Dănuț Jemna. Îngrijorează situația demografică a țărilor CEE?

Europa este o regiune destul de eterogenă din punct de vedere demografic. Chiar și în interiorul Uniunii Europene, există o diversitate a comportamentului și evoluțiilor fenomenelor demografice care necesită o atentă analiză din partea specialiștilor. Per ansamblu, populația Europei nu are o dinamică spectaculoasă în ultimii 70 de ani. Perioada de creștere demografică, după al doilea război mondial, a dus la o creștere a efectivului populației în toate țările, iar pe total s-a ajuns la valori care depășesc nivelul de 700 de milioane de locuitori. Pentru viitor însă, predicțiile arată că populația Europei va urma o tendință de scădere până la finalul perioadei de analiză (2100).

Figura 1. Evoluția populației Europei

Sursa: UN, Population Division, 2019

Populația UE era estimată la aproximativ 511 milioane de persoane în anul 2017. Cele mai populate țări ale UE sunt: Germania (82 de mil.), Franța (67 de mil.), UK (66 de mil.), Italia (60 de mil.), Spania (46 de mil.), Polonia (38 de mil.), România (19 mil.). În privința modificărilor de volum, la nivelul UE se pot identifica două grupuri de țări. În general, țările occidentale au înregistrat o ușoară creștere, în mare parte bazată pe migrație. De cealaltă parte, există grupul țărilor care provin din fostul bloc comunist, care au un comportament demografic apropiat și înregistrează o tendință de scădere a populației în viitor.

În grupul țărilor din Europa Centrală și de Est (CEE) din UE se includ: Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia. Începând cu anii ’70, pentru ţările CEE se observă tot mai clar existenţa unui model comun de dezvoltare demografică. Pentru cele 11 ţări din UE, analiza principalilor indicatori demografici ne permite conturarea caracteristicilor acestui tipar comun (a se vedea figura 2).

Figura 2. Evoluția populației țărilor CEE

Sursa: UN, Population Division, 2019

Conform datelor din tabelul 1, 9 din cele 11 țări analizate vor înregistra o scădere semnificativă a populației până în anul 2050. Între țările cu cele mai importante pierderi de efectiv se numără Polonia și România. De asemenea, tabelul 2 ne indică pierderile de efectiv de populație pe cale naturală (diferența dintre nașteri și decese) în ultimii ani. Valorile negative ne arată că efectivul populației scade din cauza nivelului mai scăzut al nașterilor decât al deceselor în majoritatea acestor țări. Acest lucru reprezintă o noutate demografică fără precedent, în general scăderea populației realizându-se ca urmare a unor evenimente cu impact la scară mare (așa cum au fost războaiele sau cataclismele naturale).

Tabelul 1. Țările ale căror populații se estimează că vor scădea numeric

Sursa: United Nations – World Population Prospects, 2015

Tabelul 2. Modificarea naturală a populaţiei în perioada 1991-2015

Sursa: Eurostat, 2018

În tabelul 3 sunt prezentate câteva date referitoare la dinamica structurii populației pe grupe de vârste în țările analizate. Fenomenul reprezentat de scăderea ponderii populației tinere (0-14 ani) concomitent cu cel al creșterii ponderii populației vârstnice (peste 65 de ani) se numește îmbătrânire demografică. Acest fenomen este în creștere în țările CEE și devine îngrijorător pe fondul scăderii efectivului populației și al scăderii nivelului fertilității la valori foarte scăzute.

Tabelul 3. Structura populaţiei pentru ţările CEE în perioada 1990-2015

 Sursa: Eurostat, 2018

În literatura de specialitate, se discută despre un nivel critic al ratei totale de fertilitate (numărul mediu de copii pe care îi naște o femeie) numit nivel de înlocuire al unei generații. Acest indicator presupune o rată de fertilitate egală cu 2,1 copii la o femeie. După cum se poate observa din figura 3, acest nivel a fost atins de unele țări doar în perioada comunistă, ca urmare a unor politici pronataliste. Însă, pe termen lung, fertilitatea urmează o tendință de scădere, care ia o formă acută după căderea zidului comunist. După 1990, în aceste țări nivelul ratei totale de fertilitate atinge valori foarte scăzute, cu o medie de aproximativ 1,3 copii la o femeie. Studiile de specialitate au căutat să identifice cauzele unui asemenea comportament și, de asemenea, eventuale politici de redresare demografică.

Figura 3. Evoluţia ratei totale de fertilitate în perioada1960-2016

Sursa: Realizat pe baza datelor oferite de Eurostat, 2018

Deși predicțiile Eurostat arată că ratele fertilității vor cunoaște o ușoară creștere în aceste țări, nivelul rămâne unul mult sub pragul de înlocuire. Pentru aceste țări, viitorul este sub semnul unui spor natural negativ (nașteri mai scăzute decât decesele) și eventuale pierderi ale efectivului populației cauzate de migrație.

Implicațiile acestor transformări demografice nu au fost suficient studiate. Pe lângă îmbătrânirea demografică, cu implicații directe asupra gradului de dependență socială și economică și a unei presiuni asupra sistemului de pensii și asigurări sociale, se mai observă o depopulare a zonelor rurale, continuarea migrației externe, existența unor niveluri ridicate ale mortalității, pe lângă o creștere a speranței de viață care menține încă un suficient decalaj între populația feminină și cea masculină.

3. Populația României în ultimul secol

În contextul UE, România este o țară care are atât o poziție geografică importantă, cât și una demografică. Aflată în zona centrală și de est a Europei, România ocupă o poziție peste medie cu privire la efectivul populației, fiind clasată pe locul 7 în rândul celor mai populate țări din UE. Evoluția efectivului populației în ultimul secol este puternic corelată cu evoluția socio-politică și economică a acestei țări. Perioada cu cea mai importantă dinamică demografică este cea comunistă, iar cea de după 1990 atrage atenția printr-o serie de caracteristici aparte.

Tabelul 1. Efectivul populației României la recensămintele de după anul 1900

Sursa: www.insse.ro, 2018

Conform tabelului 1, efectivul populației României la recensămintele de după 1900 a cunoscut o tendință de creștere constantă până în anul 1992, cu excepția anului 1948, când se resimt pierderile din cel de-al doilea război mondial. După 1992, recensămintele arată un declin important al efectivului populației României. În valoare absolută, populația scade cu aproximativ 2,7 milioane de locuitori, în perioada 1992-2011, ceea ce înseamnă aproape 12% din populația de la recensământul din 1992. Deoarece inerția în timp a fenomenelor demografice este mare, este de așteptat ca acest trend descendent să continue și în viitor. Predicțiile realizate de ONU sau Eurostat indică o asemenea traiectorie, iar scenariile propuse sunt îngrijorătoare. De exemplu, celebra publicație a Diviziei de Populație a ONU, World Population Prospects: The 2015 Revision, estimează că, în 2050, populația României va ajunge la aproximativ 15 milioane de locuitori, iar în anul 2100, la aproximativ 10 milioane, după varianta medie de prognoză.

Populația României în comunism

În anul 1948, populația României înregistra 14,3 milioane de locuitori. La recensământul din 1956, efectivul ajunge la aproximativ 17,5 milioane de persoane, iar în anul 1960, la 18,4 milioane. Pentru perioada 1960-1989, evoluția efectivului populației este redată în figura de mai jos. Între 1967 și 1982, viteza de creștere a efectivului este mai mare, ca efect al măsurilor luate de regimul comunist (rata medie de creștere a populației este de 1%). În perioada 1982-1989, rata de creștere este mai redusă, având o medie de 0,4%.

Regimul Nicolae Ceaușescu a durat 25 de ani (1965-1989). În această perioadă populația a crescut cu 4,1 milioane de locuitori și s-au realizat câteva transformări spectaculoase ale structurii demografice a României. De-a lungul perioadei comuniste procesul de îmbătrânire a populației începe să se manifeste ușor. Între 1960 și 1989, ponderea populației tinere are o ușoară tendință de scădere (în ciuda politicii pronataliste). Din această perioadă începe să crească ponderea populației vârstnice, în ciuda faptului că mortalitatea dezvoltă o tendință de creștere. În perioada comunistă, vârsta mediană a populației crește cu aproximativ 3 ani. De asemenea, speranța de viață crește în această perioadă cu aproximativ 2 ani (de la 67,7 la 69,5 ani).

Figura 1. Evoluția efectivului și structurii populației României

Sursa: UN, Population Division

Un specific al perioadei comuniste, cu impact asupra demografiei, este dorința de emancipare a femeii care să conducă la o deplină egalitate de gen. Această concepție a încurajat participarea femeii la viața economică și socială. În paralel, prin politica pronatalistă a regimului comunist, femeia era încurajată să nască și să se dedice creșterii și educației copiilor. Se conturează, așadar, un rol dublu al femeii: unul economic (productiv, ca muncitoare) și unul demografic (reproductiv, ca mamă). Instrumentat ideologic și impus prin sistemul politic, acest rol dublu al femeii a început să funcționeze și să fie lăudat de aparatul de propagandă. Efectele așteptate de regimul comunist nu au întârziat să apară (creșterea participării femeii la piața muncii și creșterea natalității), însă efectele negative ale unor măsuri impuse și ale unor mecanisme sociale defectuoase, cu impact pe termen mediu și lung, au început să apară. Din păcate, asemenea efecte (cum ar fi contracepția și sănătatea reproducerii, de exemplu) nu au fost suficient studiate.

Populația României după 1989

La sfârșitul perioadei comuniste, populația României atingea numărul de 23 de milioane de locuitori (în anul 1989), sub valoarea așteptată (de 25 de mil.) și anunțată de Nicolae Ceaușescu în programul PCR din 1975. Maximul efectivului populației României din întreaga ei istorie de până acum va fi atins în anul 1990 (23,2 mil.). Începând cu anul 1991, efectivul populației începe să scadă continuu până în prezent (vezi figura 1), astfel că, în aproximativ 25 de ani, România pierde mai bine de 3 milioane de locuitori (conform datelor oficiale, care pot să fie supradimensionate din pricina dificultății de a estima fenomenul migrației). Această scădere are două cauze principale:

• mișcarea naturală. Începând cu anul 1992, se înregistrează un spor natural negativ, ceea ce înseamnă că în România se nasc mai puțini oameni decât mor;
• mișcarea migratorie. Pe toată perioada, sporul migrator este negativ, ceea ce înseamnă că în România vin mai puține persoane decât cele care pleacă.

Fenomenul îmbătrânirii demografice, început deja în perioada comunistă, continuă după 1989 și se intensifică. După anul 2010, populația vârstnică o depășește pe cea tânără, iar populația matură înregistrează o tendință continuă de scădere.