Dănuț Jemna. Încrederea și capitalul social (1)

A existat mereu un interes al specialiștilor cu privire la definirea, analiza și evaluarea capitalului social al unei țări, regiuni sau al unei anumite perioade istorice. Unii au definit capitalul social pornind de la realitatea familiei și de la resursele de care dispun părinții în creșterea copiilor lor. Alții consideră că este vorba despre o resursă sau o formă de capital în sensul pur economic al termenului, iar alții îl apropie de o definiție din perspectivă politică. Nu în ultimul rând, există abordări care conferă conceptului valențele unei valori ce poate fi identificată la nivel individual și vizează capacitatea de a dezvolta relații sociale, implicarea la nivelul grupurilor și rețelelor sociale. Reținem nuanțele acestei ultime viziuni de tip sociologic și subliniem că acest concept are în vedere coeziunea socială și modul în care membrii unei societăți sunt capabili de mobilizare și asociere, cooperare și creare de structuri și proiecte care au de a face cu nevoile unor grupuri sau ale întregului corp social. Caracteristicile, structura și consistența capitalului social au un puternic determinant cultural și iau forme diferite în parametri geografici și de timp bine delimitați. Acesta se construiește și se transmite de la o generație la alta și poate suferi transformări importante în funcție de opțiunile culturale, economice, politice asumate la un moment dat. Analiza dinamicii capitalului social presupune observarea sistemului axiologic al unei societăți și a mutațiilor care se produc la acest nivel, a factorilor declanșatori ai schimbărilor și a efectelor ce au impact asupra vieții unei societăți. Una dintre valorile cele mai importante care stau la baza constituirii capitalului social este încrederea. Ca și în cazul capitalului social, și pentru conceptul de încredere este dificil de dat o definiție. În cele ce urmează încercăm să subliniem anumite posibilități și nuanțe în legătură cu definirea și dinamica încrederii, pentru a ajunge apoi la relația ei cu capitalul social și democrația (1) și apoi la contextualizarea acestei relații în spațiul românesc (2).

Pot fi aduse în discuție cel puțin două abordări cu privire la încredere. Prima poate fi înțeleasă din perspectiva teoriei deciziei și riscului. Încrederea este un rezultat al comportamentului unui actor social sau economic într-un context dat; ea apare ca o decizie cu privire la ceva sau un comportament anume și presupune asumarea unui risc (Coleman). Decizia de a se încrede în cineva sau ceva rezultă dintr-o analiză rațională, bazată pe judecăți ce explorează argumentele și riscurile. Ea depinde de cantitatea de informații deținută și de capacitatea de a gestiona gradul de certitudine (respectiv incertitudine) cu privire la o anumită situație și predictibilitatea rezultatelor.

A doua perspectivă privește reprezentările axiologice ale unui individ cu privire la ceilalți. Încrederea se naște din capacitatea omului de a proiecta un sistem de valori în orizontul relațiilor construite la nivelul unei comunități și se conturează ca o așteptare față de semeni ca ei să se comporte într-un anumit mod. Așadar, încrederea vizează fundamentarea așteptărilor cuiva cu privire la comportamentul altei persoane sau al unui grup. Întrebarea este dacă încrederea, definită în acest mod, este o formă a capitalului social sau este mai degrabă generatoare de capital social. Francis Fukuyama apreciază că soliditatea și calitatea capitalului social sunt determinate în mod definitoriu de existența încrederii. O societate clădită pe încredere este una în care legăturile dintre semeni sunt puternice, iar spiritul de asociere, colaborare și dezvoltare de parteneriate se manifestă din plin. Ar rezulta de aici că încrederea este un liant esențial al relațiilor sociale, că existența sau lipsa ei determină un anumit nivel al capitalului social.

Ajungem astfel la următoarea întrebare esențială: cum se construiește încrederea? Este ea determinată de presupunerea că dacă faci binele vei primi bine sau vei fi răsplătit? Se bazează ea pe responsabilitatea și obligația celuilalt de a răspunde cu un comportament similar la acțiunea mea? Implică ea așteptarea conform căreia celălalt va fi influențat de faptul că am încredere în el? Probabil că da, dacă definim încrederea strict din perspectiva teoriei deciziilor raționale. Probabil că nu, dacă înțelegem încrederea ca o valoare ce se construiește la nivel personal pe baza altor resorturi. Din perspectiva sociologiei culturii, tema încrederii capătă contur în contextul discuției despre comunitate și dimensiunea ei morală. Ideea de comunitate depășește limitele propuse de teoriile despre capitalul social ale economiștilor și politologilor. Oamenii se pot organiza în grupuri animați de un set de valori care trec dincolo de nivelul intereselor și nu au ca singur motor utilitatea economică și socială. Putem aprecia, alături de Fukuyama, că acest motor al construcției încrederii este de factură culturală. Cu alte cuvinte, încrederea se creează în contextul în care se conturează o comunitate, adică atunci când un grup de oameni internalizează un set de valori și îl transmit mai departe cu ajutorul tradițiilor, obiceiurilor, credințelor, simbolurilor etc. Dimensiunea morală are de a face tocmai cu modul în care relaționează membrii unei comunități, respectiv cu existența unui cod etic ce reglementează aceste raporturi și definesc un bine comun. La nivelul unei comunități, încrederea se naște ca o valoare morală, alături de loialitate și solidaritate (Sztompka). Încrederea este așteptarea ca ceilalți să-și asume valorile comunității și să aibă un comportament etic în raport cu altul. Asumarea acestui sistem de valori conduce, la nivel individual, la definirea identității. Fiecare membru se definește pe sine prin identificarea locului și rolului său în comunitate, prin acceptarea valorilor ce determină raporturile cu ceilalți și a limitelor spațiului social și moral între care acesta se poate manifesta.

Definirea încrederii din perspectivă culturală ne aduce imediat pe teritoriul antropologiei. Încrederea aparține ființei umane în calitate de subiect și de partener în relații. Este o calitate a persoanei umane ca animal social, ca individualitate în raportare la alte ființe umane. Existența umană presupune relații și cooperare, angajarea în acțiuni și scopuri alături de ceilalți. Plasarea unei persoane în agregatul social al unei comunități, al unui întreg solicită această calitate a încrederii. Dacă existența umană presupune corpul social, participarea cuiva la viața comunității presupune asumarea unor reguli, a unor norme sociale și morale. În fine, definirea acestor norme se realizează în baza unei concepții mai largi despre întreaga realitate a existenței. Din aceste considerente, putem aprecia că discuția despre încredere presupune două elemente importante: un set de principii sau credințe și o angajare personală în raport cu ceilalți ce derivă din asumarea lor. Această angajare implică dimensiunea teleologică a ființei umane – orientarea către un scop și către viitor. Având un set de reprezentări cognitive, pe lângă cele emoționale și morale, fiecare se raportează la ceilalți și își creează așteptări cu privire la comportamentul lor. Așadar, în construirea încrederii este foarte importantă concepția despre realitate și despre natura ființei umane. De asemenea, concepția despre lume și viață este determinantă pentru definirea scopurilor și orientării ființei umane în acțiune. În acest punct, se poate discuta despre cum anume se construiește încrederea în diferite contexte culturale și care este impactul acesteia asupra domeniului social, politic și economic.

Probabil că exemplul cel mai cunoscut la care putem face trimitere este teoria lui Max Webber prezentată în lucrarea Etica protestantă și spiritul capitalismului. Teza de bază a lucrării este aceea că dezvoltarea capitalismului în Europa și SUA este posibilă în momentul în care apare un tip de comunitate și un sistem de valori care determină un capital social aparte. Noua cultură europeană are la bază etica creștină protestantă, în special cea de factură calvină, care conduce la dezvoltarea unei societăți fundamentate pe valoarea individualității ce se angajează în construirea unui spațiu social determinat de virtuțile creștine ale iubirii aproapelui, sacrificiului, renunțării la sine și voluntarismului. Concepția religioasă despre mântuire și mai ales cea legată de confirmarea stării de grație pe care o primește omul de la Dumnezeu (care nu se realizează prin mijloace sacramentale și instituționale, ci printr-un mod de viață exemplar) reprezintă motorul unui tip de viață socială care angajează individul într-o experiență de calitate morală înaltă și de o performanță socială maximă. Încrederea se naște dintr-o viață ascetică ce se realizează în lume, și nu prin izolare monastică sau construirea unei societăți paralele. Condamnând lenea și pierderea de timp, lipsa de acțiune și de implicare socială, o asemenea etică religioasă s-a tradus într-un motor al dezvoltării sociale și economice ce are ca scop slujirea și glorificarea lui Dumnezeu în lume. Pe aceste coordonate, încrederea a devenit parte a unui cadru cultural concret, o valoare esențială a unui sistem social bazat pe cooperare, funcționalitate, respectarea regulilor, transparență, dinamism etc. Vorbim despre o cultură a încrederii în care această valoare este pusă la temelia structurilor, instituțiilor și normelor sociale. Lăsând la o parte atât analizele critice aduse teoriei lui Webber, cât și studiile care o susțin, apreciem doar că avem aici un exemplu concret în care putem evidenția relația dintre încredere ca produs cultural și impactul acesteia în construirea unui capital social de calitate ce a condus la dezvoltare economică și la democrație în Europa Occidentală.

În încheierea acestei secțiuni, aducem în atenție relația dintre încredere și capitalul social în contextul organizării politice a unei societăți. Orice sistem politic are un determinant cultural puternic, iar încrederea joacă un rol esențial în conturarea și funcționarea unui tip de organizare politică. Am subliniat deja că democrația cere o cultură a încrederii și că acest sistem oferă și cele mai mari șanse manifestării acestei valori. Iată câteva argumente în acest sens.

În primul rând, democrația presupune un spațiu al voluntarismului, al participării la viața civică, al asumării responsabilității sociale și implicării în instituțiile democratice, de la partidele politice până la justiție, presă și organizațiile non-guvernamentale. Democrația nu se poate realiza fără încredere: în semeni, ca parteneri sociali, și în capacitatea lor de a asuma și respecta regulile politice și sociale; în instituțiile democratice și funcționalitatea lor, ca elemente de stabilitate ale constructului social.

În al doilea rând, societatea democratică se bazează pe acceptarea diferențelor de opinie, credință și comportament. Toleranța are la bază încrederea în capacitatea semenilor de a exprima unicitatea lor într-un cadru care recunoaște demnitatea și valoarea fiecăruia, iar expresia de sine nu se realizează în dauna celorlalți, ci în realizarea unui bine comun. Acest lucru conduce la acceptarea ideii de compromis, înțeleasă ca o expresie a capacității de negociere și a deciziei de a urma un set de reguli mutual consimțite, chiar dacă aceste reguli restricționează anumite expresii ale individualității. Încrederea presupune asumarea acestei capacități și disponibilități de a găsi soluții și mijloace comune la problemele ce apar.

În al treilea rând, democrația cere un efort de formare a culturii politice, o muncă de diseminare și asimilare a valorilor care stau la baza acestei forme de guvernare. Încrederea cetățenilor presupune asumarea faptului că instituțiile formatoare își fac treaba cu seriozitate și profesionalism, că există căi și mijloace sănătoase de transmitere a valorilor democratice, că există modele autentice la care oamenii se pot raporta. Nu în ultimul rând, democrația presupune un echilibru al valorilor și un cadru ce permite dezvoltarea armonioasă a persoanei umane și a societății în ansamblul ei. Orice formă de neglijare, subminare sau confiscare a unei dimensiuni a existenței umane individuale și colective conduce la neîncredere și slăbește agregatul social, în timp ce încrederea animă și încurajează dezvoltarea tuturor domeniilor vieții sociale și conferă importanță tuturor activităților sociale, chiar și acelora ce nu pot fi comensurate imediat în planul utilității.

În democrație, așa cum subliniază Piotr Sztompka, logica după care funcționează sistemul este aceea a instituționalizării neîncrederii cu privire la autoritatea politică. Societatea democratică are la bază o atitudine critică și chiar un tip de neîncredere în orice formă de autoritate. De aceea este nevoie de o distribuire a acesteia cât mai mult cu putință și de construirea unor instituții care să prevină abuzurile și diversele forme de pervertire ale utilizării ei. Pe lângă delimitarea clară a tipurilor de autoritate, democrația a dezvoltat sisteme de verificare a funcționalității instituțiilor și mecanisme de intervenție în cazul abaterilor de la principiile statului de drept.

Sistemele autocrate funcționează după un mecanism exact opus celui democratic: încrederea este cea instituționalizată. Ea cade sub incidența unor reguli impuse și în final este confiscată. Aici autoritatea politică ia forma unei persoane sau instituții dominante și cere încrederea totală și necondiționată a supusului. În sistemele totalitare, această încredere este construită pe mecanismele specifice ingineriei sociale și ideologizării: prin manipulare și control, cenzură și dezinformare, falsificarea istoriei și îndoctrinare, deconstrucția identității istorice și mitizare, restrângerea drepturilor și posibilităților de mișcare, minimalizarea religiei și a culturii în general și crearea unor expresii culturale propagandiste, angrenarea cetățenilor în false competiții, inducerea fricii și a nevoii de supraveghere etc. Toate aceste mecanisme au darul să înlăture orice altă formă de încredere, în special cea în semeni și valori, și să o consolideze pe cea dintâi. Deoarece este creată artificial, prin mecanismele de forță subliniate, încrederea cerută de societățile autocrate este una fără suport, nu rezistă și nu produce efectele cerute. Istoria a demonstrat-o deja. Cetățenii unor sisteme politice de acest tip, chiar dacă pentru puțină vreme pot fi animați de idealuri frumos împachetate, își pierd imediat încrederea în sistem și intră în agonia unei realități sociale în care autoritatea încearcă să impună încrederea cu orice mijloace. În această luptă, capitalul social se erodează și apar anomaliile specifice unui spațiu social divizat, amorf și fără vigoare.

sursa originară, aici!