De ce scriu femeile?

Femeia care scrie bine încă scrie – chiar și azi – ca o parvenită.
Îi stă ei oare în putere să se descotorosească de această mentalitate de parvenită? Puțin probabil.

Parvenitismul scriitoarelor e pur și simplu un semn al vremurilor.
Nu știu câte valuri de feminism ar trebui să treacă până să vezi o femeie încumetându-se să se lase să fie scriind. Și când, lăsându-se să fie, să scrie – subit – o capodoperă.

Așa le-a orânduit firea: bărbatul scrie restrângându-se, iar femeia scrie revărsându-se. Când femeia se restrânge, n-o face cu inimă ușoară. Femeia care scrie cu adevărat bine, nu-și permite să scrie doar “de la ea”. Se furișează uneori în ea însăși ca o ieruncă sperioasă. Ca o bufniță hipervigilentă, însă, ea scrie bine doar ciulind urechea la ce și la cum scriu scriitorii. Când ea scrie bine, ea scrie hoțește.

Nu mă refer aici doar la conținutul operelor, ci și la atitudinea pe care ea însăși o are față de ceea ce scrie.

În primul rând, nu cred că o femeie care scrie bine își îngăduie să scrie “gratuit”. Scriitorii asudă adesea, zeci de ani, pentru nimica toată. Ei scriu uneori până la uitare de sine și alienare. Ele, în schimb, au misiuni stufoase, tainice, profund feminine. Știu o femeie care scrie de parcă ar plezni din bici. Știu altele care răzbună vechi trădări. Există, cred, și din cele care-și ațâță iubiți, din cele care-și dau ifose și din cele care sfidează. În sfârșit, știu două femei a căror scriitură e o formă – să-i zicem superioară – de cochetărie.

Ce s-o mai lungesc, viața clocotește-n ele, iar acest clocot face concurență neloială scrisului. Căci cine să se pună c-o femeie? Scrisul ei, poate? Aș, nici măcar.

Nu mă îndoiesc că femeia ar putea avea tot ce-i trebuie, inclusiv geniu (dacă vrem neapărat să vorbim în termeni absoluți); mă îndoiesc, însă, că asta i-ar da puterea ori căderea de a nu se întreba de ce a ajuns să-și valorifice “genialitatea” scriind.

Femeii îi vine firesc să lase viața în pace. Dezinteresul ei pentru contemplație e colosal și impresionant tocmai pentru că se află, de fapt, la antipodul ignoranței. E vorba, cred, de orgoliul absolut al atotștiutorului care nu e cu nimic mai prejos decât cel al artistului. Femeia are, deci, modalitățile ei cu totul geniale de a valorifica viața fără să-i treacă vreodată prin minte să-i altereze esența.

Căci a scrie înseamnă să nu lași viața în pace deloc.

Mulți, deci, contorsionează viața scriind. Vreau să spun că atunci când scriu, mulți se încurcă în viață; și când trăiesc, mulți se încurcă în scris. Bărbații sunt cei care, de regulă, își iau, scriind, porția de ridicol. Ca să nu lași viața în pace și să nu te afunzi în ridicol, e nevoie de o doză însemnată de geniu. Or pentru asta, pofta de viață, talentul, inteligența – ori toate laolaltă – nu-s de-ajuns.

Mărturisesc că nu cred să existe scriitori mediocri sau neînsemnați. Există doar scriitori și contorsioniști. Geniul creator (oricum foarte rar) e o cruce atât de grea, că, în ultimă instanță, oamenii sunt mai capabili de fericire decât de creație.

Revenind la femeia care scrie bine, dar căreia nu-i este totuși dat să scape de parvenitism: capodopera sa ține mai mult de instalarea, cu multă măiestrie, în niște pretenții. Dacă într-adevăr îi iese chestia asta, ea va fi tentată să se alieze cu scriitorii împotriva suratelor mai puțin înzestrate. Misoginie? Aș! Priorități…

Știe și chiar recunoaște că a reușit s-o ia înaintea altor scriitoare. N-ar mărturisi însă în ruptul capului că e rănită când scriitorii nu se lasă depășiți de ea.

Orgoliul femeii e mereu mai mare decât orgoliul scriitoarei. Pe primul, l-ar lua cu ea chiar și pe-o insulă pustie; de scăderea celuilalt până la totală dispariție, însă, s-ar pricepe s-o consoleze orice admirator cu condei…

Presupunând, deci, că scriitoarea noastră ar reuși (printr-o combinație de disciplină, depersonalizare și pricepere) să scrie ceva care să semene a capodoperă, nici măcar așa cititorii nu-i vor trece cu vederea parvenitismul! Admirând-o, ar târî-o de păr, înapoi, în paradigma pe care se chinuia – oricum zadarnic – s-o depășească.

Adevărul e că lumea face atât de mult caz de faptul că e femeie (și că-ntr-adevăr scrie bine) că ajunge ea însăși – chiar fără să-și propună asta – să facă caz de condiția ei. Din pur realism, e condamnată, deci, să adopte atitudini de parvenită.

Există parveniți “de calitate”, dintre cei care țin cu tot dinadinsul să facă pe modeștii de teamă să nu fie numiți în loc de snobi, oportuniști. Să nu vă închipuiți, însă, că o femeie scriitoare se va mulțumi vreodată cu modestia!

Modestia femeii e desăvârșită doar când o chinuie viața, nicidecum talentul! Așadar, o scriitoare bună și modestă e doar o parvenită, nu și o parvenită fericită.

A duce creația la capăt în (ceea ce o femeie percepe a fi) ”avantajul său”, înseamnă să se facă inteligibilă, adică, pardon de expresie, dezirabilă.

O femeie care scrie nu vede, așadar, niciun motiv pentru care ar renunța la sclifoseli și la cochetării publice. Ea își constrânge, cu viclenie, publicul să ridice nasul din propria ei carte și să se uite la ea.

Dacă ajunge în punctul ăsta, eu cred că s-a lins pe bot de public serios. Nu pentru că “serioșii” migrează îndată spre autori mai puțini frivoli (presupoziția asta e hilară de-a dreptul), ci pentru că cel mai serios public e incapabil să rămână insensibil la o propunere neserioasă. Când are în față o femeie, publicul cel mai serios devine neserios cât ai zice pește. Nu-și mai vâră în veci nasul în cartea ei. În schimb, o va sorbi – pe veci – din ochi.

Problema nu e că publicul n-ar putea (măcar din când în când) să-i facă scriitoarei hatârul de a o citi și serios, “cu creionul în mână” cum se spune; problema e că doar oamenii excepționali (și, pe deasupra, extraordinar de generoși) își pot permite să o admire pentru calitățile ei de femeie fără să-i submineze în același timp opera.

Cât privește “publicul larg”, nu-i loc de iluzii. Publicul larg nu se poate abține de la subminarea tuturor autorilor pe care îi preferă. La asta se pricepe el cel mai bine.
Publicul larg îți este, deci, recunoscător că le-ai deturnat atenția de la ceea ce scrii fiindcă te pot, în felul ăsta, admira micșorând prin aceasta valoarea cărților tale. Își înfulecă cu mare poftă – dar își păstrează, grijuliu – prăjitura. În ruptul capului nu s-ar mulțumi cu mai puțin.

Așa le place cititorilor de azi cel mai mult: să aibă de ce să admire și să aibă, totodată, ce să submineze. Ăsta e, de fapt, motivul (as complex as you make it) pentru care cititorii de azi se dau într-adevăr în vânt după scriitoare.

Tu, însă, sărmană parvenită norocoasă, nu vei mai căuta vreun cal de dar la dinți…
De ce te-ai rușina de succes? Doar nu-i boală venerică! Dacă tu nu-l meriți – fiindcă ai muncit ne-gratuit, pe brânci, cot la cot cu toți genialii, ani de-a rândul – atunci cine să-l merite?

Te bucuri, așadar, nespus că în sfârșit te cheamă lumea să dai interviuri deștepte prin reviste glossy. În definitiv, ți-ai dorit să fii irezistibil de genială, nicidecum un geniu ne-nțeles.