• Acasa
  • Despre Marginalia
  • Contributori
  • Redactia
  • Biografii fondatori
[ Marginalia ] etc.
[ Marginalia ] etc.
  • Acasa
  • Despre Marginalia
  • Contributori
  • Redactia
  • Biografii fondatori
comments Share
You are reading
De ce elitele arhitecturale adoră clădirile urâte
De ce elitele arhitecturale adoră clădirile urâte
Home
Cultura

De ce elitele arhitecturale adoră clădirile urâte

July 1st, 2020 [ Marginalia ] [ Marginalia ] Cultura comments

Partajează pe retelele sociale

Facebook Twitter Google+ LinkedIn WhatsApp

-un articol de Graham Cunningham publicat în THE AMERICAN CONSERVATIVE

„Un libido pentru urât… ceva ce psihologii au ignorat până acum: iubirea urâțeniei în sine.” – H.L. Mencken

Atunci când guvernul britanic a înființat Comisia Building Better, Building Beautiful, sub conducerea filozofului Roger Scruton, un fior de bucurie i-a străbătut pe arhitecții și comentatorii cu valori estetice conservatoare. Părea să fie o mișcare care să semnaleze faptul că principiile contra-revoluției arhitecturale anti-Moderniste, care de câțiva ani adună adepți în SUA și Marea Britanie, reușeau să pătrundă în domeniul administrației publice. Acel optimism a fost de scurtă durată, având în vedere faptul că Scruton a fost concediat brusc (și apoi reangajat) în urma unei reacții panicate a Ministerului Locuințelor față de o avalanșă de denigrări și linșaj moral stârnită de omnipotenta clasă a comentatorilor mediatici britanici. Povestea în sine este veche, însă dilema a ce ar putea o inițiativă de a „construi mai frumos” să realizeze în contextul unei culturi care venerează noutatea rămâne.

Toate popoarele occidentale își prețuiesc moștenirea arhitecturală clasică sau gotică și se îmbulzesc în jurul unor monumente devenite „atracții turistice”, însă pentru cunoscători, tragerea unei linii conceptuale care să marcheze sfârșitul acestui gen de frumusețe undeva la începutul secolului 20 este obligatorie. Frumusețea arhitecturală, în forma ei larg înțeleasă de-a lungul istoriei civilizației Occidentale, trebuie în consecință reinventată constant în mod radical.

Fenomenul nedumeririi publice generale față de clădirile pe care „deconstructivismul” le transformă în modele estetice ale arhitecturii moderne este bine cunoscut, însă mai puțin cunoscut este faptul că majoritatea reprezentanților academici ai arhitecturii occidentale contemporane disprețuiesc în mod activ și militant concepțiile populare despre frumusețea arhitecturală. Acest dispreț se răsfrânge nu doar asupra stilului „clasic” al arhitecturii publice sau comerciale dar și asupra concepțiilor uzuale despre cum ar trebui să arate o casă sau un cartier (lucruri care făceau parte din scopul activității Comisiei Construcțiilor mai Bune, mai Frumoase). Această distanță dintre concepțiile populare și cele elitiste ale frumuseții are o istorie îndelungată deja, datând cel puțin din anii 1950.

În multe zone ale Europei postbelice bombele războiului au fost urmate de un asalt de trei decenii de inginerie socială și urbanism megaloman Modernist, inspirate din teoriile, la modă în epocă, ale arhitectului elvețian care își spunea Le Corbusier. Cea mai îngăduitoare evaluare a fenomenului ar fi că trauma războiului a dat naștere unui sentiment general de alienare față de trecut, însă consecințele aceste alienări, în combinație cu eforturile unei intelighenții îmbătate cu dogme utopiste a fost o tragedie pe scară largă.

Secțiuni imense de „material urban” tradițional în stare bună au căzut pradă fenomenului de „deghetoizare”, urmând a fi înlocuite cu un peisaj utopist, marcat de spațiu „public” impersonal și gol care a devenit în scurt timp apreciat doar de vandali și infractori. Aceste peisaje aride au fost populate de blocuri turn de locuințe, imense stupuri de beton care ar fi putut să împlinească fanteziile utopice ale celor care le-au creat doar dacă rezidenții lor proletari ar fi putut fi reprogramați mental. Între timp, centrele urbane vechi, alcătuite dintr-o tapiserie complexă de clădiri și stiluri diverse au fost abuzate și secate de viață, istoria lor fiind privită cu indiferență. „Pofta de urâțenie” era în plin flux.

S-a terminat acest impuls până acum? Da și nu. Aroganța certitudinilor colectivismului utopic s-au prăbușit, din fericire, în anii 1970 – toată lumea înțelege că a lăsa arhitecții și urbaniștii să decidă care sunt „nevoile” unei societăți și apoi să creeze scheme megalomane pentru satisfacția integrală a acelor „nevoi” e echivalent cu a echipa un copil de grădiniță cu unelte electrice și un sac de ciment și a-i da puterea de a decide cum să-ți renoveze casa. Toată lumea, desigur, cu excepția celor din turnurile de fildeș ale academicismului arhitectural, a autorilor unor texte devenite canonice și a celor ce umplu paginile revistelor elitiste de specialitate.

Aproape toată lumea înțelege acum că moștenirea Corbusiană a fost în întregime malignă, chiar dacă nu au auzit vreodată de creatorul ei, iar chestiunea a cum megalomania sa sumbră a devenit atât de puternică ca model intelectual rămâne. Dacă pășiți în orice facultate de arhitectură din Occident pentru a pune această întrebare, v-ați putea alege cu un șoc: așa numiții „părinți” ai Stilului Internațional, și Le Corbusier în special (creatorul concepției tabula rasa a reîmprospătării urbane prin demolare și reconstruire exclusiv din beton) încă sunt venerați ca „regii filozofi” ai arhitecturii.

Am avut experiențe personale cu acest tip de educație arhitecturală în anii 1980. În facultatea mea, statutul lui „Corb” (cum eram încurajați să-l numim cu afecțiune) ca erou era fixat dogmatic iar disidența față de această poziție era riscantă – aceasta e puterea „gândirii de grup” în universități, care nu sunt, din păcate, imune în vreun fel la dogmatism. Din fericire, nimeni nu îi mai susținea sau aprecia părțile megalomane – impulsurile sale de a dărâma centrul Parisului, iar toate blocurile hidoase care apăreau în Europa pentru „cazarea în mod rațional” a proletariatului nu îi puteau fi atribuite: erau doar rezultatele unor discipoli care nu îi înțeleseseră bine „Crezul” și îl aplicau greșit. Pe lângă continua lui venerare ca erou, două aspecte canceroase ale mentalității lui Corbusier au supraviețuit intacte în facultățile noastre de arhitectură.

Una dintre ele este noțiunea că un arhitect aspirant trebuie să aspire la noutate. Acest imperativ al „inovării” stă la baza concepțiilor simpliste despre design ale Deconstructiviștilor. Nu este nimic greșit în inovație în sine, dar compulsia instinctivă, devenită imperativ moral, de a inova sau de a „reinterpreta” a devenit moștenirea estetică a jumătății secolului 20. Ca să nu fiu nedrept față de profesia de arhitect , aș apăra multe exemple de arhitectură contemporană inovativă, ale căror creatori sunt cel mai des anonimi pentru publicul larg, însă din păcate, aceste creații de oțel, sticlă sau zidărie, nepretențioase și nelăudate sunt eclipsate de creațiile opulente ale unor „arhitecți vedetă” care transformă centrele marilor noastre orașe în (conform unei fraze memorabile a lui James Steven Curl) „atracții turistice kitchoase de tip Californian.”

Cealaltă idee canceroasă este aceea care afirmă că design-ul arhitectural are aspecte și efecte sociologice, psihologice și macro-economice pe care arhitectul este în totalitate în măsură să le judece și influențeze, prin simplul fapt de a fi arhitect. Acest lucru rămâne acceptabil până când schițele arhitecturale devin viziuni sociale. În facultatea mea, prezentarea proiectelor oricărui student trebuia să includă un argument verbal (cel mai adesea improvizat și incomplet) despre felul în care formele, volumetriile sau materialele proiectului exprimă „nevoile” sau „aspirațiile” celor ce ar folosi clădirea și a „comunității” la un nivel mai larg. Studenții însă doar recitau clișee nonsensice preluate de la profesorii lor, precum folosirea unor adjective ca „distractivă”, „controversată”, „inclusivă” sau „democratică” pentru descrierea unei clădiri.

Până la sfârșitul anilor 1980 „tradiția” a început să fie din nou recunoscută, cel puțin la nivel teoretic, ca un factor important în educația arhitecturală, iar utopia blocurilor turn stârnea deja în societate o reacție viscerală, „conservarea” și „protejarea” arhitecturii devenind noua modă. În limbajul facultăților de arhitectură, însă, respectul pentru tradiție nu semnifică ce am crede la prima vedere: ar putea semnifica de exemplu că propunerile de a insera o dezvoltare imobiliară cu aspect extraterestru (sau poate chiar și un rechin întors, la figurat sau chiar la propriu) într-un rând de case de epocă încă există. Diferența crucială, însă, este că acum „încercările de a reinterpreta în mod respectuos tradiția” au înlocuit iconoclasmul declarat. Arhitecții „trebuie” să reinterpreteze tradiția acum, iar universitarii din lumea arhitecturii care laudă „tradiția” trebuie priviți cu suspiciune.

Pentru a fi din nou cinstit cu profesia de arhitect, trecutul recent nu a adus doar exemple negative. Estetica și calitatea execuției reședințelor în masă (în mod „tradițional” cutii de cărămidă cu acoperiș, toate aliniate la un drum rezidențial și identice) nu se ridică la nivelul așteptărilor multora dar cel puțin se păstrează la un nivel de calitate similar cu cel din anii 1930 și cu siguranță depășește cu mult calitatea construcțiilor din anii 1950-1980. Trebuie să ținem cont că arhitectura, ca și arta sau muzica, nu a avut niciodată un standard înalt universal și că eforturile de a descoperi o soluție estetică finală pot duce doar la rezultate demne de filme SF de proastă calitate.

Se pot face pași înainte de aici? Mulți consideră că da, și există numeroși profesori și arhitecți care caută o cale. Deși e ușor să fim pesimiști, lucrurile se schimbă iar mulți arhitecți din generația tânără nu subscriu la mentalitatea colectivă anterioară. În ciuda inerției curente, o renaștere arhitecturală se dezvoltă în ultimul timp, manifestându-se prin jurnalism contra-revoluționar anti-modernist (în special în SUA). Astfel, studenții care se împotrivesc ortodoxiei Corbusiene a dascălilor lor au șanse mai mici de a se simți izolați decât generațiile anterioare.

Calitatea educației arhitecturale are o importanță socială greu de exagerat – Goethe a scris cândva că arhitectura este muzică împietrită. Metafora este reușită, însă dacă arhitectura chiar ar fi muzică, atunci toți am putea să ne alegem un mediu urban compus în întregime din clădiri frumoase. În orice alte forme de artă, putem să ne orientăm spre frumos și să respingem urâtul, dar a „scăpa” de arhitectura urâtă din spațiul public este mult mai dificil. O renaștere în învățământul arhitectural este necesară de mult, existând și multe căi posibile pentru viitor.

O cale posibilă fi dispariția treptată a „viziunilor” sociale mărețe din teoria arhitecturală (influențată de Modernism și alte –isme) și adoptarea exclusivă a judecăților estetice, ghidate de înțelegerea contextului, tehnologiilor și a altor factori. Această perspectivă este cel mai bine ilustrată de observația din 1934 a lui Sir Reginald Blomfield: „…literatura și cuvântul scris și-au impus o dominație dezastruoasă asupra artelor, introducând idealuri bizare care au fost urmate cu un entuziasm ce a dat încontinuu greș, având țeluri irelevante pentru arta arhitecturii.” Teoria arhitecturală ar putea fi astfel rezumată de aforismul antic și elocvent al lui Vitruvius: „Fermitate, comoditate și încântare.”

O altă abordare ar putea perfecționa și aprofunda calitatea educației arhitecturale prin înțelegerea diferențelor psihologice dintre relația oamenilor cu reședința proprie și relația lor cu celelalte tipuri de clădiri. Dintre toate erorile gândirii Moderniste, probabil cea mai importantă a fost folosirea unei matrițe unice indiferent de tipul sau scopul clădirilor. Majoritatea oamenilor sunt impresionați de construcțiile ultra-moderne de sticlă și oțel ale aeroporturilor, clădirilor de birouri sau a altor clădiri publice dar își doresc complet altceva în propriul cartier rezidențial.

Privesc cu încântare fotografia de pe peretele meu cu reședința Falling Water, proiectată de Frank Lloyd Wright și îmi închipui că ar fi o casă de vis pentru unii oameni – marea majoritate a oamenilor caută însă fericirea domestică sub acoperișul tradițional al unei case tipice – acesta este impulsul care merită să fie „respectat.” Insistența de a „moderniza” estetica reședințelor pentru a ține pasul cu vreun zeitgeist mereu în mișcare e aproape la fel de absurdă ca insistența de a moderniza oricare dintre micile plăceri ale vieții; poate chiar și sexualitatea ar trebui modernizată? Dacă stăm să ne gândim însă, există persoane care militează chiar și pentru asta…

Articol original: Why Architectural Elites Love Ugly Buildings

Partajează pe retelele sociale

Facebook Twitter Google+ LinkedIn WhatsApp
Next article Alexandru Lăzescu. Studiile de gen şi Poliţia Gândirii
Previous article Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu - Despre Destin (video)
[ Marginalia ]

[ Marginalia ]

Related Posts

Ce exprimă muzica?
April 4th, 2021

Ce exprimă muzica?

Dalina Bădescu: Anastasia Stoiciu - Memoria artei contemporane
March 28th, 2021

Dalina Bădescu: Anastasia Stoiciu - Memoria artei contemporane

Despre amintire şi uitare  în era digitală: câteva rânduri nostalgice
March 17th, 2021

Despre amintire şi uitare în era digitală: câteva rânduri nostalgice

Facebook Comments

Fluxul Marginalia
Lucian Croitoru. Inflația, povara datoriilor și procesele ascunse Debate

Lucian Croitoru. Inflația, povara datoriilor și procesele ascunse

Apr 15th, 2021
Medicul șef al departamentului de sănătate din New York cere acordarea asistenței medicale pe criterii rasiale Debate

Medicul șef al departamentului de sănătate din New York cere acordarea asistenței medicale pe criterii rasiale

Apr 15th, 2021
Dumnezeul Filozofilor Filozofie

Dumnezeul Filozofilor

Apr 15th, 2021
Fragmente din Scrisoarea a VII-a, către Luciliu, de Seneca Cultură

Fragmente din Scrisoarea a VII-a, către Luciliu, de Seneca

Apr 14th, 2021
Biserica în prezent și în viitor Cultură

Biserica în prezent și în viitor

Apr 14th, 2021
Muzică sacră, timp sacru Cultură

Muzică sacră, timp sacru

Apr 14th, 2021
Căutarea preciziei medicale în arta traducerii: C.D. Zeletin Cultură

Căutarea preciziei medicale în arta traducerii: C.D. Zeletin

Apr 13th, 2021
Beneficiile victimizării: o interpretare evoluționistă Debate

Beneficiile victimizării: o interpretare evoluționistă

Apr 13th, 2021
Industria rasismului: cererea depășește oferta (Dinesh D'Souza) Debate

Industria rasismului: cererea depășește oferta (Dinesh D'Souza)

Apr 13th, 2021
Imaginația și voința: ești ceea ce privești Debate

Imaginația și voința: ești ceea ce privești

Apr 13th, 2021
Un naș cu inima cât un tren ALTFEL

Un naș cu inima cât un tren

Apr 12th, 2021
Mărturii despre impactul pe care l-au avut lucrările lui C.S Lewis asupra cititorilor Cultură

Mărturii despre impactul pe care l-au avut lucrările lui C.S Lewis asupra cititorilor

Apr 12th, 2021
Edith Stein: „Nu există doar un intelect teoretic, ci și unul practic, solicitat zilnic să îndeplinească cele mai diverse sarcini” Cultură

Edith Stein: „Nu există doar un intelect teoretic, ci și unul practic, solicitat zilnic să îndeplinească cele mai diverse sarcini”

Apr 12th, 2021
Virgil Iordache. “Gestionarea” vizibilității creștinilor Debate

Virgil Iordache. “Gestionarea” vizibilității creștinilor

Apr 12th, 2021
Cât de oarbă ar trebui să fie Justiția? Debate

Cât de oarbă ar trebui să fie Justiția?

Apr 11th, 2021
Câteva fragmente din ,,Balanța", de Ion Băieșu Literatură

Câteva fragmente din ,,Balanța", de Ion Băieșu

Apr 10th, 2021
Despre o anume modestie a fericirii Opinii

Despre o anume modestie a fericirii

Apr 10th, 2021
O ortodoxie blândă Cultură

O ortodoxie blândă

Apr 9th, 2021
Câteva fragmente din ,,Întoarcerea fiului risipitor”, de André Gide Cultură

Câteva fragmente din ,,Întoarcerea fiului risipitor”, de André Gide

Apr 9th, 2021
Roger Scruton: Virtutea irelevanței. O critică a pedagogiei moderne Cultură

Roger Scruton: Virtutea irelevanței. O critică a pedagogiei moderne

Apr 8th, 2021
„Datoria de a fi fericit”, prefață la Etica Nicomahică, de Stella Petecel Cultură

„Datoria de a fi fericit”, prefață la Etica Nicomahică, de Stella Petecel

Apr 7th, 2021
C. S. Lewis ne vorbește despre iubire: Philia Cultură

C. S. Lewis ne vorbește despre iubire: Philia

Apr 7th, 2021
Adrian Lemeni, „Adevăr și demonstrație” – o călătorie prin matematică, filozofie și teologie în căutarea adevărului Cultură

Adrian Lemeni, „Adevăr și demonstrație” – o călătorie prin matematică, filozofie și teologie în căutarea adevărului

Apr 6th, 2021
Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie Uncategorized

Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie

Apr 6th, 2021
Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos  V. Războiul ALTFEL

Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos V. Războiul

Apr 5th, 2021
Daniel Uncu. Două constructe smintite Opinii

Daniel Uncu. Două constructe smintite

Apr 5th, 2021
Câteva fragmente din „Laur”, de Evgheni Vodolazkin Cultură

Câteva fragmente din „Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Apr 5th, 2021
Ce ne facem cu limbajul poetic? Cultură

Ce ne facem cu limbajul poetic?

Apr 5th, 2021
Feminitatea prin ochii lui Balzac Cultură

Feminitatea prin ochii lui Balzac

Apr 5th, 2021
Matematica este o formă de „supremație albă”, declară pedagogii woke într-o scrisoare Debate

Matematica este o formă de „supremație albă”, declară pedagogii woke într-o scrisoare

Apr 4th, 2021
Ce exprimă muzica? Cultura

Ce exprimă muzica?

Apr 4th, 2021
D. P. Aligică: Recomandare la recomandare Debate

D. P. Aligică: Recomandare la recomandare

Apr 3rd, 2021
Câteva fragmente din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov Literatură

Câteva fragmente din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov

Apr 3rd, 2021
Credința din perspectivă fenomenologică Filozofie

Credința din perspectivă fenomenologică

Apr 3rd, 2021
Cele 7 idei centrale ale gândirii lui C. S. Lewis Cultură

Cele 7 idei centrale ale gândirii lui C. S. Lewis

Apr 2nd, 2021
Câteva fragmente din „Lupul de stepă”, de Herman Hesse Cultură

Câteva fragmente din „Lupul de stepă”, de Herman Hesse

Apr 2nd, 2021
„Liceu, cimitir al tinereții mele”: ce cred liceenii despre sistemul de educație din România? Cultură

„Liceu, cimitir al tinereții mele”: ce cred liceenii despre sistemul de educație din România?

Apr 1st, 2021
De ce au muzicienii nevoie de filozofie Cultură

De ce au muzicienii nevoie de filozofie

Apr 1st, 2021
Câteva idei despre matematică și logică, de Bertrand Russell Cultură

Câteva idei despre matematică și logică, de Bertrand Russell

Mar 31st, 2021
Este renașterea cazuisticii despre cazuistică? Filozofie

Este renașterea cazuisticii despre cazuistică?

Mar 31st, 2021
Pandemie, isterie şi politica prudenţei Opinii

Pandemie, isterie şi politica prudenţei

Mar 31st, 2021
Daniela Marinescu: Ode to Oblivion sau despre cum să faci un film de succes in 2020 ALTFEL

Daniela Marinescu: Ode to Oblivion sau despre cum să faci un film de succes in 2020

Mar 31st, 2021
  • Despre Marginalia etc.
  • Contact
  • Back to top
© Marginalia 2018. Toate drepturile rezervate.
Website realizat de Marginalia.