Dănuț Jemna. Din nou despre educație

Telenovela din educație din aceste ultime săptămâni ne-a arătat, din nou, și cu mult realism, cum arată sistemul public de învățământ din România. Ca în fiecare an, presa și politicienii se grăbesc să facă evaluări și să emită sentințe sau soluții, însă tema este rapid abandonată pentru alte subiecte mai importante care apar la orizont. Așa cum ne-am obișnuit, scenariul se repetă în fiecare an cam în aceleași coordonate: politicienii aflați la conducere dau vina pe cei care au guvernat înaintea lor; părinții și copiii dau vina pe autoritățile statului; ziariștii critică pe toată lumea și abia așteaptă să mai prezinte o școală cu toaletă în curte sau pe cele nepregătite pentru a începe activitatea didactică. În contextul pandemiei, lucrurile au fost mai complicate, iar criticile s-au intensificat. În analizele și evaluările realizate de diverși actori care au apărut în mass-media se pot identifica câteva aspecte care arată cât de dificil este de elaborat și de aplicat un proces de reformă în educație la noi.

În primul rând, remarcăm lipsa de convergență a opiniilor. Pe de o parte, este normal să fie așa, pentru că avem o diversitate de perspective și de persoane implicate în diverse forme în această problemă. Pe de altă parte, este simptomatic faptul că cel puțin viitorul și eventualele soluții pentru construirea lui sunt atât de diferite și de vag formulate prin apelul la clișee de tip politicianist. Foști miniștri, profesori, politicieni și oameni de presă nu se întâlnesc ideatic și strategic decât în locuri comune precum creșterea finanțării sau depolitizarea educației, dar fără a indica concret modalitățile prin care se pot atinge asemenea obiective. De asemenea, cu toții par a fi de acord că educația trebuie să devină o prioritate națională, însă foarte rar se oferă măsuri punctuale prin care se poate operaționaliza un asemenea obiectiv. Impresia pe care o dau comentatorii care își dau cu părerea despre educație este aceea că știu despre ce vorbesc, dar nu pot să indice câteva strategii sau acțiuni concrete care să ducă la schimbarea mult așteptată. Este clar că educația a devenit un subiect la care oamenii au devenit mai atenți, însă tratarea lui de o manieră heirupistă în preajma începutului de an școlar trădează faptul că interesează mai degrabă critica și populismul decât rezolvarea problemelor. Lipsa de convergență a ideilor și proiectelor avansate arată că cei care le propun nu reușesc să ia distanța necesară față de aceste abordări de conjunctură și de dorința de a se plasa convenabil pe piața dezbaterilor și de a ieși în evidență cu acest subiect sensibil.

În al doilea rând, constatăm că oamenii s-au obișnuit cu ideea de schimbare și cu discutarea ei, în timp ce transformarea propriu-zisă a sistemului de educație este o chestiune secundă, care se încropește românește prin manevre care să salveze aparențele. S-a repetat mereu în ultimii ani că actualul model de educație, atât din cel preuniversitar, cât și cel superior, este depășit și necesită o schimbare profundă. Vestita reformă din educație este anunțată mereu de fiecare ministru al educației și, mai nou, de fiecare persoană care are ocazia să se exprime în public pe această temă. Impresia generală a opiniilor exprimate în ultimii ani este aceea că ideea în sine de reformă dă bine la public și trebuie folosită mereu. Orice nou ministru sau inspector trebuie să vorbească despre schimbare și să critice ce s-a făcut înainte. Însă tot mai puțini sunt aceia care pot prezenta o alternativă sau un nou model educațional viabil care să ia locul celui din trecut considerat depășit. Experimentele făcute în ultimii ani au păcătuit fie prin propunerea de variante complet nerealiste, de import sau construite ad-hoc, fie prin peticirea găurilor unui construct care nu mai este actual. De exemplu, în mai toate propunerile de schimbare avansate în diverse forme, nu s-a renunțat la paradigma cantitativă, la viziunea centralistă și la dependența politică. Deși multe voci au criticat aceste coordonate, ele au rămas niște constante ale sistemului de învățământ românesc. De asemenea, încercările mai radicale de reformă nu au propus soluții eficiente de tranziție de la un model la altul, cu etape clare și obiective bine stabilite pentru fiecare etapă. La asemenea propuneri, sistemul a reacționat rapid prin opoziție, tendință de conservare, reorientare de formă și fără măsuri în profunzime. Inerția la schimbare din interior este atât de mare încât orice măsură sau politică bună care este adoptată într-o lege se implementează cu greu sau este remodelată convenabil în contextul aplicării ei. Un exemplu este cel al orientării educației pe competențe și schimbarea vechii paradigme orientate pe cunoștințe. În școli, fișele de discipline și programele școlare sunt construite cumva pentru a respecta această cerință impusă de minister, însă în practica educațională efectivă activitatea se desfășoară tot după modelul anterior al predării și evaluării cunoștințelor.

Pandemia a arătat din plin faptul că ne place să discutăm și să criticăm, că am aderat cu toții la ideea de reformă și schimbare, dar că interesul practic este atât de scăzut și că orizontul dezbaterilor nu depășește nivelul de teorie și ipoteze. Măsurile propuse de ministerele educației și sănătății pentru începerea anului școlar s-au asemănat cu o inginerie ieftină care eludează complet actul educațional și complexitatea sa. Maeștrii de la butoanele decizionale au etalat o sumedenie de idei stupide despre cum se poate face școală cu mască și panouri de plastic, cu tablete și internet, dar au uitat complet că au de a face cu ființe umane în devenire, cu nevoi mult mai diverse și mai complexe decât primirea unui set de cunoștințe de aproape sau de la distanță. În discursurile publice, toată lumea oferă garanții că totul e bine și că școala se desfășoară în condiții bune, pe când în practică cu toții știm că vom asista încă la un experiment pierdut din perspectiva educației.

În al treilea rând, în cele mai multe discursuri și idei afișate public, subliniem tonul nerealist și lipsa de cunoaștere în profunzime atât a sistemului de educație, cât și a realității societății românești. Mulți miniștri și profesori au vorbit despre educație având în minte un context educațional construit artificial pe care îl cunosc și pe care sistemul actual îl permite. Vorbim despre școli care adună cei mai buni elevi și profesori, despre contexte în care părinții intervin cu fonduri și renovează clase și clădiri sau despre elevi care termină cu note mari pentru că au beneficiat de ani de pregătire deoarece părinții au putut asigura fondurile necesare. Așadar, există încă actori care continuă să idealizeze școala românească și rezultatele acesteia pentru că iau ca reper unități de învățământ elitiste. Unii mai fac apel la olimpici, la studenții care au fost acceptați la universitățile din străinătate, la notele mari de la evaluările naționale pentru a menține ideea că avem o școală de calitate și că nu sunt necesare decât schimbări minore, eventual de infrastructură. Dacă reformele sau planurile de schimbare ale unora se bazează în continuare pe idei și propuneri care ignoră decalajele uriașe dintre mediul rural și urban, dintre zonele de dezvoltare ale României și dintre orașele mari și cele mici, atunci nu va exista nici un fel de progres. Dimpotrivă, stratificarea socială și economică a României a condus la și va accentua stratificarea din sistemul de educație. Există școli care reușesc să adune cei mai buni profesori, să obțină resurse și să asigure infrastructura educațională pentru copii, însă există un număr foarte mare de unități de învățământ care depind doar de finanțarea publică și nu pot depăși dificultățile acumulate de-a lungul anilor. Cele câteva Românii stratificate pe care le întâlnim deja în realitatea socială și economică de zi cu zi le regăsim și în școli. Decalajele tind să se mărească, iar reformele și politicile promise de guvernanți fie nu țin seama de acestea, fie contribuie la menținerea lor. Este inutil să mai subliniem că această realitate a fost complet ignorată în deciziile legate de începerea școlii în contextul pandemiei. Deși se știa din semestrul anterior că școala online a fost aproape un fiasco pentru că foarte mulți copii nu au putut beneficia de infrastructura necesară și pentru că profesorii nu au fost pregătiți pentru un asemenea demers, totuși s-a decis să se apeleze în continuare la această opțiune.

În încheiere, putem spune că tocmai criza actuală ar putea reprezenta și un context propice pentru a propune un set de schimbări graduale, cu o serie de etape intermediare, care să conducă la o transformare a sistemului educațional din România. Pandemia ne obligă la anumite măsuri, dar ne și ajută să fim mai fermi și să luăm anumite decizii care pot avea un impact pozitiv în viitor. De exemplu, reducerea numărului de copii din clase, ca urmare a restricției de distanțare, ar putea fi folosită pentru gândirea unui sistem care renunță la viziunea cantitativă și se orientează pe alte coordonate ale educației care țin cont de dezvoltarea personală și orientarea profesională, de competențe și abilități etc. Ideea unui număr mai mic de elevi în clase s-a tot vehiculat, însă acum avem contextul să fie pusă în aplicare, condițiile ce o impun să fie evaluate și, eventual, să fie păstrată și pentru viitor. De asemenea, alocarea numărului de elevi pe școli și clase ar trebui să evite modelul actual de segregare a copiilor în funcție de criterii sociale și economice. Școlile publice nu pot refuza sau redistribui copiii care nu vin din anumite familii bine poziționate în societate sau nu au anumite condiții economice. Utilizarea tehnologiei și a metodelor moderne de predare ar putea conduce la o schimbare cu privire la locul și rolul profesorului la clasă, nu doar ca o sursă de informații, ci ca o prezență cu alt rol și cu orientarea actului didactic pe comunicare, dezbatere, analiză, creativitate etc. Școala online obligă la o regândire a materialelor didactice, a activității elevilor și profesorilor și reprezintă ocazia unei treceri progresive spre un sistem interactiv și cu alte obiective pentru lecții decât predarea de informații. Lipsa resurselor financiare și materiale din anumite școli ar putea fi ocazia unui proiect național de restructurare, renovare și consolidare a infrastructurii școlare în acord cu tendințele sociale, economice și demografice la nivel național, regional și local. Astfel pot fi evitate anomaliile de genul celor în care un primar construiește o școală nouă într-un sat în care nu mai sunt copii. Inițiativele părinților de a se implica în dotarea școlilor ar putea fi regândite printr-un proiect legislativ care să permită organizarea acestor activități la nivelul unor ONG-uri și să se realizeze în condiții de transparență și echitate. În egală măsură, activitățile de after-school și de meditații pot urma același traseu al legalității și transparenței. Autonomia locală mult lăudată ar putea avea implicații și la nivel educațional în măsura în care nu numai responsabilitățile sunt delegate tot mai mult către școli și unitățile administrative locale, ci și resursele și posibilitățile de a decide cu privire la utilizarea acestora, în special cu privire la angajarea și plata profesorilor, investiții în dotare și infrastructură, număr de elevi în clase etc. Acest lucru ar presupune îndeosebi renunțarea la sistemul de finanțare pe elev și implementarea unuia care ia în calcul unitățile de învățământ și proiectele lor educaționale care ar trebui să fie bine fundamentate.