Dănuț Jemna. Provocările demografiei României

Evoluțiile demografice din ultimul secol au condus deja la apariția unor rezultate și efecte importante asupra populației României, atât pentru prezent, cât și pentru viitor.

Spor natural negativ și scăderea efectivului populației

Efectivul populației României a început să scadă continuu începând cu anul 1991. Este un fapt fără precedent ca, în condiții de pace și fără evenimente naturale majore, populația să scadă progresiv de la un an la altul. În plus, lucrurile sunt cu atât mai delicate cu cât această scădere are la bază un spor natural negativ. Din 1992, în România se nasc mai puțini oameni decât cei care mor. La acest deficit, se adaugă și un spor migrator anual negativ. Rata de creștere negativă a populației are la bază, pe de o parte, o scădere a ratei de natalitate. Acest fenomen este unul de lungă durată și s-a stabilizat undeva după anul 1995. Pe de altă parte, în România se înregistrează o creștere continuă a ratei de mortalitate, fenomen specific țărilor din fostul bloc comunist. Sporul natural negativ se va păstra și în viitor, astfel că scăderea pe cale naturală a efectivului populației va continua. Efectele scăderii naturale a populației trebuie coroborate cu cele ale fenomenului de îmbătrânire demografică, cel de depopulare a zonelor rurale și cel de migrație externă, așa cum vom sublinia mai jos.

Figura 1. Dinamica mortalității și fertilității între 1880-2017

Sursa: Realizat pe baza datelor INSSE, 2019

Îmbătrânirea demografică

În prezent, un român din 6 are vârsta de peste 65 de ani, adică este la categoria vârstnici. Gradul de îmbătrânire a populației României se accelerează după anul 1990 și va conduce în viitor (după 2050) la situația în care o treime din locuitori se va încadra la vârsta a treia. Anul 2010 este primul an în care ponderea vârstnicilor o depășește pe cea a tinerilor la nivelul populației României, situația care va persista și în viitor.

 Figura 2. Structura populației pe grupe de vârstă între 1950-2100

Sursa: UN, Population Division

Fenomenul de îmbătrânire este îngrijorător pentru mediul rural. În anul 2016, în zona rurală populația vârstnică atinge aproximativ 21%, față de media națională de 17%. Această situație se va accentua în perioada următoare, pentru că tendința tinerilor este de a migra spre regiunile urbane sau în alte țări.

Cauzele îmbătrânirii populației României (în prezent și viitor) sunt multiple: creșterea speranței de viață (începând cu anul 2000, aceasta depășește 70 de ani), în special datorită progreselor privind nivelul de trai, accesul la condiții de sănătate de calitate și la educație; reducerea fertilității cu mult sub pragul de înlocuire a unei generații; efectul generațiilor baby boom născute între 1967-1980 ca urmare a politicilor pronataliste etc.

Implicațiile acestui fenomen se fac simțite atât în plan demografic, cât și la nivel social și economic. Astfel, pentru o populație îmbătrânită crește gradul de dependență demografică în favoarea populației vârstnice. Dacă la sfârșitul perioadei comuniste existau aproximativ 15 vârstnici la 100 de persoane cu vârsta activă (15-65 de ani), actualmente raportul de dependență al vârstnicilor a ajuns la aproximativ 26. Creșterea ponderii vârstnicilor duce la o creștere a presiunii sociale asupra populației ocupate (cu implicații în creșterea taxelor pentru protecția socială, eventual prelungirea vieții active). În 1990, erau aproximativ 8,1 mil. de salariați și 3,6 mil. de pensionari (la fiecare salariat existau 0,44 pensionari). Din anul 1999, numărul pensionarilor este mai mare (și fluctuează în jurul unei medii de 1,2 pensionari la un salariat până în prezent), iar în viitor va ajunge la un raport de 1,5. Îmbătrânirea demografică duce și la o schimbare a structurii populației în funcție de venituri, puterea de cumpărare și cea de economisire. De exemplu, în ultimii 10 ani, rata deprivării materiale a crescut cu aproape 10%. Nu în ultimul rând, fenomenul are implicații privind creșterea presiunii asupra sistemului de sănătate și a celui de protecție socială. Începând cu anul 2032, vor ajunge la vârsta de pensionare generațiile de decreței și vor sufoca sistemul de pensii și asigurări de sănătate dacă nu se asigură condiții pentru finanțarea nevoilor acestora.

Figura 3. Piramida vârstelor – România, 1950, 1956, 1977, 2017, 2050, 2100

Sursa: UN, Population Division, Mihaescu, 2001

Analiza reprezentărilor grafice de mai sus pentru populația României ne conduce la câteva concluzii:

• se respectă regula generală potrivit căreia baza piramidei este mai largă la genul masculin decât la cel feminin, datorită supranatalității masculine;
• în oglindă, vârful piramidei este mai larg pentru genul feminin, fiind explicat de speranța de viață mai redusă la bărbați și supramortalitatea masculină;
• forma piramidei are o evoluție care indică un proces de îmbătrânire a populației ce se realizează progresiv: are loc o trecere de la o piramidă de tip triunghiular, la una de tip căpiță;
• baza piramidei, care redă efectivele de născuți de gen masculin și feminin din fiecare an, s-a redus la jumătate în aproximativ 40 de ani;
• efectul unor evenimente importante, cum au fost cele două războaie mondiale, este ușor de observat în piramidă, îndeosebi prin piramidele reprezentate pentru anii 1956 și 1977. Zonele marcate cu (1) și (2) presupun efective ale populației mai reduse. Cauza lor este multiplă: o mortalitate mai ridicată, o natalitate mai scăzută și un spor migrator negativ;
• zona marcată cu (3) în piramida din 1977 corespunde unei alte mutații la nivel demografic în România. Ruptura din grafic este una semnificativă și corespunde unei dublări a efectivului născuților între anii 1966 – 1967 (punctul marcat cu A). Fenomenul este apreciat ca efect al celebrului decret anti-avort promovat de regimul Ceaușescu la un an după instalarea la guvernare. Efectul nu este unul de durată, astfel că în anii următori se revine la efective din perioada anilor 1956 (zona marcată cu 4);
• în primii 10 ani după 1990, fenomenele demografice din România cunosc o etapă de final de ciclu. Piramidele din 2002, 2004, 2014 se apropie de modelul unei populații cu tendință de îmbătrânire demografică. Generațiile născute în ultimii 20 de ani, adică după anul 1994, sunt aproximativ egale ca mărime, iar spre vârful piramidei se mută persoanele care provin din generațiile cu dimensiuni mari, ducând la îngroșarea vârfului;
• viitorul arată o accentuare a fenomenului de îmbătrânire demografică, forma piramidelor pentru anii 2050 și 2100 indicând ponderi tot mai scăzute ale tinerilor și procente importante pentru vârstnici.

Ca o concluzie, putem aprecia că populația României îmbătrânește și are generații de născuți tot mai mici de la un an la altul. Procesul va continua și în viitor și va avea implicații sociale și economice importante. Asemenea efecte solicită măsuri coerente de politică demografică ce pot ameliora consecințele negative asupra vieții sociale și economice la nivelul României în următorii ani.

Depopularea zonei rurale

Una dintre modificările structurale la nivelul populației României în ultimii ani este cea de depopulare a zonei rurale. Fenomenul este interesant atât din perspectiva istoriei recente a efortului regimului comunist de a contribui la urbanizarea României (un sfert din populație a fost mutată la oraș într-o perioadă relativ scurtă, de aproximativ 30 de ani), cât și a mobilității populației în perioada de tranziție. România are încă un procent ridicat al populației în mediul rural (44%) și un procent ridicat al persoanelor cu ocupația în agricultură (peste 23%, față de media UE de aproape 5%). Dintre cei cu ocupația în agricultură, peste 60% au vârsta între 40 și 65 de ani.

Depopularea zonelor rurale este un proces care a început și se va intensifica în viitor. Cauzele demografice principale sunt sporul natural negativ, îmbătrânirea populației, mortalitate mai ridicată în rural (cu aproximativ 4-6 decese la 1000 de locuitori) și migrația. Pe lângă acestea, se adaugă o serie de factori sociali și economici importanți: lipsa accesibilității și degradarea infrastructurii în zonele rurale; mutațiile din cadrul sectorului agricol – pierderea terenului agricol, construirea fermelor și mecanizarea, scăderea efectivului populației ocupate în sectorul primar; migrația internă către zonele urbane în căutarea locurilor de muncă; dezvoltarea zonelor rurale de la periferia orașelor și degradarea vechilor structuri rurale; lipsa proiectelor de dezvoltare a zonelor rurale, o slabă descentralizare și o implicare minimalistă a administrațiilor locale în dezvoltarea rurală; modificările climatice și structura terenurilor agricole (prin nefolosirea unor terenuri sau a unor măsuri de protecție, irigație etc.).

Migrația

Este bine cunoscut faptul că datele reale privind migrația sunt greu de obținut din pricina complexității și continuității fenomenului. Datele Institutului Național de Statistică privind emigrarea definitivă a persoanelor din România după 1990 indică o valoare care nu depășește jumătate de milion de persoane. Acest indicator se referă la persoanele care și-au stabilit domiciliul în altă țară și au fost înregistrați oficial la instituțiile specializate. Estimațiile oferite de Eurostat cu privire la plecarea din țară a cetățenilor români se referă doar la perioada care urmează aderării României la UE, astfel încât, din 2008 până în prezent, se estimează că din țară au plecat aproximativ 1,5 mil. de persoane.

S-au încercat diverse estimații cu privire la numărul românilor plecați peste hotare după 1990. De exemplu, World Migration Report 2018 avansează valoarea de 3,6 mil. de persoane care au emigrat după căderea zidului comunist și plasează România pe locul 9 între țările cu cele mai ridicate niveluri ale migrației din Europa. Potrivit aceluiași raport, în 2016 România era țara cu cel mai mare număr de cetățeni ai săi care locuiesc în altă țară a UE, adică aproximativ 3 mil. de persoane. Pentru viitor, se estimează că se va păstra aceeași tendință a migrațiilor externe din țările CEE către cele occidentale. Rațiunile principale pentru acest fenomen sunt legate de găsirea unui loc de muncă, studii și întregirea familiei.

Mortalitatea infantilă și avortul

Mortalitatea infantilă este considerat un indicator important al gradului de dezvoltare a unei țări. Rata mortalității infantile măsoară numărul de decese ale copiilor care nu au atins vârsta de un an raportat la 1000 de născuți vii. Această rată reflectă starea socială și economică a unei țări, precum și nivelul de dezvoltare al sistemului de sănătate. Dezvoltarea tehnologiei și progresele din domeniul medical (medicamente, vaccinuri, monitorizarea sarcinilor etc.) au contribuit la scăderea mortalității infantile în Europa începând cu secolul trecut. Însă decalajele dintre țări au fost mereu însemnate. În România, în 1930, din 1000 de născuții vii, 175 nu mai ajungeau la vârsta de un an. Indicatorul ajunge în jurul valorii de 100 la începutul anilor ’50 și de aproximativ 50 la începutul anilor ’70. Comparativ, în țările occidentale, la începutul anilor ’50 rata mortalității infantile depășea cu puțin 20 de decese la 1000 de născuți vii. După 1990, indicatorul cunoaște, de asemenea, o scădere semnificativă, însă România rămâne țara cu cel mai ridicat nivel al mortalității infantile din UE.

Tema avortului este una delicată și în același timp problematică pentru România. În ciuda unui model tradițional cu privire la familie și viața socială și a importanței dimensiunii religioase, a introducerii noilor metode contraceptive și de planificare familială, avortul a fost una dintre soluțiile la care populația a apelat și încă apelează frecvent pentru a rezolva problema unei sarcini nedorite. Un rol important în dinamica fenomenului l-a avut și legislația care fie a permis, fie a interzis realizarea avorturilor. Cele mai cunoscute legi care au interzis sau limitat avortul sunt cea din 1948 (amendată în 1955 cu permisiunea avortului din cauze medicale) și cea din 1966, aceasta din urmă având un impact semnificativ asupra fertilității (ca impact psihologic, în 1967 rata fertilității s-a dublat iar numărul avorturilor a fost nesemnificativ). În anul 1965, când Ceaușescu ajunge la putere, după o perioadă relativ permisivă din punct de vedere legal, avortul atingea cote foarte ridicate (aproape 4 avorturi la o naștere, cu o valoare anuală de 1,1 mil.) și a atras atenția noii conduceri. Începând cu 1990, avortul a fost liberalizat și avem o altă reacție psihologică a populației. În acest an se înregistrează un număr foarte mare de avorturi (aproape 1 mil.), adică 3,1 avorturi la o naștere sau aproape 6 avorturi la o femeie. În timp, numărul se reduce, însă rămâne unul destul de ridicat (în prezent 3 avorturi la 10 nașteri), cu toate că din punct de vedere cultural și social populația a fost expusă la campanii de informare privind mijloacele de contracepție și la un comportament reproductiv specific societăților democratice.

Creșterea speranței de viață

Un aspect pozitiv al evoluției demografice din ultimul secol este creșterea duratei medii de viață a populației. Speranța medie de viață la naștere este un alt indicator demografic care reflectă nivelul de dezvoltare a unei țări și este frecvent utilizat în studii și comparații între țări. Și la acest indicator România are o poziție modestă. Abia în 1990 speranța de viață atinge nivelul de 70 de ani, iar în prezent este de 75 de ani, fiind pe ultimul loc în UE, alături de Bulgaria și țările Baltice (media UE fiind de 81 de ani).

Este cunoscut faptul că există o diferență la acest indicator pe sexe în toate țările, fiind considerată o altă lege de bază a demografiei. Astfel, populația feminină are o durată medie de viață mai ridicată decât cea masculină (în principal datorită unei supramortalități masculine la toate grupele de vârstă, dar și din alte cauze). Dacă în țările occidentale decalajul de gen la acest indicator s-a redus treptat, cu un mic avans în favoarea femeilor, în România decalajul rămâne mai mare decât media UE (sub 5 ani), în prezent fiind puțin peste 8 ani.

Figura 4. Speranța de viață la naștere pe sexe și pe total

Sursa: UN, Population Division