De ce elitele arhitecturale adoră clădirile urâte

-un articol de Graham Cunningham publicat în THE AMERICAN CONSERVATIVE

„Un libido pentru urât… ceva ce psihologii au ignorat până acum: iubirea urâțeniei în sine.” – H.L. Mencken

Atunci când guvernul britanic a înființat Comisia Building Better, Building Beautiful, sub conducerea filozofului Roger Scruton, un fior de bucurie i-a străbătut pe arhitecții și comentatorii cu valori estetice conservatoare. Părea să fie o mișcare care să semnaleze faptul că principiile contra-revoluției arhitecturale anti-Moderniste, care de câțiva ani adună adepți în SUA și Marea Britanie, reușeau să pătrundă în domeniul administrației publice. Acel optimism a fost de scurtă durată, având în vedere faptul că Scruton a fost concediat brusc (și apoi reangajat) în urma unei reacții panicate a Ministerului Locuințelor față de o avalanșă de denigrări și linșaj moral stârnită de omnipotenta clasă a comentatorilor mediatici britanici. Povestea în sine este veche, însă dilema a ce ar putea o inițiativă de a „construi mai frumos” să realizeze în contextul unei culturi care venerează noutatea rămâne.

Toate popoarele occidentale își prețuiesc moștenirea arhitecturală clasică sau gotică și se îmbulzesc în jurul unor monumente devenite „atracții turistice”, însă pentru cunoscători, tragerea unei linii conceptuale care să marcheze sfârșitul acestui gen de frumusețe undeva la începutul secolului 20 este obligatorie. Frumusețea arhitecturală, în forma ei larg înțeleasă de-a lungul istoriei civilizației Occidentale, trebuie în consecință reinventată constant în mod radical.

Fenomenul nedumeririi publice generale față de clădirile pe care „deconstructivismul” le transformă în modele estetice ale arhitecturii moderne este bine cunoscut, însă mai puțin cunoscut este faptul că majoritatea reprezentanților academici ai arhitecturii occidentale contemporane disprețuiesc în mod activ și militant concepțiile populare despre frumusețea arhitecturală. Acest dispreț se răsfrânge nu doar asupra stilului „clasic” al arhitecturii publice sau comerciale dar și asupra concepțiilor uzuale despre cum ar trebui să arate o casă sau un cartier (lucruri care făceau parte din scopul activității Comisiei Construcțiilor mai Bune, mai Frumoase). Această distanță dintre concepțiile populare și cele elitiste ale frumuseții are o istorie îndelungată deja, datând cel puțin din anii 1950.

În multe zone ale Europei postbelice bombele războiului au fost urmate de un asalt de trei decenii de inginerie socială și urbanism megaloman Modernist, inspirate din teoriile, la modă în epocă, ale arhitectului elvețian care își spunea Le Corbusier. Cea mai îngăduitoare evaluare a fenomenului ar fi că trauma războiului a dat naștere unui sentiment general de alienare față de trecut, însă consecințele aceste alienări, în combinație cu eforturile unei intelighenții îmbătate cu dogme utopiste a fost o tragedie pe scară largă.

Secțiuni imense de „material urban” tradițional în stare bună au căzut pradă fenomenului de „deghetoizare”, urmând a fi înlocuite cu un peisaj utopist, marcat de spațiu „public” impersonal și gol care a devenit în scurt timp apreciat doar de vandali și infractori. Aceste peisaje aride au fost populate de blocuri turn de locuințe, imense stupuri de beton care ar fi putut să împlinească fanteziile utopice ale celor care le-au creat doar dacă rezidenții lor proletari ar fi putut fi reprogramați mental. Între timp, centrele urbane vechi, alcătuite dintr-o tapiserie complexă de clădiri și stiluri diverse au fost abuzate și secate de viață, istoria lor fiind privită cu indiferență. „Pofta de urâțenie” era în plin flux.

S-a terminat acest impuls până acum? Da și nu. Aroganța certitudinilor colectivismului utopic s-au prăbușit, din fericire, în anii 1970 – toată lumea înțelege că a lăsa arhitecții și urbaniștii să decidă care sunt „nevoile” unei societăți și apoi să creeze scheme megalomane pentru satisfacția integrală a acelor „nevoi” e echivalent cu a echipa un copil de grădiniță cu unelte electrice și un sac de ciment și a-i da puterea de a decide cum să-ți renoveze casa. Toată lumea, desigur, cu excepția celor din turnurile de fildeș ale academicismului arhitectural, a autorilor unor texte devenite canonice și a celor ce umplu paginile revistelor elitiste de specialitate.

Aproape toată lumea înțelege acum că moștenirea Corbusiană a fost în întregime malignă, chiar dacă nu au auzit vreodată de creatorul ei, iar chestiunea a cum megalomania sa sumbră a devenit atât de puternică ca model intelectual rămâne. Dacă pășiți în orice facultate de arhitectură din Occident pentru a pune această întrebare, v-ați putea alege cu un șoc: așa numiții „părinți” ai Stilului Internațional, și Le Corbusier în special (creatorul concepției tabula rasa a reîmprospătării urbane prin demolare și reconstruire exclusiv din beton) încă sunt venerați ca „regii filozofi” ai arhitecturii.

Am avut experiențe personale cu acest tip de educație arhitecturală în anii 1980. În facultatea mea, statutul lui „Corb” (cum eram încurajați să-l numim cu afecțiune) ca erou era fixat dogmatic iar disidența față de această poziție era riscantă – aceasta e puterea „gândirii de grup” în universități, care nu sunt, din păcate, imune în vreun fel la dogmatism. Din fericire, nimeni nu îi mai susținea sau aprecia părțile megalomane – impulsurile sale de a dărâma centrul Parisului, iar toate blocurile hidoase care apăreau în Europa pentru „cazarea în mod rațional” a proletariatului nu îi puteau fi atribuite: erau doar rezultatele unor discipoli care nu îi înțeleseseră bine „Crezul” și îl aplicau greșit. Pe lângă continua lui venerare ca erou, două aspecte canceroase ale mentalității lui Corbusier au supraviețuit intacte în facultățile noastre de arhitectură.

Una dintre ele este noțiunea că un arhitect aspirant trebuie să aspire la noutate. Acest imperativ al „inovării” stă la baza concepțiilor simpliste despre design ale Deconstructiviștilor. Nu este nimic greșit în inovație în sine, dar compulsia instinctivă, devenită imperativ moral, de a inova sau de a „reinterpreta” a devenit moștenirea estetică a jumătății secolului 20. Ca să nu fiu nedrept față de profesia de arhitect , aș apăra multe exemple de arhitectură contemporană inovativă, ale căror creatori sunt cel mai des anonimi pentru publicul larg, însă din păcate, aceste creații de oțel, sticlă sau zidărie, nepretențioase și nelăudate sunt eclipsate de creațiile opulente ale unor „arhitecți vedetă” care transformă centrele marilor noastre orașe în (conform unei fraze memorabile a lui James Steven Curl) „atracții turistice kitchoase de tip Californian.”

Cealaltă idee canceroasă este aceea care afirmă că design-ul arhitectural are aspecte și efecte sociologice, psihologice și macro-economice pe care arhitectul este în totalitate în măsură să le judece și influențeze, prin simplul fapt de a fi arhitect. Acest lucru rămâne acceptabil până când schițele arhitecturale devin viziuni sociale. În facultatea mea, prezentarea proiectelor oricărui student trebuia să includă un argument verbal (cel mai adesea improvizat și incomplet) despre felul în care formele, volumetriile sau materialele proiectului exprimă „nevoile” sau „aspirațiile” celor ce ar folosi clădirea și a „comunității” la un nivel mai larg. Studenții însă doar recitau clișee nonsensice preluate de la profesorii lor, precum folosirea unor adjective ca „distractivă”, „controversată”, „inclusivă” sau „democratică” pentru descrierea unei clădiri.

Până la sfârșitul anilor 1980 „tradiția” a început să fie din nou recunoscută, cel puțin la nivel teoretic, ca un factor important în educația arhitecturală, iar utopia blocurilor turn stârnea deja în societate o reacție viscerală, „conservarea” și „protejarea” arhitecturii devenind noua modă. În limbajul facultăților de arhitectură, însă, respectul pentru tradiție nu semnifică ce am crede la prima vedere: ar putea semnifica de exemplu că propunerile de a insera o dezvoltare imobiliară cu aspect extraterestru (sau poate chiar și un rechin întors, la figurat sau chiar la propriu) într-un rând de case de epocă încă există. Diferența crucială, însă, este că acum „încercările de a reinterpreta în mod respectuos tradiția” au înlocuit iconoclasmul declarat. Arhitecții „trebuie” să reinterpreteze tradiția acum, iar universitarii din lumea arhitecturii care laudă „tradiția” trebuie priviți cu suspiciune.

Pentru a fi din nou cinstit cu profesia de arhitect, trecutul recent nu a adus doar exemple negative. Estetica și calitatea execuției reședințelor în masă (în mod „tradițional” cutii de cărămidă cu acoperiș, toate aliniate la un drum rezidențial și identice) nu se ridică la nivelul așteptărilor multora dar cel puțin se păstrează la un nivel de calitate similar cu cel din anii 1930 și cu siguranță depășește cu mult calitatea construcțiilor din anii 1950-1980. Trebuie să ținem cont că arhitectura, ca și arta sau muzica, nu a avut niciodată un standard înalt universal și că eforturile de a descoperi o soluție estetică finală pot duce doar la rezultate demne de filme SF de proastă calitate.

Se pot face pași înainte de aici? Mulți consideră că da, și există numeroși profesori și arhitecți care caută o cale. Deși e ușor să fim pesimiști, lucrurile se schimbă iar mulți arhitecți din generația tânără nu subscriu la mentalitatea colectivă anterioară. În ciuda inerției curente, o renaștere arhitecturală se dezvoltă în ultimul timp, manifestându-se prin jurnalism contra-revoluționar anti-modernist (în special în SUA). Astfel, studenții care se împotrivesc ortodoxiei Corbusiene a dascălilor lor au șanse mai mici de a se simți izolați decât generațiile anterioare.

Calitatea educației arhitecturale are o importanță socială greu de exagerat – Goethe a scris cândva că arhitectura este muzică împietrită. Metafora este reușită, însă dacă arhitectura chiar ar fi muzică, atunci toți am putea să ne alegem un mediu urban compus în întregime din clădiri frumoase. În orice alte forme de artă, putem să ne orientăm spre frumos și să respingem urâtul, dar a „scăpa” de arhitectura urâtă din spațiul public este mult mai dificil. O renaștere în învățământul arhitectural este necesară de mult, existând și multe căi posibile pentru viitor.

O cale posibilă fi dispariția treptată a „viziunilor” sociale mărețe din teoria arhitecturală (influențată de Modernism și alte –isme) și adoptarea exclusivă a judecăților estetice, ghidate de înțelegerea contextului, tehnologiilor și a altor factori. Această perspectivă este cel mai bine ilustrată de observația din 1934 a lui Sir Reginald Blomfield: „…literatura și cuvântul scris și-au impus o dominație dezastruoasă asupra artelor, introducând idealuri bizare care au fost urmate cu un entuziasm ce a dat încontinuu greș, având țeluri irelevante pentru arta arhitecturii.” Teoria arhitecturală ar putea fi astfel rezumată de aforismul antic și elocvent al lui Vitruvius: „Fermitate, comoditate și încântare.”

O altă abordare ar putea perfecționa și aprofunda calitatea educației arhitecturale prin înțelegerea diferențelor psihologice dintre relația oamenilor cu reședința proprie și relația lor cu celelalte tipuri de clădiri. Dintre toate erorile gândirii Moderniste, probabil cea mai importantă a fost folosirea unei matrițe unice indiferent de tipul sau scopul clădirilor. Majoritatea oamenilor sunt impresionați de construcțiile ultra-moderne de sticlă și oțel ale aeroporturilor, clădirilor de birouri sau a altor clădiri publice dar își doresc complet altceva în propriul cartier rezidențial.

Privesc cu încântare fotografia de pe peretele meu cu reședința Falling Water, proiectată de Frank Lloyd Wright și îmi închipui că ar fi o casă de vis pentru unii oameni – marea majoritate a oamenilor caută însă fericirea domestică sub acoperișul tradițional al unei case tipice – acesta este impulsul care merită să fie „respectat.” Insistența de a „moderniza” estetica reședințelor pentru a ține pasul cu vreun zeitgeist mereu în mișcare e aproape la fel de absurdă ca insistența de a moderniza oricare dintre micile plăceri ale vieții; poate chiar și sexualitatea ar trebui modernizată? Dacă stăm să ne gândim însă, există persoane care militează chiar și pentru asta…

Articol original: Why Architectural Elites Love Ugly Buildings