Dănuț Jemna. Cum explicăm evoluția demografică a României?

Evoluția demografică a României din ultimul secol a fost explicată cu ajutorul unei teorii de referință pentru studiile de specialitate, anume teoria tranziției demografice. Începând cu epoca industrială și societatea de consum, la nivel european şi mondial au avut loc o serie de importante transformări demografice pe care specialiştii le-au observat ca pe un fenomen de amploare cu un tipar specific şi i-au dat numele de tranziţie demografică. În special, se observă declinul fertilităţii şi cel al mortalităţii, care au avut loc în ţările occidentale încă din secolele XVIII şi XIX. De asemenea, se poate observa o creștere a populației la nivel global, o tendință de urbanizare și una de îmbătrânire demografică, adică o trecere de la populații cu ponderi ridicate ale tinerilor la populații cu ponderi ridicate ale vârstnicilor.

Conceptul de tranziţie demografică a intrat în vocabularul ştiinţific prin intermediul lucrărilor demografului F. Notestein, în anul 1945. La bază, acest concept este definit dintr-o perspectivă descriptivă cu ajutorul câtorva indicatori demografici, dintre care cei mai importanţi sunt rata de creştere a populaţiei şi ratele natalităţii şi mortalităţii. Acest fenomen se observă prin modificarea ratelor de creştere a populaţiei, a structurii pe grupe de vârstă a populaţiei şi a dinamicii principalelor fenomene demografice. Procesul transformărilor demografice conduce la o scădere a fertilităţii, pentru a se ajunge la o rată de creştere a populaţiei foarte slabă, cu rate scăzute pentru natalitate şi mortalitate. Ideea de bază este aceea că în perioada de început a fenomenului de tranziţie demografică se realizează o rată de creştere aproape nulă a populaţiei, având rate de natalitate, respectiv rate de mortalitate foarte mari şi apropiate ca valori. Procesul continuă cu scăderea ratei de mortalitate, în special datorită progresului economic, social şi tehnologic. Dacă se păstrează rate de natalitate ridicate, această scădere a mortalităţii conduce la o importantă creştere a populaţiei. Procesul transformărilor demografice continuă însă cu o scădere a natalităţii, pentru a se ajunge la o rată de creştere foarte slabă sau la un echilibru demografic cu rate scăzute pentru natalitate şi mortalitate. Situarea într-un tipar care admite o natalitate şi o mortalitate scăzute, adică o rată de creştere a populaţiei slabă, reprezintă comportamentul populaţiei specific finalului procesului tranziţiei demografice. Unii autori împart procesul în patru sau chiar cinci etape: faza staționară; etapa de debut a tranziției; etapa târzie a tranziției; etapa staționară (eventual etapa următoare de declin al fertilității și de scădere a efectivului populației).

Intrarea României în procesul de modernizare, la începutul secolului trecut, a adus cu sine o scădere rapidă a mortalității. A urmat o scădere a natalității, care este considerată firească în contextul teoriei tranziției demografice. Politica pronatalistă a regimului comunist nu a reușit să oprească declinul natalității, ci l-a întârziat cu aproximativ 20 de ani. În plus, mortalitatea populației începe să crească începând cu anii ’60, ajungând să depășească nivelul natalității în anul 1992. Din acest an, România înregistrează un spor natural negativ și populația continuă să scadă, fenomen început în anul 1990. După anul 1995, se intră într-o perioadă de relativă stabilitate, astfel că ratele de natalitate și mortalitate fluctuează ușor în jurul valorilor medii de 10 nașteri la o mie de locuitori, respectiv 12 decese la o mie de locuitori, iar rata totală de fertilitate, în jurul valorii de 1,3 copii născuți de o femeie, este cu mult sub cea de înlocuire a unei generații (2,1 copii). Pe baza datelor privind ratele brute de natalitate și mortalitate (figura 1), se pot identifica cele trei etape mari ale procesului tranziției demografice în România.

Etapa I (pretranzițională) sau faza regimului demografic tradițional (1880-1920) caracterizată de niveluri ridicate ale natalității (aproximativ 40-45 de născuți la o mie de locuitori) și ale mortalității (aproximativ 25-30 de decese la o mie de locuitori) și un relativ echilibru demografic (un spor natural pozitiv și ridicat, de peste 10 nașteri în plus față de numărul de decese la o mie de locuitori). Lipsa datelor statistice anuale ne determină să prezentăm valori pentru perioade cincinale începând cu anul 1880 și până în 1930. Această primă perioadă ar putea fi extinsă până la începutul anilor ’30, când fertilitatea și mortalitatea rămân încă foarte ridicate.

Etapa a II-a (tranzițională) sau faza transformărilor demografice (1920-1995 sau 1930-1995). Aceasta debutează cu scăderea mortalității și natalității, cu evoluții diferențiate pe sub-perioade. Treptat are loc o creștere a efectivului populației, a urbanizării și, în final, se ajunge la o creștere a gradului de îmbătrânire demografică. Această etapă este una complexă în România, fiind marcată de efectele celor două războaie mondiale, de politicile pronataliste din perioada comunistă, precum şi de efectele perioadei de tranziție socială și economică deschise de căderea comunismului în anul 1989.

Etapa a III-a (post-tranzițională) sau faza regimului demografic modern (1995-prezent) marcată de o relativă stabilitate a natalității și mortalității, cu un spor natural redus și negativ.

Figura 1. Evoluția ratelor brute de natalitate și mortalitate în România, 1880-2014

Sursa: Realizat pe baza datelor oferite de www.insse.ro, 2016; Ghețău, 1977

Printre criticile aduse teoriei tranziției demografice, două elemente specifice mai importante pot fi menționate: finalul procesului nu corespunde exact teoriei (în special în ceea ce privește nivelul de fertilitate, care trebuie să fie stabil și aproape de nivelul de înlocuire); teoria nu este capabilă să prezică nivelul de fertilitate după terminarea procesului. Ambele critici sunt decisive pentru analiza evoluției demografice a țărilor CEE, mai ales pentru imposibilitatea de a explica dinamica populației după 1990. Lipsa unei teorii generale asupra evoluției fertilității a condus la ideea de a analiza dinamica demografică în diferite contexte socio-economice și să prezinte câteva teorii explicative care servesc la astfel de contexte.

Pentru țările CEE au fost dezvoltate câteva teorii explicative privind schimbările demografice. Studiile de specialitate au ținut cont atât de specificitatea regimului comunist, cât și de o serie de caracteristici ale perioadei de tranziție socio-economică după căderea sistemului comunist. Aceste țări au un regim demografic marcat de cel puțin trei determinanți proveniți din trecut: o politică demografică proastă, un sistem socio-economic centralizat și un sistem politic autoritar. Perioada comunistă a oferit un cadru relativ stabil pentru formarea familiei și îngrijirea copilului, siguranța locului de muncă, educația gratuită și sistemele de sănătate și locuință cu costuri reduse. În plus, în cadrul acestui sistem, a apărut un model interesant de comportament bazat pe rolul economic și reproductiv al femeii. Cu ajutorul politicilor pronataliste, evoluția demografică în epoca comunistă a întârziat scăderea fertilității cu aproape 20 de ani, iar procesul a fost reluat la sfârșitul anilor 1980. După 1990, fertilitatea a continuat să scadă, în conformitate cu tendința anterioară, apoi a atins un nivel de stabilitate relativă cu valori scăzute, cu mult sub pragul de înlocuire. Căderea sistemului comunist a eliminat condițiile favorabile formării familiei și fertilității, înlocuindu-le cu o serie de caracteristici restrictive: nesiguranța locului de muncă, locuințele scumpe, dinamica pieței muncii etc.

Pentru dinamica demografică a țărilor CEE după 1990, literatura de specialitate oferă câteva teorii. Prima susține că schimbarea demografică este puternic determinată de procesul de tranziție socio-economică a acestor țări de la sistemul comunist la cel capitalist. În această optică, deteriorarea condițiilor socio-economice și o anumită cantitate de incertitudine la acest nivel implică un răspuns rațional la nivel demografic care duce în cele din urmă la scăderea fertilității. O altă teorie se referă la internalizarea sistemului valoric occidental la nivelul acestor țări, mai precis a unui model specific de formare a familiei care presupune amânarea căsătoriei și nașterii primului copil, emanciparea femeii, revoluția sexuală și utilizarea mijloacelor de contracepție. Aceste coordonate se regăsesc într-o altă teorie care explică comportamentul demografic la nivelul țărilor occidentale în a doua jumătate a secolului trecut și este cunoscută ca teoria celei de-a doua tranziții demografice. Aceste două explicații nu au găsit un deplin acord în rândul specialiștilor, astfel că unii autori vorbesc despre un fenomen particular specific acestei regiuni (ideea unei lowest-low fertility) pentru care trebuie găsite elemente explicative în context, iar alții au propus versiuni care combină elemente din teoriile existente.

Un aspect neglijat în toate aceste teorii explicative este legat de faptul că între perioada comunistă și cea de tranziție există un element de continuitate și o serie de aspecte din trecut care își manifestă efectele în perioada post-comunistă. În sinteză, asemenea elemente de continuitate, dar și diferențele dintre cele două perioade pot fi observate la nivelul sistemului economic, al valorilor și al instituțiilor. Într-o abordare mai complexă, comportamentul demografic al țărilor CEE presupune a lua în calcul condițiile socio-economice specifice perioadei de tranziție, infuzia de valori occidentale care au determinat o serie de schimbări la nivelul familiei și reproducerii, elementele specifice sistemului politic și instituțional din perioada de tranziție și, în plus, aspectelor de continuitate dintre cele două perioade care acționează la toate cele trei niveluri, atât cu impact pozitiv, dar mai ales negativ asupra fertilității. În tabelul de mai jos, sunt indicate o serie de elemente cu impact pozitiv și negativ asupra fertilității în cele două sisteme, precum și elementele de continuitate de la perioada comunistă la cea de tranziție.