Dănuț Jemna. Nevoia de a realiza dezbateri privind educația

În contextul discuției despre educație, aproape orice cetățean al României este de acord cu următoarele două afirmații: sistemul de educație este în criză și se află pe o pantă descendentă de foarte mulți ani; pentru un viitor mai bun al acestei țări ar trebui să investim masiv în educație și să considerăm acest capitol o prioritate națională pentru care este necesar un proiect strategic pe termen mediu și lung. Aceste aspecte au fost recunoscute de fiecare guvern și ministru de resort și mereu s-au făcut promisiuni cu privire la un sistem mai performant și mai adaptat realităților societății actuale. Însă pe măsură ce timpul trece, ne dăm seama că lucrurile nu avansează și că nevoia unor modificări structurale la acest capitol este tot mai clară pentru toată lumea. În ciuda acestei posibile convergențe de opinie, ne întrebăm de ce nu asistăm la transformările așteptate și ce ne împiedică să o facem. Cei care au copii în școli și sunt aproape de viața internă a mecanismului își dau seama că țesătura este atât de densă și că lucrurile sunt atât de amestecate, încât este necesar un efort uriaș și o deschidere foarte mare a tuturor actorilor ca să fie posibilă o schimbare de profunzime și de durată. Pentru a construi un proiect de viitor este mai întâi importantă evaluarea maladiilor actualului sistem și apoi propunerea de soluții radicale de redresare. Subliniem punctual câteva dintre problemele educației din România, chiar dacă sunt bine cunoscute publicului și celor direct implicați. Nu aducem lucruri noi, ci reluăm exercițiul analizei și conștientizării aspectelor care trenează, a elementelor care duc la rezultate și efecte negative pentru societate. Însă pentru a fi posibilă schimbarea despre care tot vorbim este necesar ca tot mai mulți dintre noi să fim convinși că viitorul și transformarea socială din această țară depind de educație. De asemenea, dacă înțelegem că lucrurile stau așa, pasul următor este implicarea în dezbateri, participarea activă prin toate mijloacele posibile la efortul de a constitui o voce care cere cu insistență reformarea din temelii a sistemului de educație actual. Poticnelile și blocajele din educație sunt multe și se pot discuta separat pentru fiecare nivel în parte.

Nivelul preuniversitar

Doar listăm câteva dintre carențele sistemului preuniversitar, fără o ordine anume: orientarea procesului pe acumularea de informații și reproducerea lor la examene, lucru care conduce la procente ridicate de analfabetism funcțional și adaptarea cu greu la cerințele nivelului următor de educație; numărul mare de elevi dintr-o clasă; numărul mare de discipline pentru fiecare an de studiu; sistemul manualelor de stat mereu concurat de cel al manualelor alternative contra cost și susținut de o rețea eficientă de producție și distribuție; manuale foarte încărcate și frecvent depășite tematic și informațional; practica la negru a programelor after-school și a meditațiilor, a contribuțiilor financiare de tip fondul clasei sau a fondurilor pentru renovarea spațiilor de școlarizare, elemente care consumă resurse suplimentare de la părinți și îi invită pe directori la comoditate, compromisuri și iresponsabilitate managerială; sistemul concursurilor școlare care devin practic obligatorii pentru selecția copiilor; competiția fără logică dintre școli pentru performanțele copiilor la olimpiade și concursuri; presiunea asupra părinților de a face din copiii lor elevi competitori la câteva discipline, indiferent de înclinațiile acestora; finanțarea pe elev și tendința unor școli de a acapara un număr cât mai mare de copii dă peste cap întregul mecanism educațional prin organizarea de clase după-amiază, a mai multor clase în paralel în spații improprii și cu un număr mare de elevi într-o clasă; o competiție fără sens între părinți pentru a găsi soluții de a așeza copiii lor în anumite școli mai bine cotate (schimbări fictive sau reale de domiciliu, deplasarea copiilor pe distanțe mari pentru a ajunge la școală, apelul la relații și mită etc.); teme de casă de mare volum și fără un aport real în dezvoltarea cunoștințelor, competențelor și personalității; cultivarea modelului autoritar în relația dintre profesor și elev și lipsa unei interacțiuni sistematice și constructive dintre aceștia; dezvoltarea unei false competiții între elevi pentru obținerea anumitor tipuri de rezultate, în special a notelor mari la examene; neglijarea unor aspecte importante ale formării caracterului și personalității prin fixarea unor obiective strict legate de clasamente și scoruri mari la teste etc.

Posibilele soluții care se pot adopta la problemele subliniate ar trebui să pornească de la un principiu fundamental al responsabilității procesului de educație pe care trebuie să îl asume în mod echilibrat părțile implicate în proces: școala, statul, familia și elevul. Din nou, fără o ordine anume, subliniem câteva direcții de lucru: finanțarea să se realizeze pe programe de învățământ bine definite pe niveluri de studii, specializări și în profil teritorial; o taxă de școlarizare anuală adaptată societății ar putea însemna o participare financiară transparentă a părinților, astfel încât să dispară orice alt tip de cotizare sau implicare financiară alternativă, neînregistrată și nefiscalizată și să elimine toate tipurile de inginerie financiară existente acum în sistem; pentru cei care nu pot aduce asemenea contribuții, se pot utiliza bursele sociale; eliminarea oricărei implicări politice în sistemul de educație, ceea ce ar presupune desființarea inspectoratelor școlare sau construirea unui nou mod de conducere și administrare a școlilor; pentru evaluarea programelor de studii este suficientă o agenție de profil, iar pentru profesori trebuie dezvoltat sistemul de autoevaluare, evaluare colegială și a conducerii școlilor; eliminarea temelor de casă și accentul pe tipuri de activități complementare în timpul liber; pentru grădinițe și clasele primare să existe program prelungit oficial, cu opțiunea pentru părinți de a asigura masa de prânz copiilor; diversificarea opțiunilor și parcursurilor educaționale care să dea șanse mai mari pentru formarea profesională în acord cu cerințele de pe piața muncii – un exemplu îl reprezintă școlile profesionale și de meserii; reducerea numărului de discipline și de ore didactice pentru a adăuga activitățile tutoriale, de mentorat și cele extracurriculare; un număr redus de discipline obligatorii și adăugarea de discipline opționale și posibilitatea ca elevii să fie îndrumați și canalizați pe parcurs către diferite direcții de formare; ponderea cât mai mare a evaluărilor pe parcurs, astfel încât examenele finale să nu fie decisive pentru continuarea educației; clasele de elevi să fie de maximum 20 de copii; profesorii să fie implicați într-un proces de formare continuă și de evaluare periodică; dacă va continua să existe pe mai departe, activitatea privată a meditațiilor să fie una transparentă, ca un serviciu fiscalizat, după un cod de etică și cu scopuri bine definite, nu ca un supliment care acoperă lipsurile din sistemul oficial de educație și nevoile financiare ale profesorilor; accesul la manuale în format electronic și tipărit, de stat și alternative, dar gratuit, de vreme ce se asumă o taxă anuală de școlarizare; eliminarea sistemelor preferențiale de admitere în școli pe baza rezultatelor la concursuri și olimpiade etc.

Nivelul universitar

Deși România a făcut ceva progrese cu privire la ponderea populației cu studii superioare, nu înseamnă că lucrurile merg perfect și că nu există nevoia unei evaluări serioase a modului de funcționare a sistemului de învățământ universitar. Principala critică adusă educației superioare în ultimii ani vizează concordanța cu piața muncii, cu privire atât la ofertele educaționale, cât și la programele de studii și competențele dobândite de absolvenți la finalizare. Punctual, se mai pot identifica o serie de elemente problematice: deși s-a trecut la sistemul Bologna (credite transferabile, accent pe munca pe parcurs a studentului) și la un model de educație orientat pe competențe, lucrurile rămân încă puternic dominate de vechea paradigmă a acumulării de informații; partea cea mai importantă a procesului de educație este alocată susținerii cursurilor, adică unui exercițiu unilateral de transmitere a unor informații care există deja în cărți sau în alte surse; dificultățile de implementare a metodelor și instrumentelor didactice care dezvoltă dimensiunea critică, capacitatea de analiză și de construire a unui text sau care duc la dobândirea de competențe intelectuale și profesionale stabilite în fișele disciplinelor; finanțarea pe student a condus la un învățământ de masă, în dauna calității; efortul universităților a fost acela de a atrage un număr mare de studenți și de a-i comasa în grupe mari de lucru (sute de studenți la curs și zeci de studenți la seminarii și laboratoare); prin sistemul actual de formare și evaluare, studenții nu sunt stimulați să performeze și să fie într-o competiție pozitivă, ci sunt nivelați la un efort mediu și la obiectivul de a promova anii de studiu; cadrele didactice au mereu o dilemă cu privire la componenta pedagogică și investiția reală în formarea studenților, atâta vreme cât pentru carieră sunt mai importante rezultatele cercetării științifice; profesorii au un număr prea mare de ore de activitate didactică care este determinat de rațiuni financiare și de numărul prea mic de cadre didactice raportat la numărul de studenți înmatriculați; etc.

Facem trimitere aici și la o serie de posibile surse ale schimbării: finanțarea pe programe de învățământ, nu pe student; plata unei taxe anuale de studii pentru toți studenții, iar cei cu probleme financiare să poată beneficia de acoperirea acestei cheltuieli din burse; eliminarea locurilor de studiu cu taxă; numărul de studenți pe un program să fie adaptat la nevoile de pe piața muncii și la structura populației; aplicarea strategiei educaționale care pune accentul pe studiul individual al studenților, interacțiunea cu profesorii și colegii; eliminarea sistemului actual de cursuri ce presupune livrarea de informații și concentrarea pe munca de dezbatere, studiile de caz, analiza textelor din literatura de specialitate; aplicarea unui sistem de evaluare care să verifice dobândirea competențelor, nu cantitatea de informații sau corectitudinea însușirii lor; studenții să aibă acces la cursuri tipărite sau online, la cărți și articole de specialitate în limba română și limbile de circulație internațională pentru toate disciplinele studiate; numărul de studenți într-o grupă să nu fie mai mare de 20; studenții să realizeze cel puțin un stagiu practic în fiecare an de studiu; numărul de ore de activitate didactică pentru un profesor să fie redus, pentru a crește numărul de ore de tutoriat, de corectare a textelor și de îndrumare a lucrărilor; formarea continuă a profesorilor să presupună stagii în străinătate în universități de prestigiu; existența unor fonduri dedicate activității de cercetare, participării la conferințe, publicării de cărți și studii, mobilităților internaționale; etc.