărește distanța credincioșilor față de biserică. Însă numărul oamenilor care apelează la terapeuți este în creștere. Pe de o parte, unii intră în această lume ca urmare a mecanismului pieței, fiind convinși de publicitate, mărturia unor cunoscuți, informația obținută din documente de specialitate etc. Pe de altă parte, alții consideră că nu au altă sursă la care să apeleze pentru că nu mai au încredere în biserică și în capacitatea ei de a ajuta și interveni eficient în viața lor. Ideea mersului la psiholog a devenit atractivă și din perspectiva faptului că cel credincios iese cumva din sfera comunității religioase unde este mult mai expus privirii și judecății celorlalți, se adresează unui specialist și pune preț pe logica economică: un serviciu plătit conduce inevitabil la beneficii concrete.

În fața acestei tendințe de acaparare a zonei terapiei doar de către cei care utilizează mijloacele și viziunea cunoașterii științifice, biserica este nevoită să facă anumite evaluări importante. Prima privește propria spiritualitate și maniera în care modelele cu care operează sunt relevante și actuale, aduc rezultate eficiente la problemele credincioșilor. Asupra acestui subiect am discutat în trei texte anterioare legate de nevoia unui model de spiritualitate contemporan. A doua vizează dialogul știință – religie. Biserica tinde să aibă o atitudinea rezervată cu privire la rezultatele științei și tehnologiei. Însă istoria recentă a dovedit că lucrurile se schimbă cu o viteză mult mai mare și că nu există un timp suficient de îndelungat, ca în trecut, pentru a evalua noile provocări aduse de aceste noutăți pentru viața de credință. Anumiți teologi și oameni ai bisericii au înțeles că doar printr-un dialog deschis și serios între cele două domenii de cunoaștere se poate ajunge la fundamentarea unui mod de viață care poate corespunde exigențelor credinței creștine în contextul actual. Varianta renunțării la propria abordare și abandonarea problemei în mâinile specialiștilor psihologi, fie la cabinete private sau de stat, fie la cele deschise în curtea bisericii nu este o soluție responsabilă. De cealaltă parte, nu este viabilă nici calea demonizării psihologiei și a muncii terapeuților care practică această specialitate. În fine, nici tentativa unui mix care să integreze credința și știința într-un produs numit ”psihologie creștină” nu poate fi susținută, chiar dacă pentru unii ar fi calea onorabilă de a rezolva lucrurile. Dialogul dintre știință și teologie presupune o abordare care lasă loc de acțiune ambelor domenii în viața oamenilor, cunoscând foarte bine mijloacele, scopurile și limitele fiecărei căi. De pildă, știința nu va lua în calcul niciodată realități precum Dumnezeu, harul, păcatul și răul, și nici nu este necesar să facă asta. Fără acestea însă, viața de credință nu are sens, iar realitatea este forțat îngustată la ceea ce poate demonstra știința. În egală măsură, dacă știința are argumente concrete că anumite boli ale aparatului psihic necesită un tip anume de terapie și mai ales tratament medicamentos, biserica ar trebui să ia act de asemenea rezultate și să își încurajeze credincioșii să le folosească. Mai trebuie subliniat faptul că această deschidere la dialog ar putea avea un impact important în privința efortului de creștere a culturii populației privind experiența umană în calitate de ființe psihice și spirituale, care pot fi afectate de boli la fel de bine cum sunt afectate organele corpului și că au nevoie de tratamente adecvate pentru vindecare. În contextul unui mediu social tensionat și cu un puternic impact la nivel identitar, deschiderea credincioșilor atât către rezultatele antropologiei și spiritualității creștine, cât și față de rezultatele din psihologie poate avea un impact pozitiv în menținerea unui echilibru personal de care este atâta nevoie în această perioadă.