De ce literatura contează

Articol scris de Glenn Arbery pentru The Imaginative Conservative.

Dacă e să simplificăm, literatura funcționează bazându-se pe modul de a gândi care vine cel mai natural minții umane – adică prin imagini, comparații, personaje, dialoguri și acțiuni.

Fiecare gospodărie are o distribuție de actori ale căror variate spectacole devin povești de familie. Nepotul nostru de cinci ani Andrew, de exemplu, deși este un terorist domestic pe timpul zilei, a interpretat minunat Noapte de vis în seara de Ajun. Sora lui mai mare m-a pus să-i citesc Jack și vrejul de fasole de nenumărate ori, deși am spus Fee-Fi-Fo-Fum puțin prea brutal pentru gustul ei. Oricine este implicat în supravegherea altor oameni gândește folosindu-se de personaje și acțiuni. Cine este îndeajuns de curajos încât să riște înfurierea șefului pentru ceva ce a făcut în dauna companiei? Ce va face Graves pentru a rezolva această neînțelegere? Ai văzut cum a tratat-o Pritchett pe acea femeie? Cum crezi că va reacționa Klotka când îi vom prezenta această propunere? Acest mod de a gândi ne vine atât de natural, încât abia dacă îl mai luăm în considerare.

Dar chiar Aristotel însuși, Filosoful, după cum îl numește Dante, își bazează concepția asupra virtuții în Etica Nicomahică nu pe o serie de principii, ci pe caracterul și acțiunea spoudaios-ului, omul serios, admirat de cei care ar vrea să îi semene, mai ales în privința curajului sau a prudenței sale. Literatura operează prin descrierea caracterului. La începutul Iliadei, doar Ahile îl înfruntă pe Agamemnon când aduce asupra întregii armate o ciumă și doar Ahile suferă de pe urma insultei mortale a regelui. Dar Ahile este și cel care se răzbună. Prin mama sa, Ahile îl roagă pe Zeus să-i redea onoarea de care Agamemnon l-a privat, deși asta va însemna moartea multora și înfrângerea propriilor lui prieteni. Ambii bărbați aduc prejudiciu propriei lor armate – dar care dintre ei a fost mai nobil, Agamemnon sau Ahile? Pentru toți cei care au citit Iliada, răspunsul este evident – Ahile. Argumentarea acestui răspuns ține de substraturile poemului.

Din nou, mai târziu în desfășurarea acțiunii poemului, aheii fuseseră împinși înapoi în interiorul zidului proaspăt construit, iar troienii ocupaseră întreaga câmpie. Diomedes s-a oferit voluntar pentru să afle cum s-au organizat și care ar putea fi planul lor. Pe cine dorește să aibă alături în cadrul acestui raid nocturn periculos? Nestor? Marele Ajax? Menelaos? Nu, el îl vrea pe Odiseu – și tu ai fi de aceeași părere. Decizia este luată instant. Dar dacă ar fi să analizezi cu atenție gândirea sa, ai constata că situațiile neașteptate nu-l zdruncină, că este inteligent și puternic și că este un mincinos excepțional.

Condensăm firesc într-o singură imagine saturată atât ceea ce face sau spune cineva, cât și ceea ce alți oameni spun despre el. Poate fi o imagine greșită – adesea este, măcar parțial – iar această posibilitate de a emite o judecată eronată formează o parte din ceea ce relevă literatura. Lear o alungă pe fiica care îl iubește cel mai mult. Othello se înșală atât de mult în privința Desdemonei, gândindu-se că ea l-a umilit în fața lumii sale bazate pe onoare militară, încât nu o poate lăsa în viață. Însă și în timp ce o ucide, el o adoră, o venerează, încearcă să o salveze de la damnare. După ce o omoară, descoperă că era inocentă și țipă cu disperare:

O, diavoli, bicuiți-mă din fața

Acestei viziuni dumnezeiești

Svîrliți-mă ‘n vîrtejuri, în pucioasă

Fierbeți-mă , și-n adâncurile adânci

Cu curgător jăratic să mă scalde![1]

Othello întruchipează intersectarea multor complexități culturale comprimate într-o singură figură, un singur nume care devine parte a mecanismului nostru de gândire, astfel încât o putem revizita și explora. Ca și el, sute de alte personaje din literatură devin parte a modului în care gândim, de parcă le-am fi cunoscut personal: Clitemnestra, Penelopa, Dido, Cordelia, Sonia.

Atunci când predau, nu-mi trece niciodată prin cap să încerc să abstractizez un concept pornind de la personaje precum Raskolnikov, sau Henric al V-lea, sau căpitanul Ahab, de parcă ei ar fi doar întruchiparea a ceva ce poate fi tratat mai ușor la nivel conceptual. Un student îl învață pe Raskolnikov, nu conceptul pe care îl reprezintă, nici măcar „personajul Raskolnikov”, de parcă ar fi o simplă exteriorizare a imaginației romancierului. Cunoscându-l pe Raskolnikov – acest tânăr mai oprimat și torturat de gânduri decât Hamlet – imaginația cititorului este absorbită în bogatul context social și spiritual al romanului lui Dostoievski. Personajele minunate, ca oamenii din viața noastră pe care am ajuns să-i înțelegem profund, devin ființe complexe care ne atrag, care ordonează și aprofundează înțelegerea vieții de zi cu zi. Gândirea prin literatură ajută la formarea gândirii critice și a intuiției corecte – de fapt, ne ajută să ordonăm viața însăși, pentru că acuratețea descrierilor ei poate fi testată constant prin comparația cu oamenii pe care îi cunoaștem sau vom ajunge să îi cunoaștem.

Articol original: Why Literature Matters

[1] William Shakespeare, Othello, Traducere în formă originală de Mihail Dragomirescu, București, Editura Casei școalelor, 1924, p.190.