Dănuț Jemna. Decepțiile și speranțele perioadei de criză

Starea de urgență din România a fost prelungită cu încă o lună de zile. Unii se așteptau la această măsură, iar alții s-au grăbit să comenteze că este prea mult, că se exagerează și la mijloc sunt manevre politice ale actualei conduceri care este interesată de capital electoral și de beneficii economice. După o lună de la instituirea stării de urgență, au ieșit la iveală foarte multe lucruri care arată adevărata față a societății românești. Cele mai multe dintre acestea pot fi trecute în categoria aspectelor negative, care sunt o sursă de deznădejde. Altele pot fi intuite ca elemente ce dau totuși o rază de speranță pentru un viitor la care cetățenii să poată participa cu mai multă responsabilitate și realism.

Nu știu dacă trebuie să considerăm o surpriză faptul că această stare de criză creată de pandemie a demonstrat starea deplorabilă în care se află majoritatea instituțiilor publice, fie ele ale administrației, fie din sănătate. Nu este de mirare că politicienii și conducătorii acestor instituții au arătat atât de mult amatorism și lipsă de responsabilitate. Practic, această perioadă dificilă ne arată starea reală a societății și ceea ce am reușit să construim în cei 30 de ani de democrație. De asemenea, nu trebuie să ne surprindă nici faptul că mass-media și elemente ale societății civile, inclusiv biserica, își arată propria criză și incapacitatea de a-și realiza consecvent misiunea asumată. Trebuie spus că ceea ce iese la lumină acum reprezintă o stare pe care, în multe momente, am intuit-o și înainte de criză. România postdecembristă a avut un parcurs sinuos și cu foarte multe probleme, iar acest lucru trebuie asumat cu mult realism. Am ieșit din comunism cu un capital social deteriorat la maximum, iar noua societate a fost construită și condusă de oamenii fostului regim. Stihiile comunismului ne urmăresc încă, iar maladiile trecutului sunt foarte prezente în societate la toate nivelurile. Însă marile decepții ale acestor zile de criză nu sunt neapărat legate de ceea ce vedem cu toții, doar dacă am fost naivi și am crezut că lucrurile stau altfel după ce această țară a fost coordonată de oameni care nu au dorit nici un fel de schimbare, ci au urmărit propriile interese. Probabil că suntem conștienți cu toții că o schimbare în profunzime la nivelul mentalităților și valorilor nu s-a realizat încă. România a fost împinsă către anumite reforme structurale în contextul integrării în UE și al monitorizării la care am fost supuși permanent după depunerea candidaturii de aderare. Un tip de progres instituțional și al ordinii formale s-a realizat ca urmare a acestui mecanism, însă marea problemă o reprezintă transformarea la nivel uman. Pe de o parte, trebuie să fim lucizi și să înțelegem că procesul de schimbare la acest nivel durează câteva generații și că este bine să nu ne facem iluzii deșarte. Pe de altă parte, este important de analizat cum anume se petrece acest fenomen de schimbare și care sunt premisele care pot conduce la dezvoltarea unor generații de oameni care să gândească și să înțeleagă altfel experiența socială.

Decepțiile legate de istoria noastră recentă trebuie așadar căutate în altă parte, nu la președinte, partide, guvern sau managerii de spitale. Facem trimitere la două exemple de surse care pot fi considerate agenți ai schimbării pe care ne-o dorim și care pot juca un rol decisiv în perioada de tranziție. Nu aducem nici un fel de judecată asupra lor, ci ne punem o serie de întrebări care contează nu doar acum, ci și vor fi valabile și în viitor. În primul rând, este vorba despre elitele intelectuale ale acestei țări, îndeosebi cele care au reușit să supraviețuiască în comunism, precum și ucenicii lor. Este clar că aceste persoane au depus un efort în vremea tranziției și au încercat să se implice în diverse proiecte publice. Ne întrebăm însă asupra lipsei lor de convergență pentru câteva proiecte de impact și care să reziste timpului. Frecvent a părut că acești oameni sunt prea vanitoși și sunt mai mult preocupați de propriile proiecte, în dauna unor inițiative care ar fi putut avea un alt impact. De exemplu, un proiect educațional de anvergură, cu câteva modele de școli și mecanisme de formare, la care să participe majoritatea intelectualilor importanți, ar fi putut contribui la nevoia fundamentală de schimbare din sistemul actual de învățământ. Sigur, am avut câțiva miniștri ai educației sau culturii, dar s-au erodat și au luptat cu un balaur care nu poate fi reformat prin legi sau decizii instituționale. Probabil că după asemenea experiențe oamenii au înțeles și au preferat să iasă din sfera publică. De asemenea, este important de analizat procesul de tranziție de la o generație la alta. Din nou, cu dezamăgire, constatăm că ucenicii și maeștrii nu au cele mai bune relații, iar noua inteligență aderă ușor la păcatele prezentului și nu pare dispusă să adere la același sistem axiologic ca cel al înaintașilor. Am avut speranțe în tineri intelectuali care au creat noi partide sau diverse proiecte civice, dar multe s-au stins prea repede în special pentru că au demonstrat aceeași lipsă de convergență cu alți parteneri și au fost prea concentrați pe propria glorie înainte de vreme. Cum spuneam, nu este vorba de a-i judeca pe acești oameni, ci este legitim să ne întrebăm ce se întâmplă cu adevărat și cum putem depăși acest impas. Pentru că este clar că pentru viitorul acestei țări, elita intelectuală are de jucat un rol important. Însă trebuie căutate mijloacele cele mai eficiente de a realiza această implicare, iar lecția trecutului nu trebuie ignorată. Dacă elitele sunt în regres, atât la nivelul calității intelectuale, cât și în responsabilitatea implicării civice, avem motive de dezamăgire.

În al doilea rând, este vorba despre prezența bisericii în societate. În România, toate sondajele de opinie au arătat mereu că biserica este una dintre instituțiile cu mare încredere în rândul cetățenilor. În raport cu această poziție, ne-am fi așteptat la un tip de responsabilizare mai mare din partea liderilor comunităților creștine și la un mod de acțiune care să sprijine procesul de schimbare la nivelul oamenilor. Chemarea bisericii nu este să se implice în spațiul public prin suprapunerea peste locul și rolul altor instituții, nici să stea pasivă și dezinteresată față de problemele societății. Dimpotrivă, pentru refacerea dimensiunii morale a societății, pentru refacerea capitalului social, biserica poate avea o contribuție importantă dacă își face cu seriozitate treaba ei. O țară în care peste 80% dintre oameni se declară creștini nu poate să fie dominată de minciună, hoție, bârfă, neîncredere, frică, așa cum se întâmplă de fapt, așa cum o demonstrează studiile de specialitate, datele statistice, mass-media, dar și simpla experiență la care avem cu toții acces. Înseamnă că fie creștinismul promovat de biserică admite alte valențe și nu produce un impact real în societate (dacă oamenilor li se propune o orientare exclusivă către o lume viitoare și o atitudine negativă față de lumea aceasta, de exemplu), fie asistăm la o asumare nominală a acestei calități la nivelul credincioșilor. S-a comentat îndeajuns faptul că pe parcursul stării de urgență prezența publică a bisericii a fost ambiguă și că se aștepta mai mult de la liderii religioși în efortul de a sprijini măsurile de împiedicare a răspândirii bolii. De asemenea, s-a discutat îndelung asupra mariajelor cu politicul, a intereselor economice și de imagine, toate acestea erodând masiv în special încrederea tinerei generații în instituția bisericii și, implicit, în valorile creștinismului.

Raza de speranță ce o oferă experiența acestor zile de stare de urgență nu este legată de discursul politicienilor care ne asigură că vom ieși mai puternici din această încercare. Dacă există unele lecții importante ce pot avea implicații pozitive pentru viitor, ele privesc câteva direcții care chiar s-au văzut în aceste zile. Un exemplu este legat de așteptările față de o elită intelectuală activă. Pe viitor, este posibil să asistăm la o democratizare a acestui statut, să nu mai putem identifica un grup distinct de personalități, eventual cu carismă și mare impact, ci să se formeze o masă mai mare de formatori de opinie care să fie bine pregătiți într-un anumit domeniu, să aibă expertiză profesională și să fi câștigat o anumită poziție de încredere în breasla lor sau în comunitatea locală. În perioada de criză, am văzut că asemenea oameni există și că au avut curajul să exprime public o opinie, să analizeze cu competență și spirit critic diverse situații și să propună soluții concrete. Așa numita masă critică de oameni responsabili și bine pregătiți, deschiși să se implice în viața societății pare să reprezinte un reper pentru viitor și pentru schimbarea ce ne-o dorim. Un alt exemplu este legat de inițiativele civice sub forma ONG-urilor sau al unor proiecte locale care identifică nevoi și probleme și încearcă să le soluționeze. În luna de stare de urgență care tocmai a trecut, asemenea proiecte au devenit mai vizibile, oamenii au auzit de ele și mulți cetățeni au dovedit solidaritate și disponibilitate de a se implica. Dezvoltarea acestui segment printr-o mai largă participare a cetățenilor, fie prin contribuții financiare, fie ca membri activi ai acestor asociații, reprezintă un element care va produce efecte pozitive în societate. Educația civică a tinerilor prin încurajarea voluntariatului și dezvoltarea spiritului de analiză a vieții sociale și a nevoilor existente reprezintă o altă sursă de speranță pentru viitor. Mai trebuie subliniat că, pentru transformarea societății, dimensiunea religioasă rămâne o sursă importantă care nu poate fi neglijată. Biserica poate aduce o contribuție importantă la procesul de asanare morală și dezvoltare a încrederii sociale dacă se implică în viața oamenilor în logica misiunii și slujirii creștine, fără interese partinice, fără dorința de a obține imagine și putere, și fără sentimentul că ea trăiește într-o altă realitate. În încheiere, sperăm că problemele economice aduse de starea de urgență, care vor avea un impact important asupra cetățenilor și a micilor antreprenori, ar putea admite și o serie de efecte pozitive. Izolarea și statul acasă, pierderea locurilor de muncă sau reducerea veniturilor ne pot ridica nivelul de incertitudine și teama, însă ne pot învăța și lecția cumpătării, evaluării mai serioase a adevăratelor nevoi, a consumului și a resurselor necesare. Toți specialiștii vorbesc despre o criză economică cu efecte pe o perioadă suficient de lungă, însă oamenii obișnuiți pot învăța o lecție bună și se pot gândi asupra schimbării comportamentului economic. Economia și consumul rațional este posibil să fie dictate de lipsa veniturilor și a locurilor de muncă, însă pot fi asumate și printr-o schimbare de optică cu privire la modul în care ne gândim viața, ne raportăm la consum, la nevoile altora și la mediul înconjurător.