De ce Minsk nu e Maidan. Câteva reflecții

Autor: Ștefan Țuțuianu, student la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

În analizele și articolele apărute în ultimele zile cu privire la evenimentele în curs de desfășurare de la Minsk este deseori invocată comparația Minsk-Maidan, aluzie la revoluția Euromaidan din 2014 din Ucraina.

Desigur, vecinătatea celor două state post-sovietice poate crea un soi de confuzie.

Dar să discutăm puțin despre aceste cazuri de tranziție furtunoasă în statele apărute imediat după dizolvarea URSS, precizând și anumite detalii necesare pentru a înțelege situația actuală.

Ucraina a avut parte de un proces de democratizare complicat și turbulent, fiind cea de-a doua republică unională ca număr de locuitori, după Republica Sovietică Socialistă Rusă, parte a U.R.S.S.

Belarusul rămâne un loc al memoriei sovietice. Regimul Lukașenko a păstrat în totalitate memoria trecutului printr-un agresiv cult al statuilor și monumentelor sovietice. Desigur, chestiunea trebuie înțeleasă într-o anumită notă de memorie colectivă, nostalgie și sentimentalism. Frontul de Est a trecut pe teritoriul Belarus, iar un sfert din populația țării a murit în război. Minskul fusese aproape în totalitate distrus de bombardamente, ulterior fiind reconstruit, precum Varșovia.

În anii sovietici, Belarusul era un renumit producător de tehnică agricolă, dar și de produse alimentare. Pământul fertil și relieful de câmpie sunt niște resurse consistente.

De altfel, atunci când vorbim de memoria sovietică în Belarus, trebuie să amintim de semnarea Acordurilor de la Bialoveja, pe 8 decembrie 1991, într-o dacea, lângă orașul Brest, la granița cu Polonia. Semnatarii Actului au fost Stanislav Sușkevici, președintele Belarusului, Leonid Kraciuk, președinte al Ucrainei, Boris Elțîn, președintele Rusiei. Statele deja își luaseră independența, încurajate de Elțîn care, în discursurile sale fervente ținute pe tancuri sub presiunea loviturii de stat din august 1991 de la Moscova, îndemna țările să își consume momentul de glorie și să devină independente. Pe 24 august 1991, Ucraina devine independentă, pe 25 august, Sovietul suprem de la Minsk declara independența, iar pe 27 august Republica Moldova își începe existența ca stat suveran.

Actul este momentul fondator al Comunității Statelor Independente, un bloc statal de cooperare politică, financiară, economică și militară, având și structuri de apărare comune. Blocul comunitar este alcătuit de fostele republici sovietice care și-au dobândit independența după dizolvarea URSS, cu excepția statelor baltice și a Georgiei, retrasă în 2008, în urmă războiului ruso-georgian. Ucraina avea să se retragă în 2014. Turkmenistan, deși fostă parte a U.R.S.S., are doar statut de observator în C.S.I.

Însă actul oficial de deces al URSS a fost Protocolul de la Alma-Ata (21 decembrie 1991), care vine în continuarea Acordurilor de la Bialoveja, diferența fiind faptul că la Alma-Ata, semnatarii au fost toate statele republicile unionale: Asia centrală (cu figurile dictatoriale ale lui Nazarbaiev, Karimov și Nyazov), dar și statele din Caucaz, Estul Europei.

După obținerea suveranității, Belarusul și Ucraina au încercat moduri diferite de tranziție: privatizările ilicite și corupția scandaloasă devorau Ucraina. În primii ani de sub mandatul președintelui Sușkevici, Belarusul a făcut pași timizi spre democrație, dar șomajul, sărăcia și corupția existau în mod pregnant.

Mandatul reformatorului Sușkevici s-a terminat în 1994, după ce un deputat al Parlamentului îi cerea demisia și îl acuza de corupție. Un deputat turbulent, care votase împotriva independenței, un fost șef de colhoz pe nume Alexander Lukașenka. Avea să câștige alegerile prezidențiale din acel an.

Ucraina a avut parte tot de o schimbare de Putere în 1994, Kravciuk se retrage, iar noul președinte, Leonid Kucima (fost inginer, apoi om de afaceri), prelua puterea cu multe scandaluri de corupție încununate de Kucimagate, o casetă cu o înregistrare în care se discuta asasinarea unui jurnalist care demasca corupția profundă a statului.

Anul 2004 vine cu o cascadă de evenimente la Kiev. Fraudarea alegerilor prezidențiale vor provoca faimoasa Revoluție Portocalie din piața Maidan, o piață care este inima tuturor mișcărilor și protestelor democratice ucrainene. Viktor Iușcenko a fost imaginea speranței acestei revoluții pașnice, cu un nume colorat, care a venit de la nuanțele alese pe afișele electorale ale lui Iușcenko, dar și bulevardele pline de frunze de castan uscate de zilele toamnei care aducea oamenilor speranță și bucurie. Revoluția a scos milioane de oameni în stradă, clamând fraudarea alegerilor în turul 2, dovedită de procesele verbale existente. Viktor Ianukovici era premierul în funcție al țării și candidatul Partidului Regiunilor, un etnic rus născut în Donetsk, vorbea ucraineană prost, fiind rusofon nativ.

Alegerile aveau să expună fracturile societății, estul rusofon ( Harkov, Donetsk, Luhansk, Odesa, Dnipropetrovsk), care îl sprijinea, și vestul (Lvov, Tarnopol, Rivne), susținător al lui Iușcenko. Se va organiza un al treilea tur de scrutin și Iușcenko avea să devină președinte, însă va deveni victima unei înscenări de asasinat prin otrăvire cu dioxină care îi va lăsa urme diforme pe față. Sub mandatul său, Ianukovici va deveni premier și, paradoxal, succesor la funcția supremă în stat.

Trebuie făcută o distincție între alegeri fraudate și alegeri trucate. Fraudele au marcat absolut toate alegerile din statele post-sovietice (excepția fiind statele baltice), însă în Belarus, trucarea și falsificarea vor deveni metodele de obținere a victoriei.

Ucraina a făcut pași spre Uniunea Europeană și Statele Unite sub mandatul lui Viktor Iușcenko, însă scandalurile de corupție, capturarea economiei și a companiilor de oligarhi care și-au însușit foste companii de stat falimentate care au generat haos, sărăcie, mizerie, inflație alarmantă și șomaj.

Ianukovici avea să devină președinte în 2010. Agenda sa a fost una de restabilire a legăturilor economice și politice cu Federația Rusă, în virtuțile prieteniei frățești a rușilor cu ucrainenii.

Parteneriatul estic a fost semnat în 2009 între Uniunea Europeană și Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Moldova, Ucraina, Belarus, care a mizat pe o apropiere a acestor state de Europa, o cooperare economică și politică.

Dar anul 2013 va aduce noi paradoxuri. Europa pregătise un acord de asociere cu unele state din Est, o legătură istorică pentru ele. Cuplul Ianukovici-Azarov fusese, în principiu, de acord, dar cu puțin timp înainte de reuniunea de la Vilnius unde urma să se semneze tratatul, președintele ucrainean avea să denunțe acordul și să se reorienteze spre Rusia. Kievul vedea, după mulți ani, mișcări masive de stradă, degenerate în lupte violente, sângeroase, trupele paramilitare guvernamentale numite Berkut au ucis protestatari, iar Opoziția îi detrona pe președintele Ianukovici și pe premeirul Azarov, refugiați amândoi în Rusia (Ianukovici la Rostov-pe-Don).

Dar să revin la întrebarea din titlu. Maidan nu este Minsk. Există o multitudine de argumente pentru a susține chestiunea, însă mă voi rezuma la câteva ce țin de organizarea și structura mișcării.

I: Maidan a fost o mișcare civică, transformată în revoluție populară, având multe revendicări și cerințe. Printe ele, amintesc de lupta împotriva corupției, a oligarhiei, nepotism, fraudă electorală și integrarea în Europa și structurile sale.

Încă o dată, distincția dintre fraudarea alegerilor și trucarea lor este crucială. Ucraina se bucura de un nivel mai mare de democratizare, de o deschidere spre Vest și de o imagine pozitivă în rândurile cancelariilor occidentale, mai ales după mandatele guvernamentale ale Iuliei Timoșenko, ulterior arestată și condamnată pentru presupuse fapte de corupție legate de Naftogaz, compania de gaze a statului. În fapt, o condamnare politică, la care au reacționat statele europene, dar și Washingtonul. Timoșenko a fost supusă și multor abuzuri pe perioada detenției, dar a fost eliberată chiar în februarie 2014, în seara plecării de la Putere a lui Ianukovici, iar prima sa apariție publică a fost în Piața Maidan, în scaun cu rotile, venită de la un penitenciar din estul țării.

II: În Rada Supremă (Verkhovna Rada), parlamentul unicameral al Ucrainei, exista o consistentă Opoziție pro-europeană, foarte diversă, care lupta cu Partidul Regiunilor, controlat de Ianukovici, Mikola Azarov, dar și de Volodymir Rybak, președintele Parlamentului.

III: Ucraina sub Ianukovici era un regim oligarhic, foarte corupt, autoritar, însă nu era un sistem de dictatură personală, asemenea Belarusului.

IV: Structurile de forță nu suprimau vocile Opoziției cu brutalitatea celor belaruse. În fapt, este adevărat că vocile democratice ucrainene erau destul de hărțuite, cu înscenări numeroase, dar nu erau brutalizate, se bucurau de un anumit grad de libertate.

V: Maidan a avut și revendicări etnice legate de numeroasa minoritate rusă, care alcătuiește aproape 20% din totalul populației, concentrată la Est de Nipru, în marile orașe și centre industrale, căci marea industrie a statului se află în Est, rămasă din epoca sovietică: bazinul carbonifer Donbas, Harkov, Luhansk, Mariupol (cel mai mare port la marea Azov), dar și Sudul, în regiunea pe care rușii o denumesc Novorossia (Odessa, Herson, Mikolaiv, Zaporojia). Asemenea lucru s-a întâmplat și în regiunea transnistreană (Republica Moldovenească Nistreană), unde marea industrie (uzinele și combinatele) au fost plasate strategic în jurul orașelor Bender și Tiraspol, dar și la Dubăsari, Camenca și Rîbnița. Restul teritoriului a fost concentrat pe industria alimentară și agricultură.

Belarusul nu are tensiuni etnice, tehnic, există o minoritate rusă în Belarus, aproximativ 8% din totalul populației, însă belarușii nu vorbesc limba belarusă, ci limba rusă, doar o mică parte a populației înțelege și vorbește în belarusă, limbă diferită de rusă.

Există numeroși ruși faimoși cu origini ucrainene sau născuți în Ucraina: Nikita Hrușciov (cel care a transferat Crimeea din componența R.S.S. Ruse în cea a R.S.S. Ucrainene în 1954), Mihail Gorbaciov. Leonid Brejnev, chiar și notoriul Dmitri Kozak.

VI: Fractura din societate era frapantă la fiecare moment electoral: Vestul țării susținea activ politicieni liberali, în schimb la est de Nipru, lucrurile stăteau diferit. Candidații cu orientare favorabilă Rusiei și Partidul Regiunilor controlau zona.

VII: Opoziția a fost pregătită să preia Puterea. Era bine organizată și cu structuri numeroase. Petro Poroșenko, viitorul președinte, era de partea Opoziției și chiar a a susținut-o masiv și financiar. El a avut și o carieră administrativă în aparatul de stat, în timp ce se ocupa și de compania sa de dulciuri ROSHEN (în 2013, Rusia a interzis prezența acestor produse pe piața sa).

VIII: Politicienii, jurnaliștii, activiștii au fost, în mare măsură, uciși sau le-a fost imediat suprimat glasul în Belarus, chiar din anii ’90. Încă nu se știe cum a murit șeful Comisiei Electorale Centrale, Victor Gonchar, primul rival al lui Lukașenko, dar toate datele arată că Gonchar a fost ucis la ordinul președintelui.

Aceleași considerente de mai sus se aplică și în cazul Moldovei și momentului 7 aprilie 2009. Existau structuri destul de bine organizate ale Opoziției care au preluat ulterior Puterea. În urma alegerilor fraudate din 5 aprilie 2009, oamenii au ieșit furioși în stradă, cerând alegeri libere, corecte, inclusiv demisia lui Vladimir Voronin.

Sediile Președinției și Parlamentului au fost distruse, iar Declarația de independență a fost arsă. Există suficiente dovezi că grupurile fanatice care au devastat sedii ale Instituțiilor au fost infiltrate în mulțime tocmai pentru a anatemiza mișcările de protest.

Astfel de situație s-a petrecut și la Euroimaidan, când au fost zărite în mulțime și grupuri neo-fasciste din Sectorul de Dreapta, care defilau cu steagul roșu-negru și cu chipul lui Stepan Bandera, o figură din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, criminal de război, un ultranaționalist și șovin, vinovat de Holocaustul în Ucraina, de uciderea în masă a minorității poloneze din Galiția și Volînia.

După alegerile din 5 aprilie 2009 din Moldova(PCRM-ul lui Voronin câștigase 60 de mandate din 101), a început o domnie a haosului în micul stat.

În privința P.C.R.M, el este fondat în 1994, de către Vladimir Voronin, un nomenclaturist, general sovietic, responsabil de represiunea răscoalei din 7 noiembrie 1989 de la Chișinău. Un caz clinic, deoarece este fiul unui român persecutat de sovietici, refugiat fiind lângă București, unde este și înmormântat, însă Voronin avea să fie crescut și educat de tatăl vitreg. Asemenea Zinaidei Greceanîi, șefa Legislativului de la Chișînău și prima femeie premier din istoria Moldovei, premier în funcție în 7 aprilie 2009. Aceasta este născută în Tomsk, in Siberia, din părinți români deportați.

Un caz unic în Europa, deoarece Partidul Comuniștilor din Republica Moldova a fost singurul partid comunist care a câștigat alegerile în Europa de după 1989 în repetate rânduri: 2001, 2005, 2009. Au urmat lupte violente între protestatari și forțele de ordine, soldate cu moartea a 4 tineri. Procesul privind moartea acestora a fost îndelung tergiversat, chiar dacă regimul se schimbase și la Putere venise o coaliție “cu față europeană”, dar care avea să producă o oligarhie care va devaliza băncile moldovenești și va sustrage din ele 1 miliard de dolari, echivalentul a 10% din P.I.B.-ul statului, dar și o profundă instabilitate politică: interimare prezidențiale timp de 3 ani, 8 cabinete guvernamentale în 10 ani. Exercițiul alegerilor anticipate susține tema instabilității absolute de la Chișinău: au fost organizate 5 rânduri de alegeri anticipate parlamentare în 10 ani, dintre care de 2 ori în 2009.

Lecția Maidanului ne învață că situația acestor state și a regimurilor lor este foarte instabilă și oricând poate intra în implozie, ajutată, poate, și de forțe externe. Nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru tinerii din Belarus, în încercarea lor istorică de a se opune unei puteri barbare, abuzive și criminale. Însă vom vedea. Zarurile nu sunt încă aruncate. Sigur, aceste situații nu sunt universal valabile, deoarece fiecare stat amintit are specificitatea lui și propriul sistem de organizare, dar toate au un lucru în comun: sunt bântuite de fantomele trecutului sovietic, iar coșmarul istoric este departe de a se fi terminat.