Dănuț Jemna. Pentru o antropologie creștină

În domeniul reflecției teologice, secolul al XXI-lea va fi unul al antropologiei. Iată câteva argumente în acest sens. Primul este legat de provocările pe care le aduce cunoașterea științifică și aplicațiile ei. Cu toții suntem de acord că rezultatele științei și tehnologiei au contribuit la o reală îmbunătățire a calității vieții, la eradicarea unor maladii mortale și creșterea speranței de viață, la o mai mare capacitate de valorificare a resurselor naturale și eficientizarea activității din toate domeniile societății. În același timp însă, toate aceste transformări au adus noi provocări cu privire la modul în care ne raportăm unii la alții și la disponibilitatea de a contribui la construirea societății viitoare. Creșterea accelerată a tehnologiei a condus la schimbări importante cu privire la stilul nostru de viață și a influențat semnificativ concepțiile despre om și societate. Traversăm o perioadă în care rezultatele din domenii precum cele ale biologiei, chimiei și geneticii pun serioase întrebări cu privire la natura omului. Hegemonia științei pare să fi cucerit orice redută și să livreze cadrul conceptual și instrumental pentru o societate a viitorului în care nu omul este măsura tuturor lucrurilor, ci puterea rezultatelor cercetării și inovării științifice. Literatura science fiction ne propune o serie de scenarii de la cele mai fanteziste până la unele care pot fi luate foarte serios în calcul. De asemenea, oamenii de știință îndrăznesc să prezică o societate a viitorului dominată de social media și comunități virtuale. Este vorba despre o societate a cunoașterii și informației în care cea mai mare parte din muncă va fi preluată de roboți și inteligența artificială. Va continua procesul de îmbunătățire a naturii umane prin utilizarea tehnologiilor din domeniul medical, genetic și informațional. Omul își va extinde orizontul cunoașterii și mobilității la nivel planetar, atât în căutare de noi resurse, cât și pentru colonii și societăți departe de Terra.

Un al doilea argument privește dinamica ideilor din domeniul social și cultural. Așa cum revoluția științifică de la începutul modernității a produs o schimbare fundamentală de concepție cu privire la univers, om și societate, este de așteptat ca noile achiziții ale științei și tehnologiei (noua revoluție științifică) să aducă schimbări semnificative de înțelegere cu privire la ființa umană și viitorul ei. Literatura de specialitate vehiculează deja o serie de concepte care par să restructureze ideatic tot ceea ce s-a construit până acum. În spațiul public apar tot mai frecvent termeni care dau coordonatele noilor orientări de gândire și practică socială: post-umanism (perspectiva filosofică în care diferența ontologică dintre om și lucruri dispare, împreună cu pretinsa superioritate a ființei umane); trans-umanism (mișcare filosofică și culturală care promovează modalitățile de îmbunătățire a capacităților omului și de lărgire a scopurilor acțiunilor sale); post-politic (ideea de a organiza societatea dincolo de vechile vederi ideologice și de a apela la eficiența experților și managementului instituțional); post-creștinism, post-religie (concepția care admite că viitorul societății umane nu mai este legat de viziunea creștină despre lume și viață, nici de o altă înțelegere religioasă); post-adevăr (contextul în care opiniile publice sunt conturate mai degrabă pe emoții și crezuri personale decât pe fapte obiective). Toate acestea par să conducă la o societate în care omul să fie rupt de orice realitate metafizică și de un suport moral stabil. Desfăcut și analizat în detaliu de diverse științe, omul este mai apoi reconstituit după chipul și asemănarea unei imagini livrate de o teorie sau, uneori, de o ideologie. Unii speră chiar să obținem un produs uman care să fie fabricat în laborator și să răspundă cerințelor unui tip ideal (sănătos, frumos, inteligent etc.) sau să ajute la depășirea unor limite de mult visate de umanitate (să ajungă astfel la viață lungă, fericire, bunăstare etc.). Este posibil ca toate noile curente de gândire să stimuleze o perspectivă antropologică reducționistă și să facă din ființa umană un simplu obiect sau un număr vehiculat în registre și statistici. Gradul de obiectivare la care omul este supus poate conduce la situații aproape imposibil de imaginat în trecut și prezent. Justificările pentru aproape orice tip de inginerie socială sau genetică pot fi ușor produse la adăpostul acestor concepții care propun o nouă înțelegere despre rolul și locul omului în lume.

În al treilea rând, globalizarea și mobilitatea foarte ridicată a populației lasă loc unui proces complex de restructurare a societății umane. Multiculturalismul reprezintă o mare provocare. Diversitatea culturală și cea religioasă vor atinge cote foarte mari în aproape orice zonă geografică, astfel încât omul va trebui să învețe să accepte și să gestioneze o asemenea complexitate. Există atât presiunea integrării în spații sociale care nivelează diferențele, cât și tentația luptei pentru supraviețuire într-o expresie culturală locală. Problema identității se pune în parametri mereu noi, cu tot mai multe variabile și în cadre socio-culturale structural diferite de cele din trecut. Capacitatea de dialog și munca de definire a fundamentelor identitare vor fi turate la maximum, cu riscul apariției unor noi forme de extremism, segregare și intoleranță. Societatea umană va fi solicitată intens să găsească logica unei structuri sociale și economice în care valoarea individualității umane să fie înțeleasă și explorată în noi condiții, dincolo de limitele unor dominante etnice, religioase, politice, educaționale etc.

Nu în ultimul rând, teologia creștină are de recuperat un serios decalaj cu privire la concepția despre om. Dintre capitolele importante ale gândirii creștine, antropologia pare să fi suferit cel mai mult, atât în privința consistenței elaborărilor dogmatice, cât și a actualității și pertinenței mesajului despre om în diverse contexte socio-istorice. În acest sens, asupra creștinismului a planat mereu o aspră critică din partea filosofiei și științei cu privire la discursul și practica Bisericii privind natura omului și scopul existenței sale. De pildă, există critici pertinente cu privire la faptul că în creștinism s-a păstrat o puternică ruptură de gen care dă bărbatului o poziție superioară față de femeie, atât în Biserică, cât și în societate. De asemenea, diverse concepții despre starea de păcat a omului și accentul pe dimensiunea soteriologică lasă expresia umană în lume fără un sens clar, iar realizările omului rămân mereu sub blestemul căderii și distrugerii. Între criticile aduse gândirii creștine se numără și viziunea dualistă cu privire la constituția omului (superioritatea sufletului față de trup) și perspectiva sa antropocentrică (care poate relativiza importanța celorlalte elemente ale creației și neglija responsabilitatea omului față de utilizarea resurselor și viitorul umanității).

Într-un asemenea context, se pune următoarea întrebare: care ar putea fi sarcina unei antropologii creștine actuale, adică ce s-ar mai putea spune sau aduce pe scena dezbaterilor despre om? Subiectul pare cu atât mai sensibil cu cât este vorba despre o poziție teologică sau religioasă, abordare asupra căreia, aproape din start și aproape în orice discuție, planează statutul de subiectiv, periferic sau lipsit de importanță. În ciuda unei asemenea posibile percepții cu privire la orice discurs din zona religioasă, credința creștină poate să participe la masa dialogului măcar cu o sarcină care îi este la îndemână: să demaște limitele și chiar ignoranța oricărei forme de absolutism conceptual și ideologic cu privire la natura omului; să examineze critic și consistent orice tip de discurs care își depășește cadrul propriului tip de cunoaștere; să arate nevoia unui dialog consistent între toate tipurile de cunoaștere atunci când este vorba de a da răspunsuri cu privire la natura și valoarea omului; să aducă în spațiul public o concepție teologică consistentă despre om, cu convingerea că asupra naturii și rațiunii de a fi a omului nu se poate pronunța doar știința sau filosofia.

Atunci când credința creștină afirmă că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, asistăm la o deschidere care scapă oricărei forme de reducționism. Omul nu poate fi redus la nici un fel de imagine concepută de cineva, oricât de sofisticată ar putea fi; nu poate fi declarat un mijloc sau un obiect, oricât de mult ne-ar satisface asta. Prin natura lui, omul admite un mister inepuizabil, pentru că măsura lui nu se află în el însuși, ci în Dumnezeu, în cel care l-a creat. Omul este o ființă teologică. Acest caracter impune un respect absolut pentru ființa umană și refuzul oricărui argument care ar putea atenta la valoarea sa ori i-ar putea da o altă poziție în lume decât cea primită de la Dumnezeu prin creație. Chiar dacă nu putem epuiza cu argumente și definiții cunoașterea despre natura omului, ne putem îndrepta efortul să afirmăm valoarea și unicitatea acestei ființe în lume, să o apărăm de orice formă de obiectivare și instrumentare ideologică, de orice tip de simplificare excesivă care ar încadra-o facil în așteptările unei societăți conformiste. Nu este vorba despre o atitudine care ar respinge rezultatele științei sau filosofiei, ci despre una care anunță mereu că omul este mai mult decât aceste tipuri de cunoaștere pot demonstra sau prezice. Pe lângă efortul de a sublinia limitele cunoașterii umane, este necesar un efort de a afirma și apăra demnitatea acestei ființe paradoxale, fiind capabilă să își aducă pieirea prin cele mai nobile sau josnice idealuri (de aceea are mereu nevoie de un ochi critic asupra propriei experiențe), cât și dornică să își depășească mereu condiția și să își afirme libertatea (uneori chiar în detrimentul său).