De ce progresiștii minimalizează progresul

Un articol de Galen Watts pentru Areo Magazine

„Intelectualii urăsc progresul”, scrie Steven Pinker în Enlightenment Now. „Intelectualii care se autoproclamă progresiști urăsc, de fapt, progresul”. Sunt multe motive pentru care am putea considera că Pinker are dreptate. Mulți dintre progresiști par chitiți să minimalizeze sau să ignore progresul. Ei pun foarte mare accent pe cât de mult trebuie să mai progresăm în loc să valideze cât de departe am ajuns prin eforturile noastre și se concentrează doar pe lucrurile care ne lipsesc, ignorându-le pe cele pe care le avem deja și le-am putea pierde.

Reprezintă această atitudine o ură față de progres? Nu întru totul. Dar atunci cum explicăm disprețul acerb arătat față de Pinker pentru că a prezentat starea lumii cu acuratețe și cu un optimism întemeiat empiric? De ce atât de mulți oameni de stânga au avut o reacțe atât de puternică la afirmația sa: „Lumea a făcut progrese spectaculoase în fiecare aspect al bunăstării umane”? Oare progresiștii disprețuiesc știința, rațiunea și resping datele care nu sunt în acord cu prioritățile lor ideologice?

În unele cazuri, acest lucru ar putea fi adevărat. Angajamentele ideologice ne pot determina să negăm uneori lucruri evidente pentru oricine. Mi-e greu să văd logica din afirmația conform căreia viața este mai grea astăzi decât era, să zicem, acum o sută de ani. Bănuiesc că foarte puțini progresiști ​​cred cu adevărat acest lucru. Motivul pentru care atâția progresiști ​​adoră să-i urască pe Pinker și pe colegii săi are probabil mai mult de a face cu problema schimbărilor sociale.

Progresiștii compară întotdeauna prezentul cu un ideal. Desigur, unele idealuri sunt mai realizabile decât altele. Este întotdeauna util să ne întrebăm: care este scopul nostru final? Ce ar mai trebui să facem ca să fim mulțumiți? Unii progresiști ​​intuiesc foarte clar acest lucru. Alții nu. În cazul acestora din urmă, nemulțumirea față de prezent este integrată  în modul lor de operare. Pentru acest grup, a fi progresist înseamnă a compara întotdeauna prezentul cu un ideal nerealist și adesea nerealizabil, ceea ce le oferă un motiv pentru a continua să ducă lupta cea bună.

Dar ce se întâmplă cu acei progresiști ​​care susțin un ideal realizabil, deși fără precedent din punct de vedere istoric? Acești progresiști ​​se împotrivesc lui Pinker nu atât pentru că resping faptele în sine, cât narațiunea care încadrează aceste progrese. Pentru Pinker, declinul violenței, creșterea nivelului de alfabetizare, dezvoltarea educației publice și reducerea sărăciei extreme fac parte dintr-o poveste veselă, care permite Occidentului să se mândrească cu reușitele sale. Pentru mulți progresiști, această mândrie este greșită fiindcă, evidențiind tot ce a fost realizat de-a lungul timpului, ea omite toate lucrurile care nu a fost realizate încă. Conform acestora, o narațiune optimistă ne încurajează să ne culcăm pe laurii victoriei.

Aici nu e vorba despre ce parte a paharului alegem să privim. Modul în care cineva interpretează o situație poate determina felul în care alege să acționeze. Deși Pinker e  un psiholog eminent, viziunea sa despre modul în care funcționează psihologia umană este discutabilă. El crede că evidențierea aspectelor bune ne va încuraja să facem față provocărilor care urmează. Mă îndoiesc serios de acest lucru. Satisfacția și mândria cu privire la propria persoană sunt rareori surse de motivație. Personal, evit să mă concentrez pe realizările mele din trecut, fiindcă există riscul să mă complac și să stagnez. În schimb, mă gândesc aproape întotdeauna la ce aș putea face ca să merg din bine în mai bine. Bănuiesc că acest lucru este valabil pentru majoritatea oamenilor care aspiră la desăvârșire.

Ca oamenii să acționeze, trebuie să le pese, iar ca să le pese, trebuie să fie stârniți. Dacă doriți să începeți o mișcare sau o reformă socială, trebuie să-i faceți pe oamenii să se simtă revoltați. Revolta morală e cea care îi determină pe oameni să acționeze. Nu-mi vine în minte nicio reformă socială semnificativă care să nu se fi născut dintr-un profund sentiment de nemulțumire față de status quo.

Astfel, progresiștii resping viziunea optimistă a progresului nu pentru că resping faptele pe care aceasta le aduce în discuție, ci pentru că o resimt ca pe o amenințare pentru progresul viitor. Aceștia consideră că am ajuns până în acest punct fiindcă am rezistat tentației de a  ne concentra asupra realizărilor noastre. Ei nu urăsc progresul, urăsc doar să vorbească despre el.

Rămânem atunci cu un paradox: pentru a menține progresul, trebuie să minimalizezi (sau chiar să negi) existența acestuia. Acest lucru ar explica de ce atât de mulți progresiști ​​sunt incomodați de afirmațiile optimiste cu privire la starea actuală a lucrurilor în comparație cu felul în care erau în trecut. Ei consideră că, deși corecte empiric, astfel de afirmații alterează energia de care avem nevoie pentru a continua să avansăm.

Mulți oameni din tabăra Pinker nu reușesc să înțeleagă acest lucru. Cei care susțin știința și rațiunea în fața sentimentalismului și a iraționalității par puțin dezinformați cu privire la lucrurile de care avem nevoie pentru a alimenta voința politică. Nimeni nu a început vreodată o mișcare socială strigând:  „Lucrurile stau destul de bine!” Și, în general, nu e adunăm pentru o cauză întrebându-ne: „Ce grad de indignare morală permite în mod rațional o analiză istorică a progresului uman? ” Oamenii nu funcționează așa. Pentru a schimba status quo-ul va fi nevoie întotdeauna de un grad de energie emoțională care se învecinează cu iraționalul, deoarece acțiunea colectivă pur și simplu nu funcționează altfel. Acesta este motivul pentru care filosofii nu sunt buni activiști. Ei doresc întotdeauna să facă un pas înapoi și să analizeze, în timp ce activiștii doresc doar să acționeze.

Desigur, viziunea progresistă nu este întotdeauna justificată. Lupta împotriva nedreptății poate avea consecințe foarte periculoase. Poate duce la reacții exagerate, determinate de răspunsuri emoționale disproporționate față de realitatea problemei. De asemenea, așa cum a remarcat Pinker, dacă vorbim doar despre cât de rele sunt lucrurile, este posibil să le subevaluăm pe cele care funcționează bine. Progresiștii riscă să îmbrățișeze noțiunea nesăbuită conform căreia nu am avea nimic de pierdut, întrucât lucrurile stau oricum destul de prost.

Din păcate, în ziua de azi întâlnim această atitudine mai peste tot. Ea reflectă o incapacitate patologică de a face distincții morale – între liberalism și fascism, între reforma incrementală și tirania directă, între decență și depravare – născută dintr-un cinism care și-a pierdut orice simț al proporției. Acesta este un exemplu perfect al modului în care mentalitatea progresivă poate submina progresul. În mod clar, există motive pentru care trebuie să fim atenți la progresofobia care vine din partea oamenilor de stânga. Dar satisfacția de sine și dorința de îmbunătățire, indignarea morală și analiza rațională, aprecierea prezentului și dorința unui viitor mai bun – aceste perechi de lucruri nu merg ușor împreună. Cheia, deci, este să găsim un echilibru între recunoașterea binelui care a fost atins și munca pentru binele la care nu am ajuns încă. Acest lucru nu va fi ușor, dar nu există o altă cale temeinică și de durată pe care să o putem urma.

Articol original: Why Progressives Downplay Progress