Dănuț Jemna. Ecumenism

Deşi termenul „ecumenism” este unul recent, realitatea pe care o descrie reprezintă o problemă la fel de veche precum creştinismul însuşi. Forma în care îl regăsim de-a lungul istoriei este conciliul, adunarea episcopilor sau a capilor bisericilor locale dintr-o regiune sau de pretutindeni. Episcopii, ca autorităţi ale bisericilor locale, nu au avut doar un rol de reprezentare pentru a exercita un vot sau de a exprima o opinie la o adunare în care se discutau şi se decideau probleme legate de viaţa Bisericii. Cea mai importantă funcţie a lor era să dea glas unui mesaj trăit efectiv în comunitatea pe care o conduceau şi să aducă cu ei acea specificitate a expresiei creştine în partea lor de lume, ca s-o înfăţişeze la masa dialogului cu ceilalţi.

Conciliul creştin a fost spaţiul în care unitatea conţinutului credinţei creştine s-a evidenţiat tocmai prin aceea că aceasta lucrează şi se exprimă în mod concret și specific în diversitatea comunităţilor creştine din lume. Sf. Irineu precizează că adevărul este întrupat în comuniunea întregului grup al apostolilor, prin unitatea mesajului primit şi transmis, dar şi la nivelul fiecăruia dintre ei, prin specificul lucrării la care a fost chemat (AH. I.1.1). Prin conciliaritate, Biserica a păstrat unitatea mesajului revelaţiei şi, în acelaşi timp, a lăsat să se exprime eficacitatea şi puterea Scripturii de a răspunde unei diversităţi de nevoi din contexte social-istorice distincte.

De la apariţia mişcării ecumenice, atât credincioşii obişnuiţi, cât şi liderii bisericilor s-au raportat la acest proiect cu o mare doză de scepticism. Iată câteva dintre cele mai frecvente greşeli de abordare cu privire la ecumenism:

– Ecumenismul este o erezie. Această formulă exprimă o suspiciune generală în dreptul mişcării ecumenice, cum că ar reprezenta o încercare de a crea o nouă identitate creştină, de a propune un proiect de renunţare la orice specificitate confesională şi locală. De asemenea, reacţia este alimentată şi de o atitudine radicalizată care face dintr-o confesiune calea unică şi absolută de exprimare a credinţei creştine. Aceasta riscă să piardă din vedere că identitatea creştină are un miez tare pe care ar trebui să îl recunoască fiecare comunitate, dincolo de diferenţele locale ori confesionale, care sunt normale, dar până la un punct.

– Adevărul creștin este suma elementelor pe care le pun în comun toate confesiunile. Din această ipoteză ar rezulta că fiecare confesiune trebuie să facă efortul de a împrumuta sau de a prelua de la celelalte biserici locale şi confesionale o serie de elemente (crezuri, rituri etc.), pentru a se întregi ca biserică şi pentru a fi cu adevărat creştină. De asemenea, conform acestei perspective, fiecare comunitate creștină ar trebui să fie în stare să identifice acele elemente unificatoare atât la sine, cât şi la ceilalţi. În această optică, apare riscul de a reinventa identitatea creştină printr-o eventuală sinteză a elementelor confesionale.

– Fiecare confesiune pretinde că doar ea deţine adevărul absolut. Aceasta este o poziţie pe care o întâlnim la majoritatea confesiunilor creştine, fiecare având pretenţia că este păstrătoarea adevăratei credinţe apostolice şi a unei continuităţi neîntrerupte a tradiţiei. Evident, celelalte confesiuni trebuie să facă efortul de a prelua adevărul aşa cum este el formulat de respectiva confesiune, ca unică păstrătoare a revelaţiei autentice. Urmează de aici că celelalte comunităţi creştine trebuie să se convertească la acea confesiune considerată drept garant unic al unităţii Bisericii.

– Fiecare comunitate trebuie să renunţe la specificul ei, în favoarea unui crez comun şi a unui mod comun de exprimare a credinţei creştine. Asupra acestui conţinut comun de credinţă bisericile vor trebui să cadă de acord în urma unor discuţii şi negocieri. Este evident că temerea principală față de această perspectivă este cea cu privire la pierderea identității confesionale, cea a renunţării la elemente specifice de exprimare a credinţei creştine în respectiva confesiune.

– Unitatea Bisericii presupune o instituţie eclesială unică. O asemenea viziune prefigurează contopirea tuturor bisericilor şi confesiunilor într-o mare organizaţie la nivel mondial. Această idee creează temeri care nasc tot soiul de scenarii apocaliptice şi conspiraţioniste. Întrebările din această zonă vizează mai ales structura de conducere a unei asemenea instituţii, polii de putere şi sfera de influenţă etc.

– Continuitatea apostolică presupune o continuitate instituţională şi carismatică. Este clar că, din această perspectivă, există o singură confesiune depozitară a acestei trăsături, iar toate celelalte trebuie să se întoarcă la punctul de cotitură şi să revină la biserica mamă. Aici doar catolicii şi ortodocşii îşi pot disputa locul de biserică continuatoare a Tradiţiei apostolice, în timp ce protestanţii sunt excluşi.

În replică, prezentăm câteva elemente care ar putea constitui puncte de sprijin în favoarea unei înţelegeri pe care o considerăm corectă cu privire la ecumenism şi care să ajute la gestionarea întrebărilor şi punctelor sensibile prezentate mai sus:

– Valoarea bisericii locale. Pentru gândirea creştină, deci şi pentru ecumenism, biserica locală deţine o identitate care are la bază ideea întrupării credinţei într-un spaţiu geografic şi istoric dat. Această dimensiune locală ţine de însăşi natura Bisericii şi trebuie luată foarte serios în calcul. Biserica locală nu este doar o parte a Trupului lui Cristos, nu este mai puţin Biserică. Dimpotrivă, principial vorbind, în plan local şi istoric, fiecare comunitate creștină trăieşte, mai mult sau mai puțin plenar, expresia universalităţii Bisericii, a totalităţii Trupului lui Cristos. Fiecare comunitate locală este chemată să-şi afirme un tip de autonomie şi de libertate de expresie, în acord cu datele istorice și culturale specifice în care se manifestă. Într-o asemenea accepţiune, bisericile locale pot fi actori şi parteneri consistenţi ai dialogului ecumenic, prin afirmarea dialogală a identităţilor lor particulare, prin afirmarea unei diversităţi normale a credinţei creştine în lume. Acest dialog îşi are temeiul nu numai în miezul comun al identităţii creştine, ci şi în efortul misionar comun şi în menirea comună a comunităţii creştine în lume.

– Diversitatea de manifestare a credinţei creştine. O asemenea diversitate se manifestă în mod legitim atât în interiorul bisericii (în formele de cult, în afirmaţiile teologice şi în interpretările date Scripturii), cât şi în afara acesteia. Asumarea ei nu este nicidecum în contradicţie cu unitatea Bisericii. De asemenea, manifestarea credinţei creştine trebuie să se realizeze dincolo de zidurile bisericilor, fără a intra în conflict cu progresul omenirii, fără a demoniza ştiinţa şi tehnologia, ci, dimpotrivă, utilizând achiziţiile din alte sfere ale activităţii umane, cu scopul de a-l prezenta pe Dumnezeul Bibliei creştine tuturor, și de a integra realitatea ca parte a unui proces mântuitor. Ecumenismul creştin corespunde acestei deschideri faţă de valorile universale ale spiritului uman şi pledează pentru sprijinirea iniţiativelor creatoare ce au în vedere cunoaşterea şi progresul, precum şi utilizarea tuturor acestora spre binele comun, prin crearea de punţi de legătură între oameni, comunităţi şi popoare.

– Limitele formulărilor teologice. Acceptarea acestui adevăr conduce la deschiderea spre dialog, pentru confruntarea acestor formule dogmatice şi pentru evaluarea lor în lumina întregii învăţături apostolice. În contextul ecumenismului, o poziţie critică autentică presupune acceptarea pluralismului teologic, refuzând nivelarea și uniformizarea. Acceptarea unei diversităţi în cadrul unităţii creştine are darul să stimuleze o dinamică permanentă a formelor de expresie creştină şi a limbajului, prin efortul comun de a sesiza modurile de exprimare a misterului divin în datele revelaţiei. Pluralismul teologic nu este totuna cu relativismul teologic, ci, dimpotrivă, presupune un exerciţiu kenotic ce admite că formulările teologice nu sunt absolute, că la nivel uman cunoaşterea este limitată, și că deschiderea faţă de înţelesurile date de alţi teologi şi de alte biserici locale şi confesionale este în concordanţă cu spiritul revelaţiei, aşa cum o atestă „întruparea” ei în Sfintele Scripturi.

– O spiritualitate a comuniunii. Credinţa creştină se bazează pe o înţelegere trinitară şi personală a existenţei, care are implicaţii practice pentru o spiritualitate a comuniunii între oameni, nu numai la nivelul bisericii locale, ci şi între biserici, extinzând apoi această valoare la nivelul întregii lumi. Această spiritualitate afirmă demnitatea omului în calitate de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi acceptă că toate faptele omului sunt o expresie a acestei demnităţi pe care creatorul o aşteaptă de la făptura sa.

Ecumenismul ar trebui înţeles ca o actualizare firească a spiritului conciliar al Bisericii într-un context confesional, așa cum este cel de astăzi. Mişcarea ecumenică reprezintă un efort de descoperire a unităţii Bisericii, în spiritul învăţăturii apostolice, printr-un demers care ţine cont de bogăţia de sensuri ale mesajului creştin pe care îl descoperă şi îl actualizează comunităţile creştine locale (şi confesionale) în istoria Bisericii. Este nevoie de un astfel de efort pentru că istoria demonstrează o tendinţă de fragmentare a comunităţii creştine prin tendinţe sectare şi confesionalism.